Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Naratiune > Mobil |   


Autor: Ştefan Dumitrescu         Publicat în: Ediţia nr. 83 din 24 martie 2011        Toate Articolele Autorului

BRÂNCUŞI - PIESĂ DE TEATRU ÎN TREI PĂRŢI
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
PERSONAJELE: 
  
Constantin Brâncuşi, 
  
Domnişoara Pogany, 
  
Mama artistului, 
  
Dumnezeu 
  
Vocea 
  
BRÂNCUŞI 
  
( ESEU TEATROLOGIC ) 
  
Un atelier de sculptură. Se văd în el bucăţi de marmură necioplite, altele cioplite într-o formă incipientă. De asemenea atelierul lui Brâncuşi îţi sugerează de la început imaginea unui interior ţărănesc. Între scenă şi atelier se vede un geam, un fel de perete de sticlă transparentă, iar sculptorul şi obiectele care formează interiorul atelierului său se văd prin acest geam, care-ţi poate sugera incomunicabilitatea sau cerul. Sau că ceea ce se întâmplă pe scenă se petrece în cealălaltă dimensiune. Pe toată durata spectacolului se va vedea sculptorul stând pe scaunul său, sau în picioare, şi cioplind. Sau mişcându-se prin atelier, ori odihnindu-se, sau fumând, iar gândurile şi ideile lui, limbajul său interior se vor auzi în sală ca venind dintr-un difuzor, sau din mai multe difuzoare, dând impresia că vocea artistului, care se va auzi înceată (gâtuită, ca şi cum ar veni de pe altă lume ) şi tristă, vine de undeva de foarte de departe. De pretutindeni, din tot universul. 
  
CONSTANTIN BRÂNCUŞI : ( şade pe un scaun în faţa unei pietre pipăind-o) Piatră ! (şoptind) Piatră ! (Pentru un moment avem impresia că auzim valurile mării lovindu-se de ţărm) Să iei piatra şi să-i dai forma unei fiinţe, a păsării, de pildă, este ca şi cum ai lua-o de acolo din trecut, de foarte de departe în timp. De acolo de miliarde de ani, unde ea aşteaptă, tot aşteaptă neobosită…şi are puterea să aştepte în veci. Şi o aduci în clipa de azi. ( i se aude respiraţia adâncă ) Ce clar văd lucrul acesta. Să aduci piatra de acolo, din trecut, de la miliarde de ani, în clipa de faţă. (râde uşor, ca pentru el, cum râd bătrânii) Ar trebui să mă sperii şi să mă înfricoşez de puterea mea! ( oarecum speriat ) Dar nu m-a deformat ea, puterea aceasta ? ( mică pauză, departe parcă se aud ţipetele unor pescăruşi, triste, pustii) 
  
CONSTANTIN BRÂNCUŞI : Câteodată o simt mai mare decât mine. Ea, puterea aceasta. Şi atunci parcă şi-ar bate joc de mine. Dar m-am învăţat cu ea. (pune urechea şi ascultă piatra, o ascultă atent un timp) Parcă aud ceva, dar e puţin ce vreau eu să ştiu. Tot palma, tot pipăitul îmi spun mai multe… (respiră adânc, gâjâit) Piatra nu vorbeşte, ea îţi spune prin sine, prin substanţă, prin ordinea în care s-au aşezat atomii şi s-au făcut vinele pietrei. Şi asta e un lucru bun… Să poţi să vorbeşti prin tine, şi prin nimic altceva. ( după un timp de gândire, valurile mării se aud triste, pustii) Acesta este cel mai frumos fel de tăcere din toate câte le-am auzit eu, sau cel mai frumos fel de gândire. 
  
CONSTANTIN BRÂNCUŞI : Să te exprimi prin sunet, prin altceva decât tine, asta vorbeşte de o neputinţă a ta. (tace trist) Şi prin ce să te exprimi? Prin sunet, care este o umbră decăzută, o formă căzută în haos, o destrămare a substanţei şi a formei? (mică pauză) De aia îmi place piatra. (gândurile îi curg molcom, tace un timp, oftează) 
  
CONSTANTIN BRÂNCUŞI : (privind în zare, cu o expresie de milă pe chip) Să mulţumesc Domnului că sunt sculptor. (i se aude respiraţia obosită) De fapt de ce să-i mulţumesc? (după un timp, pe drum se aude trecând un car, scârţâind) Aşa trebuia să fie, aşa trebuia să se întâmple… Este bine să iei lucrurile ca şi cum aşa ar fi trebuit să fie. Materialul cu care lucrez eu este însăşi materia pietrificată, condensată. Ea este bătrână de miliarde de ani, şi asta este ca şi cum mâna ta s-ar întinde mult în trecut, (vorbeşte rar, greoi) şi tu te-ai întinde o dată cu ea, sufletul tău s-ar întinde, ar călători prin timp să ia puţină materie de acolo din străfundul timpului. De unde piatra asta a adunat în ea atâta tăcere, de parcă ar fi un burete. (zâmbeşte amar) Şi totuşi, deşi a adunat în ea atâta timp ar mai aduna în ea în continuare miliarde de ani. ( departe se aud clopotele unei biserici scufundate în pământ ) Ce mister are în ea fiinţa aceasta ? Când taie dalta în piatră, ea timp concentrat, esenţializat, taie, timpul devenit ca sticla, limpede, albăstrui. Ştirbeşte gura daltei şi se face cioburi, dacă nu ştii să te apropii de el. (tace un moment) 
  
CONSTANTIN BRÂNCUŞI : (furat de gânduri) Mda…Dacă nu, mi-aş dori să fiu poet, căci materialul cu care aş lucra nu este decât umbră de materie în haos. (tace gânditor) Mi-aş dori să sculptez în materie însufleţită. ( ca şi cum ar aştepta să treacă timpul) Eu ştiu asta, am simţit asta îndurerat, deşi la început era mândrie şi bucurie, că materia moartă capătă formă de însufleţire, şi parcă ar fi vie, dând de multe ori impresia de mai vie decât un chip viu al unei fiinţe ce te-a amăgit şi în veci îi va amăgi pe toţi că ai dat naştere la viaţă. Conştiinţa minciunii, a înşelătoriei, mi-a ars ca o scânteie în minte, şi îmi arde încă şi acum. Lucru pe care un poet nu-l trăieşte, pentru că el ştie de la început că din cuvinte nu face decât o copie. Ce vrea el e o alcătuire de imagini, ce ar fi cu putinţă numai. De atâtea ori am vrut să sparg tot ce cioplisem, însă ideea că şi aşa, din piatră inertă, bătrână de miliarde de ani, faci chip ce-ţi dă ideea vieţii, este prea mult ce faci, de aceea mi-am înfrânt durerea şi nu le-am spart. (este obosit, trist) Acum cu trecerea anilor m-am mai împăcat cu gândul. (tace. Se ridică şi se plimbă gânditor prin atelier. Mută câteva lucruri dintr-un loc în altul. Priveşte pe geam absent ). 
  
CONSTANTIN BRÂNCUŞI : (are vocea gâjâită, ca şi cum ar fi un alt personaj) Aş fi vrut la mine în Carpaţi să sculptez munţii. Tot mai rămâne un gând secret, că poate voi reuşi vreodată. Când o să mor, o să mor cu gândul că o să fac lucrul acesta în lumea cealălaltă, în care mă voi duce. ( tace deodată. Se aude melancolic şi trist susurul unei ape de munte) Mă uit la lume de sus, parcă aş sta mereu pe un munte de unde aş privi lumea în zare… Mă gândesc la truda şi la menirea sculptorului. ( vocea îi devine deodată înceţoşată, impersonală ) Să sculptăm lumea, să sculptăm scoarţa pământului şi să-i dai pământului chip de om. Iar el să zboare aşa, cu chipul de om, prin univers. Însă mă gândesc mai ales la sculptarea lumii ca lume. Să iei lumea şi s-o sculptezi după gândul şi după dorinţa ta. Şi să faci din ea o lume dumnezeiesc de frumoasă. În faţa căreia însuşi Dumnezeu, dacă El o fi Creatorul acestei lumi, să se minuneze şi să se revolte. (tare) Să-i pară rău că El nu a făcut-o atât de frumoasă. Să-i fie ruşine şi să se doară în univers că a putut să facă o lume atât de urâtă. (după un timp. Departe se aud ţipetele triste ale pescăruşilor )  
  
CONSTANTIN BRÂNCUŞI : Nu, nici nu m-am gândit…Ăsta ar putea fi doar un gând secret al artistului şi nu se poate în mintea geniului să nu se ivească o asemenea măreţie de gând. ( respiră adânc, ca şi cum ar ofta) Ce gând diavolesc… Dar ce gând mare! Geniului, la un moment dat, când ajunge să aibă conştiinţa valorii lui, a puterii lui urieşeşti în lume, îi trece prin minte un gând nesăbuit şi diavolesc, acela de a-l întrece pe Dumnezeu. Sau poate la unii chiar de a-l umili pe Dumnezeu, şi de a umili natura. Iată, eu aş vrea să întrec Natura, şi să-l întrec pe Dumnezeu…şi să mă ridic deasupra lor…Însă ridicarea mea deasupra Lor să fie o ridicare pură, frumoasă, plină de puritate şi nu de umilire: ea să nu aibă nici o semnificaţie morală. Şi gestul acesta faţă de Dumnezeu şi faţă de natură nu mi se pare altceva decât cea mai înaltă preţuire a lor…Şi încoronarea trudei lor şi a credinţei de a tinde către ele. (nostalgic, zâmbind trist) Mulţumirea de a le fi atins poate m-ar covârşi. M-ar zdrobi această mare bucurie, iar tinderea către ele nu e decât o fericire adâncă şi calmă. O fericire veşnică. (tace un timp. Se aud, la început încet, tunete, semn că se apropie furtuna)) 
  
CONSTANTIN BRÂNCUŞI : (rar, ca şi cum ar povesti sau ar vorbi cu el însuşi ) Şi timpul trece…şi noi venim pe lume, şi un gând ne duce, căci numai existând acest ceva ai venit tu pe lume şi ai stat în ea ca să-l faci… Şi venirea ta nu este venire pură, pentru că la un moment dat tu uiţi că măreţia e ceea ce eşti tu…Că omul este de o mie de ori mai mare decât măreţia lucrului pe care l-a făcut tu în lume. Şi uiţi asta, şi la un moment dat ai impresia că numai lucruri ai de făcut în artă. ( după un timp în care se plimbă printre obiectele din atelier. Tunetele se aud mai aproape acum) Şi atunci uiţi de tine, şi te înşeli. Parcă nu ai mai fi cel care erai şi cel ce trebuia să fii, parcă ai fi acel lucru. Un artist poate demult nu mai este cel ce este el, ci se vede ca şi cum ar fi obiectul artei lui. În acelaşi timp salvarea celui ce eşti tu, şi închipuirea unei măreţii care se cheamă idolatrie, este marele păcat în faţa materiei. (se aşează. Priveşte îndelung o statuie). Şi a lui Dumnezeu. 
  
CONSTANTIN BRÂNCUŞI : (ţipetele pescăruşilor se aud pustii, tragice, foarte aproape) Eu am căzut în amândouă greşelile… Acum sunt bine, aşa trebuie să fie un artist. El trebuie să fie amândouă lucrurile deodată. (un fulger spintecă cerul) Deh, cum se poate răspunde la întrebarea aceasta, de ce am venit noi, oamenii, în timp? ( se aude un tunet înfundat, prelung, care zguduie pământul, Sculptorul pare a nu-l auzi) Este uşor să răspunzi, ca filozof, la întrebarea aceasta, mult mai greu este să răspunzi ca artist. (respiră adânc, gâjâit, ca şi cum şi-ar lua avânt) Să presupunem că există Dumnezeu, şi El ne-a creat. Dar după ce ne-a creat? Dacă ar fi El însuşi obligat să răspundă la întrebarea aceasta, de ce ne-a creat, n-ar şti nici El ce să răspundă. ( este trist. Acum se aude destul de limpede scârţâitul unei fântâni, apoi un câine lătrând, de parcă ne-am găsi într-un sat românesc.) Iată, eu am văzut şi am simţit asta. Cel care ne-a creat nu ar şti ce să răspundă. Or lucrul acesta este măreţ, dar şi cumplit de înfricoşător. (la început înfundat, apoi din ce în ce mai tare se aude un huruit care vine din adâncul pământului. Statuile şi obiectele din atelier se văd clătinându-se şi jucând) 
  
CONSTANTIN BRÂNCUŞI : A mai fost încă un cutremur. S-a mai cutremurat pământul românesc. Se aşează temeliile care n-au fost întocmite bine de la început. Un popor este ca o catedrală. Poporul român este ca Mănăstirea Argeşului. Ce se ridică ziua se surpă noaptea. Aşa a fost de la început. Ce au clădit dacii s-a surpat când au venit romanii. Apoi ce au construit protoromânii, românii vechi, moşii şi strămoşii noştri s-a surpat de fiecare dată când au venit vandalii, hunii, avarii. Apoi au venit ungurii, turcii, ruşii, austriecii, nemţii…(oftează ) Şi la urmă o să venim noi să ne distrugem ce am construit. (privind înainte, aşa cum privesc orbii) Catedrala aceasta care este neamul şi poporul român cer o jertfă prea mare, (tragic) pe care noi n-o vom putea da-o niciodată. De aceea catedrala neamului românesc nu va fi terminată niciodată, şi ce vom construi ziua se va surpa noaptea…(undeva departe, din adâncul unor codri se aud dangătele mângâioase ale unor clopote de biserici scufundate) 
  
CONSTANTIN BRÂNCUŞI : Hei, hei, hei, o luă gândul în altă parte… Unde rămăsesem cu gândul ?. ( respiră adânc) În acelaşi timp nu noi am venit pe lume, şi ne-am făcut noi, şi că am fi vrut noi ceva în timp şi în univers. Deşi lucrul acesta ar fi şi mai măreţ de s-ar fi întâmplat aşa. (mică pauză) Bine, de nu s-ar fi întâmplat. (râde amar) Ha he he he ! E bine că nu din propria noastră voinţă am venit în timp. Dacă stăm şi ne gândim bine, filozofia nici nu ar şti ce să răspundă. Adică n-ar putea. Singura care ar putea să răspundă la această întrebare ar fi arta. (după un timp ) Şi dintre arte care anume ? (după un timp) Eu am ales arta în care trudesc? Nu am ales-o eu… Dar e bine că s-a întâmplat aşa. Eu aş putea să răspund la întrebarea asta… 
  
CONSTANTIN BRÂNCUŞI : Un poet nu ar putea să răspundă la această întrebare… Materia, materialul cu care lucrează el este cuvântul, or cuvântul s-a născut în timp. Ce vârstă are el în timp ? Câteva mii de ani. Pe când piatra, materialul cu care lucrez eu, are miliarde de ani. Al meu se leagă, se pierde în univers, până-n adâncul universului. Al poetului ce este? Fumul acela, tremurarea de vorbă, geamătul ca un abur cald. Căci ce este cuvântul decât fum care-ţi iese din gură şi se pierde imediat. Cuvântul nu se leagă de piatră, el nu se leagă de univers ca materia. Eu fac o asemănare întocmai. Între cuvânt şi substratul lui s-a produs o uitare a stratului, cuvântul este un fel de altceva, el este substratul mort cu o treaptă, dar mai departe, înspre dispariţia totală. Materia vie, mă întreb, ajuns aici, nu e cumva şi ea tot un fel de degradare a materiei, a materiei stelare ? (se lasă un moment lung de tăcere) 
  
CONSTANTIN BRÂNCUŞI : Cum putem răspunde la întrebarea aceasta? Dacă un filozof nu poate să răspundă la întrebarea asta? (meditând) El se întreabă şi dă răspuns la întrebarea dacă spiritul, conştiinţa sunt anterioare materiei. Spiritul este anterior sau nu existenţei materiei? Dar el, dacă era artist, filozoful, el nu şi-ar fi pus această întrebare. Un artist s-ar fi întrebat în legătură cu altceva, el şi-ar fi pus întrebarea, existenţa îl iubeşte pe el ? El iubeşte existenţa sau nu? O întrebare mai frumoasă de mii de ori deşi mai naivă şi mai luminată. Peste câte mii de ani, dacă nu peste sute, filozofia va arăta altfel. Şi ni se vor părea naivi filozofii care s-au împărţit în două, şi care toată viaţa lor au căutat să răspundă la întrebarea, cine a existat înainte, eu sau materia, (rar, epuizat) eu nu mă întreb de ce iubesc materia, eu o iubesc, constat că o iubesc, şi atât. Ceva în mine îmi spune că este bine s-o iubesc. 
  
CONSTANTIN BRÂNCUŞI : Şi o iubesc, şi această iubire o pun în operele mele. Atât. Dar asta a fost fie neşansa noastră, fie şansa… Un artist, un artist este ca un topor, el este tăişul, şi partea aia de fier, iar coada este filozoful. Nu există artist pur, cât am stat eu şi mi-am muncit mintea. Şi-n mine este filozoful, am încercat să scap de el, dar n-am putut, (oftează ) şi este bine că n-am putut. ( se pomeneşte râzând singur) 
  
CONSTANTIN BRÂNCUŞI : ( râde cum râd bătrânii) Ha ha ha ha ha ha ha ha ! Dar nici el, filozoful, nu poate singur. Nu poate. Şi atunci , ce este filozoful decât un artist fără har? El este fără har, dar această pierdere a harului îi face bine, căci îl aduce cu picioarele pe pământ, şi el vede altfel lumea, mai simplu, şi mai din topor, şi astfel el este mai util. Nici un filozof până acum nu a zis că iubeşte materia, dar poeţii au zis-o. (îşi scuipă în palmă ) Şi totuşi este mai ciudat decât credeam acest soi de oameni numiţi poeţi. Platon a simţit el mai multe, când a vrut să-i izgonească din cetate, decât bănuim noi. (mică pauză ) Materialiştii n-au răspuns la întrebarea că materia ar fi primordială, căci ei ar iubi mai mult materia decât spiritul. În clipa când dădeau acest răspuns tot pe ei se iubeau mai mult. (râde cu poftă ) Ha ha ha ha ha ha ha ha ha ! 
  
CONSTANTIN BRÂNCUŞI : (se bucură râzând ca bătrânii) Ce mare adevăr am descoperit! Când o veni filozoful ăla la mine, o să i-l spun! Se poate să fie aici şi o perversiune. Ei, pentru că se iubesc pe sine, voiau ca adevărul să fie de partea lor. Ei afirmau adevărul fără să-l iubească mai mult decât se iubeau pe ei. Ce materialist zice că iubeşte materia? Eu iubesc materia! Nu ar fi nici un folos dacă filozofii s-ar împărţi în două, cei care iubesc materia şi cei care o urăsc! (după un timp. Ca şi cum ne-am găsi într-un sat românesc, toamna, pe dealurile din jur se aude un caval cântând trist o doină de jale)) 
  
COSTANTIN BRÂNCUŞI : Şi totuşi, de ce iubesc eu materia? Când îmi dau seama că mai măreţ şi mai bine ar fi s-o urăsc? ( respiră adânc, gâjâit) Şi de fapt chiar o urăsc. Pentru că dacă o iubesc cu sufletul şi văd în vinele acelea roşii ale pietrei nesfârşite oceane de piatră fierbinte, de materie stelară, tot universul ca un ocean de lavă roşie, eu de fapt o urăsc. Să iau materia din formele îngheţate ale ei, şi s-o las aşa cum era ea. (mică pauză) Dacă aş iubi-o aş lăsa-o aşa cum este ea, şi m-aş pune în faţa ei ca boul la poarta nouă, ori ca Buda, şi aş admira-o toată viaţa. (tuşeşte de câteva ori) Şi atunci n-ar mai fi un lucru, un act omenesc mai mare pe lume decât acest lucru de a admira materia, care este de fapt un Imn înălţat materiei… şi înaintea morţii aş fi împăcat, căci mi-am atins idealul, şi mi-am împlinit menirea de sărman vierme omenesc pe lumea aceasta. (ţipătul pescăruşilor se aude foarte aproape, limpede, sfâşietor)  
  
CONSTANTIN BRÂNCUŞI : Dar eu nu las materia aşa cum este, o iau şi o torn în alte forme, ca şi cum aş iubi forma, fiinţa şi vasul în care urmează să torn materia. Apoi caut s-o pun în a doua formă, şi în a treia formă. Aşa cum îmi place mie. Cum mi-ar plăcea mie. Şi pusă în a doua formă, adică în opera de artă născută, mie îmi place şi mă bucur ca un copil. (mică pauză) Bucurie care este îndoită, căci eu ştiu că această formă este altceva decât prima formă, cea lăsată de Dumnezeu. Ea poate că nici nu mai este materie. Şi eu nu ştiu dacă a doua formă nu este o degradare a primei forme, aşa cum sunetul nu este substanţă, materie, ci o degradare a ei. Este o umbră, o degradare a substratului ei care este substanţa. Materia n-are formă mai întâi, sau are, de lavă cosmică veşnic curgândă… şi ,iată, eu îi dau o formă. (mică pauză) Această formă este ea mai măreaţă în veşnicia timpului decât prima formă, ori nu este ? Că ea îmi place mie, şi că spune ceva oamenilor, spune, dar şi în prima formă, materia ne spune mult mai mult decât în forma cioplită de mine, numai că noi, oamenii, nu ştim să citim, să auzim ce ne spune prima formă. (tunetul se pierde în depărtare) 
  
CONSTANTIN BRÂNCUŞI : (oftând) Şi atunci mă apucă, asemenea unui dor sfâşietor, nostalgia după prima formă…Căci creaţia este distrugere mai întâi, distrugerea formei în care Dumnezeu a lăsat piatra, materia, şi abia după aceea este creaţie. Întotdeauna mă apucă un dor şi o nostalgie după materialul pe care l-am ucis ca să-l aşez în altă formă. (emoţionat, patetic, deşi se vede că este epuizat)  
  
CONSTANTIN BRÂNCUŞI : Această nostalgie este frumoasă căci ea mă mai leagă încă de materie. Îmi aduce aminte de ea şi mă face să mă gândesc şi să mă întreb dacă eu n-am creat mai presus de ea. Numai în acest caz, când eu aş fi creat o formă mai presus de prima formă este creaţie, am făcut un lucru bun…. Mai presus de măreţia materiei primordiale. Da, atunci sunt iertat de materie. De Dumnezeu. Şi abia atunci am dreptul să mă bucur de creaţia mea! ( se duce şi se aşează în faţa altei statui. Scârţâitul unui car care trece pe drum se aude umitor de concret) 
  
CONSTANTIN BRÎNCUŢŞI : De unde se adună, de unde vin ideile acestea în mintea mea, şi care curg ca un fir de apă limpede? (respiră adânc, ca un plâns) Înseamnă că ele se încheagă acolo, în mine, în adâncul meu, ca izvorul, şi apoi curg în afară. Multe curg prin mine fără să mai treacă prin minte. Înseamnă că numai când nu creez ele îmi ajung în minte. Acum înţeleg de ce filozofii văd ideea, ideile, şi au numai idei în minte. (tace mult timp. Departe se aude talanga unei turme de oi păscând pe dealuri ) 
  
CONSTANTIN BRÂNCUŞI: ( ca şi cum i-ar fi sete să vorbească la nesfârşit cu el) Oare am ajuns eu un înţelept? Am ajuns acolo, de unde cunoaşterea îţi revelează lumea ca o mare? De unde a apărut seninătatea şi largheţea la mine ? (după un moment) Eu care sunt un materialist, şi iubesc materia, eu îi iubesc pe idealişti. (respiră adânc, gâjâit) Oare aşa este? Aşa este, desigur ! Iată eu îi iubesc, pentru că ei sunt mai poeţi. Ce mai, sunt poeţi adevăraţi. Şi ei au ţinut cu spiritul. Au iubit spiritul, mai presus de ei înşişi... (trist, meditativ) pentru că n-au putut să accepte că materia e superioară spiritului, şi a apărut înaintea lui. (zgomotul făcut de valurile mării se aude foarte clar) Sigur că nu este aşa, şi că materia a apărut înainte, însă faptul de iubi spiritul mai mult decât materia, şi tocmai din cauza acestui “ egoism “ să nu poţi să accepţi primordialitatea materiei, spune multe. Şi apoi ei sunt nişte vizionari, pentru că dacă spiritul, sub orice formă ar fi el, n-a apărut înaintea materiei, ei bine, după un timp de evoluţie, orice ar fi, conştiinţa va începe să joace un rol din cea în ce mai mare, fundamental, faţă de materie. (tare, vibrând) Adică spiritul până la urmă se ridică deasupra materiei şi acesta este lucrul cel mai important. Peste o mie de ani, sau poate peste mai mult timp, legile universului se vor schimba după voinţa omului, adică ale spiritului. Dacă nu cumva, undeva departe în univers, de pe acum voinţa unei fiinţe raţionale este cea care supune materia. Şi după un timp şi mai îndelungat de evoluţie, conştiinţa, adică spiritul, va ajunge să producă, să creeze materia. Şi atunci, nu vom ajunge la vorba idealiştilor ? Dar ce este drept, acum au dreptate materialiştii, ei spun adevărul. (ţipetele pescăruşilor ne fac să credem că ne găsim pe ţărmul unei mări pustii) 
  
CONSTANTIN BRÂNCUŞI : (tare, ca şi cum s-ar fi speriat) Adevărul ! Cred că ăsta este adevărul. Sare ca iepurele în faţa puştii…Dacă spiritul, conştiinţa, va ajunge o dată să creeze materia, şi s-o producă chiar, atunci înseamnă că trecerea de la materia stelară, primordială, la materia vie, şi de aici la conştiinţă, şi poate la o altă formă superioară conştiinţei, nu este o degradare şi o pierdere în haos, ci dimpotrivă este Evoluţie. (râzându-şi fericit în barbă ) He he he he ! 
  
CONSTANTIN BRÂNCUŞI : (înveselit) Îmi spune mie ceva că aşa este. Nu degeaba spun ei, filozofii, despre conştiinţă că este forma cea mai înaltă de evoluţie a materiei. (cade pe gânduri ) Dar să comparăm materia primordială, stelară. În prima fază Universul este format din materie stelară. El poate să continue să existe aşa miliarde de ani. În a doua fază să ne închipuim că toată materia ar fi un fel de creier universal. Ar putea el, acest creier, să continue să existe prin sine, numai prin ceea ce este el? N-ar putea, ar sucomba imediat. Acest Ocean de materie vie, gânditoare, superior organizată, ar muri imediat. Ar deveni ceea ce a fost la început, materie moartă. ( respiră adânc ) Acum mai putem, mă întreb, să spunem că materia vie, conştiinţa este superioară materiei stelare ? (după un timp, se scarpină după ceafă. Undeva pe dealurile din apropiere se aude cântecul trist al unui bucium) 
  
CONSTANTIN BRÎÂNCUŞI : Ei, drăcia dracului, parcă n-ar fi aşa… (încurcat) Dar materia conştientă şi gânditoare oglindeşte cealălaltă materie, materia moartă, nu ?… (rămâne trist, privind înaintea lui, ca şi cum şi-ar fi adus aminte de ceva ce-l îngrozeşte ) 
  
CONSTANTIN BRÂNCUŞI : Pe când aceasta din urmă n-o oglindeşte pe prima, nu ajunge s-o cunoască, s-o reflecte, ci o ucide pur şi simplu dacă ar veni cu ea în contact. Hm…? Iar în acelaşi timp materia oglindeşte şi ea materia, în măsura în care orice obiect, orice fenomen, orice substanţă, se oglindeşte întâi pe sine, şi apoi oglindeşte lumea. Or materia, materia în sine oglindindu-se pe ea este clar că oglindeşte materia, adică Totul. Da, aşa este. (după un timp de gândire, timp în care privirea îi rămâne în gol. Îşi mângâie încet barba, înfiorat ) 
  
CONSTANTIN BRÂNCUŞI : Doamne, asta mă sperie ! Să nu poţi să zici că totul are un sens. Fiinţa umană a fost învăţată, şi asta i-a intrat adânc în suflet, că tot ce face ea are un sens, o finalitate. Că lumea, istoria curg într-un sens. Fiinţa umană şi lumea ei este ceva ce are sens, un sens, adică o finalitate care se perpetuează la infinit. În clipa în care s-ar trezi într-o lume fără sens omul ar înnebuni pur şi simplu. Ar ţipa! (îşi duce palmele la gură ca atunci când strigi peste o prăpastie) Ţipătul ăla… ( cuprins parcă de spaimă, geme de durere) Eu am văzut ţipătul ăla, şi atunci am sculptat Coloana infinitului, şi le-am arătat oamenilor ţipătul ăla al omului în faţa lumii, şi a unui univers fără sens. Şi ideea că acest ţipăt, omul îl dă tot timpul în faţa perspectivei de-a exista într-un univers fără sens, şi de a exista deci fără sens. (În acest moment începe să se audă, la început slab, apoi din ce în ce mai tare sirena unei salvări ) 
  
CONSTANTIN BRÂNCUŞI : Să fie adevărată clepsidra? Ar fi cumplit. Mai bine ar exista Dumnezeu, existenţa Lui ar rezolva o mulţime de lucruri. Cred că Omul de asta l-a inventat. Sau Dumnezeu tot de asta l-a inventat şi l-a făcut pe Om, ca să-şi rezolve o mulţime de probleme. ( zâmbeşte trist) Hm… Inventarea lui Dumnezeu a fost o operă colosală, şi ea a servit omului. Mie acum, de exemplu, Universul fără Dumnezeu mi se pare pustiu. (tace un moment) Mai bine nu ar exista pentru că ar semăna cu o casă pustie în care nu a locuit şi nu va locui nimeni niciodată. Ai o nesfârşită şi îngrozitoare senzaţie de pustiu. Senzaţia de pustiu îţi trezeşte un fel de curiozitate ascuţită. O durere violetă în stomac. ( după un timp) Hm! Ce ciudat ! Când am sesizat eu această curiozitate? Apoi, ideea unicităţii tale, şi de aici un fel de măreţie a măreţiei tale. (râde uşor ) 
  
CONSTANTIN BRÂNCUŞI : Frumoasă expresie. Un fel de măreţie a măreţiei omului. (respiră adânc, tuşeşte cum tuşesc tuberculoşii) Dar apoi vine spaima. Pustiul devine existenţa ta într-o existenţă viitoare. Şi iată, vin eu, care am ştiut să mă bucur de linişte şi de pustiu, şi mă sperii. Îmi e frică acum de universul pustiu. (după un timp ) Dumnezeu mi-ar fi dat atunci senzaţia de univers locuit, care pentru mine, pentru noi, oamenii, este binevenită. Ne dă un sentiment întăritor, trăim starea de împreună, şi o ciudată, prăfoasă, căldură sufletească. 
  
CONSZANTIN BRÂNCUŞI : (nostalgic) Şi totuşi, nu este adevărat. Numai în măsura în care suntem slabi, credem că este bine că Universul este locuit de Dumnezeu. În măsura în care suntem slabi avem… (tuşeşte de câteva ori) avem nevoie de acest sentiment de împreună cu cineva, de frica pe care ne-o ia, şi de căldura pe care ne-o dă. In acelaşi timp asta ne face şi rău, sau ne face mai mult rău. Ne învaţă slabi, sclavi. Pe când senzaţia de pustiu ne aţâţă, pustiul ne soarbe. Ne simţim slabi şi înspăimântaţi, acum suntem asemenea celui care se află în faţa unui munte. Un Pustiu este de fapt un Munte. (râde uşor) He he he he….E bine, e bine, Costache… (reia după un timp ) 
  
CONSTANTIN BRÂNCUŞI: Dar dacă starea aceasta, frumoasă, trăită de fiinţa umană în faţa universului gol este degeaba ? Ce lume poate fi imaginată mai absurdă decât aceasta ! ( trăgând aer în piept ca şi cum şi-ar da sufletul, speriat deodată) Dacă materia stelară, după miliarde de ani devine creier, şi apoi tot universul este un creier, şi apoi sucombă, redevine într-o clipă materie stelară, apoi aceasta iar tinde, urcă muntele evoluţiei, al timpului şi devine iar creier, şi aşa la infinit…? (cu o expresie de suferinţă pe chip) O, Doamne, ce spectacol măreţ şi cutremurător! Ce soartă are şi omul în acest univers absurd şi măreţ, care este asemeni unei clepsidre, ce când se surpă, după ce se goleşte, se umple iar.  
  
CONSTANTIN BRÂNCUŞI : (se gândeşte, oftează ) După ce se goleşte se răstoarnă… ca să se umple iar. Şi clepsidra asta o pun eu în Coloana infinitului, o pun adică în ţipătul omului. Clepsidra este cea care-i umple gura ca un pumn şi nu-l lasă să ţipe, cea care-i astupă gura ca să nu se înalţe ţipătul din adâncul sufletului lui. Însă ce se întâmplă? Clepsidra însăşi se transformă în ţipăt. Aici este marea nebunie ! 
  
CONSTANTIN BRÂNCUŞI : (un câine urlă a morţiu, urletul câinelui se stinge încet) Când am văzut ce am realizat, m-am cutremurat şi eu. Omul ţipă în faţa Universului prin clepsidra universului. Sau prin posibilitatea lui de a fi, prin forma acestei posibilităţi. Clepsidra repetată, care este istoria universului, ea însăşi devine pentru om, se transformă pe sine pentru om, ca să-l ajute, în fluier. (mică pauză) Fluierul, instrumentul prin care omul îşi ţipă disperarea în faţa universului său, semnul său de alarmă şi semnul său de luptă. (înveselit deodată ) He he he he ! Frumoasă chestie !. (îşi zâmbeşte în barbă. Expresia pe care o ia chipul său este aceea de lumină revărsată) 
  
CONSTANTIN BRÂNCUŞI : Asta îi spun eu omului prin Coloana mea care se înalţă acolo, pe câmpul Târgu Jiului, departe! (se aude parcă de pe altă lume jelania unui clopot ) 
  
CONSTANTIN BRÂNCUŞI : Ceea ce mă doare este că omul nu înţelege, căci va trebui să înţeleagă o dată şi o dată…Dacă ar înţelege nu ar fi prea devreme, dar nici prea târziu… (meditând) Şi poate că este bine că e prea devreme, şi că omul este prea slab, prea prost, prea neevoluat. După mult timp…(gândindu-se, oftează) După mult timp el îşi va da seama că nu poate să împiedice clepsidra Universului, şi atunci va voi să poată. Şi într-un târziu, dar foarte târziu, poate prea târziu, via putea şi lucrul acesta! (emoţionat, ca şi cum ar plânge) Însă să nu fie prea târziu şi clepsidra universului să nu se răstoarne iar. ( începe deodată să râdă trist în barbă, ca bătrânii) Şi Creierul universului să nu devină din nou materie stelară. (se gândeşte, se vede că este foarte trist. Undeva aproape, ca şi cum ar fi peste câteva case, se aude scârţâitul unei fântâni) 
  
CONSTANTIN BRÂNCUŞI : De câte ori o fi devenit până acum universul creier universal ? Adică, de câte ori până acum s-o fi întors clepsidra universului ? De mii de ori ? Logic ar fi că s-a întors de o infinitate de ori. Şi de o infinitate de ori, acelei materii ce devenea creier universal nu i-a venit ideea că o dată şi o dată se va stinge. Va deveni iar materie stelară. (respiră adânc, i se aude inima bătând obosită şi speriată ) Să se fi îngrozit de ideea morţii, şi a materiei stelare, şi să se fi revoltat ? Şi după ce se va fi revoltat, să fi luat toate măsurile ca această întoarcere la infinit a clepsidrei să se fi terminat. Ar începe o înălţare continuă a acelui Creier-materie, o evoluţie la nesfârşit. (abătut) Hm! Până unde te poate duce gândul…(tace un timp. Apoi devine palid. Se clatină, îşi dă o palmă peste tâmplă. Urlă din toate puterile ) 
  
CONSTANTIN BRÂNCUŞI: (dramatică, înspăimântător) 
  
Aaaaaaaaaa ! (înălţându-şi faţa , urlând ) Doamneeeeee ! Doamneeeee ! (picioarele îi tremură. Se lasă palid pe un fel de pat, către care mai mult s-a târât. Îi tremură mâinile ) 
  
CONSTANTIN BRÂNCUŞI : Dumnezeule, Dumnezeule! Cât de cumplit este! Cum de nu m-am gândit (respiră greu, epuizat ) Să trec şi peste lovitura aceasta. Dacă rezist şi trec de ea înseamnă că sunt tare. Şi sunt norocos… (acum s-a liniştit. Priveşte în gol ca un orb) 
  
CONSTANTIN BRÂNCUŞI : (peste câteva case se aude lătratul domestic al unui câine) Poate că este mai bine că am trăit revelaţia aceasta. Că mi s-a arătat cât de cumplit poate fi… Pentru că eu trebuie să mă întorc prin arta mea să anunţ omul. Să-i spun Omului adevărul. Să anunţ omenirea şi despre această înspăimântătoare idee…(după un timp. Departe parcă se aude jeletul unei bocitoare ca-n satele Olteniei) 
  
CONSTANTIN BRÂNCUŞI : Cum de nu mi-a venit ideea aceasta până acum? 
  
CONSTANTIN BRÂNCUŞI : (geme de durere) Este ca şi cum mi-ar fi fost ascunsă atâţia ani. Am simţit asta, am avut senzaţia aceasta, că mi-a fost ascunsă. Şi acum am văzut. A fost ca un fulger în noapte care îţi iluminează tot cerul, orbindu-te. Ca mine, în intervalul dintre materia stelară şi creierul universal, în timpul veşnic care a trecut, timp în care clepsidra universului s-a răsturnat e o infinitate de ori, între o răsturnare şi alta, a mai existat unul ca mine. ( a obosit) Care şi-a dat seama că clepsidra se va răsturna şi i-a avertizat pe oameni. Le-a spus marele adevăr oamenilor acelora, sau acelui creier ce nu devenise creier universal încă. (ca şi cum ar plânge, înspăimântat) I-a avertizat de răsturnarea clepsidrei, de posibilitatea morţii, de spectrul revenirii la materia stelară. (tare) Şi le-a spus, revoltaţi-vă împotriva clepsidrei! (urlând) Opriţi-o! ( speriat, gâfâind) Şi ei chiar au încercat lucrul acesta, însă nu s-a putut. ( urlând ) Nu s-a putut! Nu s-a putut! (după câteva momente) Doamneee, cât de greu îmi este! 
  
CONSTANTIN BRÂNCUŞI : Şi poate că de fiecare dată se întâmplă aşa. (chipul îi arată înspăimântat) De fiecare dată între materia stelară şi Creierul universal a apărut unul cu ideea. Însă de fiecare dată clepsidra s-a răsturnat. (meditând câteva minute) 
  
CONSTANTIN BRÂNCUŞI : Oare şi de data aceasta se va răsturna? (mică pauză) Hm, o să mă gândesc mult timp la lucrul acesta. Poate o să mă gândesc toată viaţa. Îmi pare rău că nu mă pot gândi şi dincolo, în lumea cealaltă, şi e rău, zic, că nu există o lume ailaltă, cum zicea credinţa strămoşilor noştri de pe plaiurile Gorjului. (trist) Că m-aş gândi toată lumea ailaltă, numai la asta m-aş fi gândit, şi n-ar fi fericire mai mare… (tremurând, are privirile unui nebun) Nu, nu poate fi fericire mai mare decât aceasta! Şi m-aş gândi la ideea aceasta până când s-ar răsturna clepsidra universului şi ar veni lava materiei stelare şi mi-ar topi mădularele pietrificate. ( amărât) Dar până la urmă tot i-aş da eu de cojoc. ( cade într-un moment lung de meditaţie ) 
  
CONSTANTIN BRÂNCUŞI : (gest cu braţul) Şi totuşi, o dată şi o dată răsturnarea clepsidrei va fi oprită. Acest univers care bate ca o inimă contractându-se se va opri din această mişcare reflexă a lui, şi nu se mai contracta, devenind materie stelară. (chipul i se luminează uşor) Se va dezvolta la nesfârşit. (după un timp) 
  
CONSTANTIN BRÂNCUŞI : Doamnee, ce ideea măreaţă! (se ridică în picioare, e vioi. Faţa i se luminează iar, revărsând acea lumină pe care ne-o arată azi fotografiile) Nu se poate, o dată şi o dată clepsidra nu se mai răsturna! Chiar dacă mii de fiinţe ca mine până acum în veşnicia trecută au gândit ideea aceasta între două răsturnări ale clepsidrei. (respiră agitat) Sau tocmai pentru aceasta, că până acum mii, o infinitate de fiinţe au gândit ideea aceasta, tocmai din cauza asta, o dată şi o dată se va putea! (râde ca bătrânii senili) He he he he he he… (un tunet brăzdează cerul anunţând apropierea furtunii) 
  
CONSTANTIN BRÂNCUŞI : Da, tocmai de aceea! Această idee uriaşă cerea o infinitate de jertfe. E prea mare realizarea ca să se poată face uşor. (după un timp de gândire ) 
  
CONSTANTIN BRÂNCUŞI : Da, da ce-ar fi ca să se poată tocmai în perioada aceasta în care trăiesc eu ? În perioada aceasta când clepsidra mai are foarte mult timp până să se răstoarne? (tace câteva clipe în care liniştea este cumplit de apăsătoare ) 
  
CONSTANTIN BRÂNCUŞI : Da, exact, ce ar fi ca tocmai această perioadă să fie ultima clepsidră care nu se mai răstoarnă niciodată ? ( ca şi cum i-ar fi revenit deodată puterea) Voi tăia Coloana infinitului, o voi tăia ! Şi nu va mai fi Coloana infinitului. (îşi freacă mâinile fericit ) 
  
SCENA II- a 
  
Acelaşi décor ca în prima scenă. Pe o uşă laterală intră în atelierul sculptorului o femeie. Se pare că este domnişoara Pognany. El, care trebăluia prin atelier, o primeşte zâmbind. O invită să şeadă. Apoi se aşează şi el. Domnişoara Pogany pare tristă, sau mai degrabă o umbră a ei. 
  
DOMNIŞOARA POGANY : (imaterială, melancolică) Bine te-am găsit, Costache… 
  
CONSTANTIN BRÂNCUŞI : (pe gânduri) Bine-ai venit. M-am gândit mult la tine zilele astea… Mi-a fost dor de mama, şi de ai mei, de acolo de departe, dintr-un sat al Olteniei, de unde sunt. Când se gândesc la mine îi simt. Şi de la o vreme se gândesc, simt vântul ăla de la un timp, de dor, care ajunge până la mine. Cine ştie ce s-o fi întâmplat? (plânge) Să nu fi murit mama? (ţipetele pescăruşilor se aud mai limpezi acum) 
  
DOMNIŞOARA POGANY: (zâmbindu-i, ca un fum) Cred că ai presimţit că vin eu. 
  
CONSTANTIN BRÂNCUŞI: (luminându-se uşor) Cine ştie….Dar e bine că ai venit. Îmi era dor să vorbesc cu o femeie. Să am o femeie cu care să vorbesc. (mică pauză, se gândeşte) Voi, femeile, la fel ca artiştii, deşi nu ştiţi de asta, comunicaţi cu matca, cu matca lumii şi a vieţii. (întorcând capul şi privind-o) Sau voi sunteţi puţin matcă a lumii...Şi noi, când ne adăpăm din voi, ne adăpăm din matca lumii şi a vieţii. Şi ne e mai bine , ne facem iar sănătoşi…(valurile mării se aud pustii, indiferente) 
  
DOMNIŞOARA POGANY: (amintindu-şi) Aşa e, Costache, şi mie îmi era dor de tine. (acum se aude susurul unui râu de munte ) 
  
CONSTANTI BRÂNCUŞI: (meditând) Înţeleg… (rar, obosit) Femeia în viaţa marilor spirite a jucat, trebuie să fi jucat un rol foarte mare… (se opreşte să-şi tragă sufletul) În primul rând că ea simte geniul, ea simte sufletul mare al geniului. Acum eu nu înţeleg dacă toate au simţul ăsta, sau numai unele ? 
  
DOMNIŞOARA POGANY: (tristă) Nu-l au toate. Numai unele. 
  
CONSTANTIN BRÂNCUŞI: O fi aşa? Dacă stau să mă gândesc e firesc aşa… Ce simţ o fi ăla, asta m-ar interesa… 
  
DOMNIŞOARA POGANY: (întinzând mâna) Vezi, femeia e născătoare de geniu… 
  
CONSTANTIN BRÂNCUŞI: (întinzând mâna ca şi cum ar vrea să pipăie) Îmi aduc aminte de Ioana. De Ioana de la Craiova. Parcă aş vedea-o. Cât am iubit-o, Doamnee… şi acum o mai iubesc. Ea a simţit ce destin am eu în lume, şi eu m-am dus, am luat-o aşa prin lume ca un orb pe o câmpie, dus de instinctul meu. Eu am cerut-o în căsătorie şi ea m-a refuzat… (zâmbind unei năluci) Fata spălătoresei. 
  
DOMNIŞOARA POGANY : O vezi, Costache? Te uiţi prin aer ca şi cum ai vedea-o…şi ea ar fi vie, şi s-ar mişca venind înspre tine. 
  
CONSTANTIN BRÂNCUŞI : (pe gânduri ) Aşa e… 
  
DOMNIŞOARA POGANY : Puţin mă doare lucrul acesta. Dacă n-aş fi ştiut că şi eu sunt acolo în tine, şi mă chemi să mă priveşti… 
  
CONSTANTIN BRÂNCUŞI : Da , te chem… Te-am chemat în piatră şi te privesc în afara mea. Pe ea …am scos-o din mine. N-am putut. Ar fi meritat şi ea. 
  
DOMNIŞOARA POGANY : (tristă) Dar eu, Costache ? 
  
CONSTANTIN BRÂNCUŞI : Mi-am adăpat sufletul din viaţa lumii prin tine. Tu ai fost ţuţuroiul din care am băut. Şi te-am cinstit cum se cuvine, şi ţi-am pus chipul pe cerul lumii. Tu pentru mii de oameni şi pentru mii de ani de aici înainte eşti FEMEIA…Toate femeile lumii se aliniază aşa ca la armată în spatele tău…Şi tu le reprezinţi. Eşti profetul lor…simbolul misterului femeiesc. (un car trece scârţâind pe drum) 
  
DOMNIŞOARA POGANY : ( tristă, misterioasă ) Da, Costache….aşa este… (acelaşi scârţâit de car care trece pe drum de la începutul lumii) 
  
CONSTANTIN BRÂNCUŞI : Dar cum simţiţi voi geniul ? Asta îmi este necunoscut. Tu cum simţi, cum ai simţit ? ( după un timp) Când veneai te percepeam ca pe un fluture dând ocol lumânării… 
  
DOMNIŞOARA POGANY : Aşa este… Eram un fluture care veneam din beznă şi-mi ardeam aripile la flacăra lumânării tale…Da, eram fericită. Şi-mi era bine. (după un timp ) Vezi, Costache…şi noi, femeile, creem lumea. Amândoi o creează…şi bărbatul şi femeia. Însă femeia este cea care a ţinut şi ţine în pântecele ei lumea. Şi istoria. ( după un timp, oftând) Acolo, în pântecele ei este geneza lumii. (ca şi cum s-ar lamenta) Şi ea ştie asta. Simte lucrul acesta. Dacă nu ştie cu ştiinţa, acolo în subconştientul ei, ea ştie asta. Inconştientul sau subconştientul ei ştie, ştie că acolo, în pântecele ei, al femeii, se alcătuieşte şi izvorăşte lumea… De aia ea simte bărbatul, îi intuieşte geniul. Nu este ea cea care l-a creat ? Şi dintre toţi cei pe care i-a născut îl întâlneşte, (tremurând, emoţionată) îl întâlneşte pe acela cu har, în care Dumnezeu a pus har… Ea simte lucrul acesta. Căci este altceva decât ştia ea…(evocator) Ea nu pusese în trupul acela har, şi nebunie, dar pe care ţi-l dă Dumnezeu, şi acum, iată, ea-l vede, îl simte având acea mireasmă dumnezeiască. Ceva care este străin de ea. Este străin de substanţa ei, de banalitatea, de normalitatea ei, de substanţa omenească, pământească. De aceea ea pretinde să-l slujească, şi i se închină acestui bărbat cu har. Dar pe de altă parte ea şi fuge din calea lui. (mică pauză) Ioana ta trebuie să fi fost o fată bisericoasă, Costache, de a fugit ea de tine, pentru că la mine s-a întâmplat invers. La mine curiozitatea de a pipăi harul, ce pusese Dumnezeu în tine, şi tinderea către el au fost mai mari decât frica… Şi eu am venit către tine, am tins către harul tău. Aşa cum tu te adăpi din femeie, bei din sufletul ei, aplecat ca o cumpănă, la fel şi eu am fost, ca şi cum m-aş fi înălţat sub cele Dumnezeieşti ale cerului. Înţelegi cum? 
  
CONSTANTIN BRÂNCUŞI: (pierdut, pustiu) Înţeleg, înţeleg… 
  
DOMNIŞOARA POGANY: (ca şi cum ar jeli) Femeia este o rană a materiei, Costache…o lacrimă. 
  
CONSTANTIN BRÂNCUŞI : Bărbatul singur e o jumătate. (trist) O jumătate de rană, o jumătate de lacrimă, o jumătate de dor… La fel şi femeia singură e tot o jumătate. Unul e pământul, bolta lui ce se găseşte sub câmpia pământului, altul e cealaltă jumătate a sferei, bolta cerului. Şi unul şi altul caută întregirea. Nu e întâmplător faptul că procreaţia, adică creaţia de om, se poate face numai atunci când bărbatul şi femeia sunt unul, adică sunt întreg, sunt sferă. (ca şi cum ş-ar reaminti) Atunci potenţa lui, a întregului, e cea mai mare, şi el e capabil de procreare, de creaţie a lumii. Dar starea lui de întreg nu poate dura o veşnicie, ci doar o clipă, şi în această clipă se produce procreaţia. (a obosit) Apoi cele două jumătăţi ale Totului se despart, şi fiecare, singură, îşi duce viaţa cu gândul la cealaltă. Şi eu am văzut asta, şi le-am arătat oamenilor. ( se aude limpede cântecul jalnic al unei păsări în pustiu) 
  
DOMNIŞOARA POGANY: Da, Costache, ştiu… 
  
CONSTANTN BRÂNCUŞI : Da, întrebarea este dacă fiinţa umană ar fi un întreg… Iată, când se lipesc jumătăţile şi se formează întregul, aşa să rămână în veci întregul. 
  
DOMNIŞOARA POGANY : Te gândeşti la femeie şi la bărbat, Costache? 
  
CONSTANTIN BRÂNCUŞI : Da. 
  
DOMNIŞOAA POGANY: Ar muri. 
  
CONSTANTIN BRÂNCUŞI : Ştiu că ar muri. Dar de ce moare, aici e taina! (tace) Eu nu mă gândesc la androgin, pentru că androginul este numai prefigurarea întregului, sau cum se spune, este încercarea de a fi întreg eşuată… este numai un avorton umilit al întregului. (tragic) Este ca şi cum ai vrea să atingi cerul cu mâna, şi-ţi dai seama că nu reuşeşti. (obosit, gâfâie) Şi atunci m-am apucat eu şi am făcut întregul. Dar vai, după ce l-am făcut n-a fost suferinţă mai mare decât a mea! Era întreg dar era din piatră! Era întreg, dar era mort. (ca şi cum ar halucina) Ceea ce nu era adevărat, pentru că tot întregul este viu! Or întregul meu era din piatră. Însă am încremenit. Când am văzut că-ţi dă iluzia că este viu. Iată, el parcă era viu, şi pentru mii de oameni el este viu, însă eu ştiam dinainte că el nu este. (cu pumnii strânşi) Şi mi-a venit atunci o idee, să-l sparg cu ciocanul de spart piatra. Turbam şi eram fericit totodată, şi m-am speriat de nebunia mea, căci trebuia să mă bucur de marea mea faptă, şi să mă prosternez în faţa ei. (undeva departe se aude sunetul unui corn de vânătoare) 
  
DOMNIŞOARA POGANY : (rar) Da, Costache, artistul trebuie să fie înţelept în faţa operei sale. Pe mulţi îi dezechilibrează asta. Am văzut un poet într-un oraş de provincie al Franţei care în faţa unei cărţi de poezie şi-a pierdut minţile. (mică pauză) Alţii se schimbă altfel. Tu ai rămas acelaşi, Costache. Ţăranul oltean, cioplitorul, care confundă arta cu pământul, cu dealul pe care-l urcă până în vârf săpând. (cântecul privighetorilor izbucneşte într-un tufiş care trebuie să se afle sub fereastră) 
  
CONSTANTIN BRÂNCUŞI : Am şi eu clipe grele, de chin, de durere , când mă pierd în faţa pietrei, câteodată simt cum îmi este frică, alteori îmi este teamă să nu înnebunesc, dar îmi trece. (după un timp ) Când îmi trece îmi este bine… Însă vorba noastră s-a abătut… de la jumătăţile care trebuiesc să devină întreg, şi când devin, dacă ar sta mai mult în starea aceasta întregul ar pieri… Adică dacă întregul stă o clipă el perpetuează viaţa, iar dacă ar rămâne şi după clipa aceea, el ar pieri. ( intrigat, speriat ) De ce ? 
  
DOMNIŞOARA POGANY: (visătoare) Nu-ţi dai seama că dacă femeia şi bărbatul ar rămâne îmbrăţişaţi în ipostaza rutului, şi dacă s-ar pierde şi nu s-ar mai putea desprinde, ar muri epuizaţi. Apoi ar muri de foame, apoi ar muri de neodihnă, apoi ar muri de sete. 
  
CONSTANTIN BRÂNCUŞI : (gânditor) Aşa este… Dar nu la asta mă gândesc eu. La altceva. Gândeşte-te la creaţie şi la întreg. Nu întregul este de vină, ci părţile. Părţile sunt în aşa fel alcătuite…Aici e drama. Şi atunci nu înţeleg cum să fac, cum să cioplesc jumătăţile? Că jumătăţile sunt făcute să trăiască jumătăţi, nu întregi. 
  
DOMNIŞOARA POGANINY : Jumătatea este jumătate nu pentru că este jumătate, ci pentru că-i lipseşte condiţia aceea ca să fie întreg. În acelaşi timp, asta e o metaforă a naturii, omul trăieşte numai ca jumătate, şi nu ca tot, ca întreg…Ca să-i fie mereu dor de cealălaltă jumătate, ca să tindă veşnic către ceva. De aceea Dumnezeu l-a făcut pe om, care este jumătatea Lui. (se opreşte trist) În clipa când devine tot, când atinge starea de întreg, el piere. Ce vrea să zică, aici? Aşa se întâmplă şi cu geniul. De ce nu poate întregul să supravieţuiască ? Pentru că în clipa în care devine întreg, el piere din alt întreg, sau el se simte nefiresc în faţa lui Dumnezeu. (după un timp în care trăieşte iluminarea) 
  
CONSTANTIN BRÂNCUŞI : Cred că am găsit. În clipa când devine întreg, el devine Unul, ori Unul este unul singur de la început. Nu pot exista doi de Unul în Univers, şi atunci în chiar aceiaşi clipă el moare, el se desparte în jumătate. (uitând de domnişoara Pogani ) 
  
CONSTANTIN BRÂNCUŞI : (înviorat şi fericit deodată) Hm, dar ce ar fi dacă ar supravieţui el ? El, care ar deveni unul? Înseamnă că celălalt, Marele Unu devine jumătate. Ia stai! El devine, Marele Unu, jumătate, pentru că acum îi lipseşte ceva. Îi lipsesc cele două jumătăţi care au devenit Unul. Lipsindu-i ceva el nu mai este tot, el devine în chiar acea clipă jumătate. Şi Marele Unu cade în haos. (după câteva momente de reflexie adâncă) Nu cumva răsturnarea clepsidrei, căderea Creierului universal în haos, devenirea lui Materie stelară se petrece din cauza a ceea ce se întâmplă? (după un timp ) Doamne, poate dezleg enigma clepsidrei, şi a căderii în haos a Marelui Tot! (ţipetele pescăruşilor se îndepărtează triste) 
  
DOMNIŞOARA POGAY : Costache, Costache, m-ai uitat… 
  
CONSTANTIN BRÂNCUŞI : ( care nu aude nimic ) Şi atunci totul este un fel de revoltă a unui Mic Tot, în faţa marelui Tot, al lui Unu în faţa marelui Unu. Marele Unu devenind în clipa aceea jumătate. Dar el, marele Unu, devenind jumătate, el nu-şi mai poate găsi jumătatea ca să redevină Unu. De aceea el va cădea în haos. (mică pauză) Dar de ce numai el, Marele Unu, poate rezista procreând, pentru că marele Unu este o procreaţie veşnică, subordonată lui, conţinutul lui este o procreaţie veşnică. De ce el supravieţuieşte ? (cade pe gânduri) 
  
DOMNIŞOARA POGASNY : (care s-a ridicat asemenea unei stafii şi pleacă) Costache, Costache, m-ai uitat, Costache…Pierdut eşti în gândurile tale şi în negura timpului… 
  
CONSTANTIN BRÂNCUŞI : ( care n-a auzit-o) De ce supravieţuieşte Marele tot ? (se plimbă agitat prin atelier. Este de nerecunoscut) 
  
CONSTANTIN BRÂNCUŞI : (urlând) De ce supravieţuişte Marele Tot? (după un timp în care stă căzut în genunchi, mai liniştit) Dar oare Marele Tot, Creierul universal, căzând în haos, devenind materie stelară procreaţia începe iar ? (după un timp în care se gândeşte) 
  
CONSTANTIN BRÂNCUŞI (răvăşit) Nu cumva totul devenind Creier universal, şi structurile lui, infinitatea elementelor lui ajung în poziţiile ideale, şi atunci Totul, Întregul, nu mai este capabil de creaţie, el se surpă luând-o de la început, de la materia stelară? (după un timp ) 
  
CONSTANTIN BRÂNCUŞI : Dar oare acel creier, acea fiinţă universală este ea fiinţă ? Eu, un spirit chinuit, pierdut în începutul perioadei, între două răsturnări ale clepsidrei, eu pe cine să iubesc mai mult, creierul universal sau materia stelară ? Sfârşitul ori începutul, clepsidra plină ori clepsidra goală? (după un moment lung de tăcere ) Doamne, spiritul meu iar se găseşte acolo unde căile se despart şi eu nu ştiu pe care cale s-o apuc, şi numai instinctul sau intuiţia mă conduc ! (după câteva momente de reflexie) Nu, nu ! Geniul este ca un elastic întins, este ca o rază plecată în întuneric, el nu se găseşte în răscrucea căilor, cum mă găsesc eu. ( tace, liniştea care se lasă face să se audă valurile unei mări tălăzuind) 
  
CONSTANTIN BRÂNCUŞI : (i se citeşte deznădejdea pe faţă) Şi atunci ce sunt eu, ce este cu mine în lume, în univers, în timp, în noianul timpului ? (mică pauză) Voi dezlega eu vreodată taina ce mă chinuie ? (după un timp ) Ori eu nu sunt geniu, ori am trecut dincolo de geniu ? (meditând ) Dacă stau şi mă gândesc, trebuie să fi trecut de starea aceasta. Geniul este starea de tindere cumplită către obiectul poeziei, către obiectul descoperirii. Geniul înseamnă clarviziunea şi tinderea. Geniul este un fulger cumplit care iluminează şi arde. Ori eu sunt un păstor, un cioban din munţii Olteniei, care merg cu o lampă în mână…(trist, ca şi cum ar plânge) însă eu am trecut dincolo de geniu. Geniul meu s-a stins, ori eu i-am supravieţuit ? În spaţiile reci în care am pătruns şi pe care le-am străbătut el s-ar fi stins cum s-a şi stins. (după un timp ) 
  
CONSTRANTIN BRÂNCUŞI : Aşa este într-adevăr? Geniul este boală ? Ori eu până la 3O de ani am fost bolnav! Boala creaţiei, boala, suferinţa de a crea… oare aceasta este mai rea decât boala dragostei? (zâmbind amar) Îmi aduc aminte de boala aceasta, a dragostei. Şi de boala de femeie care este altceva, şi care se trag una din alta. Este boala de jumătatea cealălaltă. Ele sunt boli asemănătoare, boli ale întregirii. Boli ale suferinţei jumătăţii de cealălaltă jumătate ! (tace ) 
  
CONSTANTIN BRÂNCUŞI : Aşa trebuie să fie…Căci ce sunt fugile mele…când eram copil, apoi băietan, fugeam de acasă… Fuga copilului care am fost, la Boiangeria de la Târgu-Jiu, fuga la Slatina şi de aici la Craiova….Şi apoi fuga în lume. (respiră adânc, ca şi cum şi-ar da sufletul ) Dacă n-aş fi fost geniu n-aş fi fugit… Era dorul ăla în mine, însă era mers în pustiu şi la nimereală. Era mers către ţinta pe care o ştiam eu acolo în mine. Dacă mă gândesc, copilăria şi tinereţea mea seamănă cu cea a lui Rimbaud, a copilului minune al poeziei. (tace, molfăie ceva) Ce-o fi fost în sufletul fiinţei ăleia? Corespondenţa dintre suflet şi poezie este indiscutabilă, când se trezeşte instinctul poeziei te târăşte după el şi te duce aşa cum se duce întins un armăsar. (întristându-se) Apoi, când a venit clarviziunea la mine, s-a terminat. A apărut frâna. Celălalt instinct, instinctul de conservare a luminat totul. El a intuit marea străbatere, ce misie grea am de îndeplinit, şi atunci a oprit arderea, a apărut liniştea… Şi eu mi-am ştiut de la început viaţa mea toată. (tace câteva momente ) 
  
CONSTANTIN BRÂNCUŞI : Uite, la asta nu m-am gândit niciodată. Există altceva, altă fiinţă, mai presus de geniu. ( mormăind) Să scriu, şi asta în piatră. La geniu instinctul de conservare este umbrit şi fals, distrus de celălalt instinct, Instinctul cunoaşterii, al creaţiei, care-l târăşte sălbatic după el. (după un timp ) Dar de unde asta, de ce se întâmplă aşa ? (se gândeşte) De acolo că vederea geniului este rază în noaptea universului… pe când vederea fiinţei care trece dincolo de geniu, vederea ei, este sfera totului…(înfricoşat, chinuit ) Doamneee, cum am ajuns la adevărul acesta ? Vederea este sfera Totului. Eu văd totul. (după un timp ) Asta cred că vine şi de la patrie, de la ţara şi de la pământul neamului tău. ( convins, trist ) De acolo trebuie să vină, de la pământul îmbibat cu sufletul şi sângele strămoşilor. (după câteva clipe ) 
  
CONSTANTIN BRÂNCUŞI : (ţipetele pescăruşilor se aud foarte aproape, dureros) La început prea gâlgâia totul în mine. Raza vederii era gâlgâire. Aşa cum lumina unei lumânări ar arde prea puternic, şi ar topi prea repede biata lumânare. (respiră adânc, geme, ca şi cum ar plânge ) Pământul ăla, pământul ăla care e cultură, nu e piatră, ori substanţă geologică. (geme) Doamne, când ară plugul pe plai românesc ară prin sufletul dens care s-a tot depus cu fiecare mort, şi s-a bătătorit ca pământul din tindă. Ţăranul român când mănâncă pâine, mănâncă suflet. Şi la început era atâta suflet că gâlgâia prin mine ca vântul prin fluier. (amintindu-şi) Puteam să mă prăpădesc. Vântul ala mă sufla ca pe un fulg. El m-a suflat la Târgu Jiu, de aici la Craiova, şi m-a dus ca pe o corabie cu pânze la Paris. Şi aici s-a produs marea luminare. (respiră gâjâit) Privirea, raza aia a ajuns până la capăt, şi s-a uscat pe sfera Totului până a devenit ea însăşi Sferă. De acum eu am ştiut cât am de spus şi ce am de spus. (după un timp ) 
  
CONSTANTIN BRÂNCUŞI : Instinctul de conservare e asemeni unui opaiţ care-şi trage rădăcina din pământul strămoşesc, de unde este hrănit şi de unde îi vine lumina. (după un timp) Ăla m-a ţinut…Ăla trebuie să mă ţină în viaţă până să arăt tot. Să spun tot. Să-l pun în piatră. (a obosit) A ţinut tuberculoza pe loc hrănind-o şi pe ea. Şi mi-a ţinut în frâu arderea. Numai astfel nu m-am prăpădit. Pentru că iluminarea s-a făcut acolo în el, în pământ, adică în sufletul ce-a devenit pământ. În el era atât de pus încât nu se mai putea spune nici într-o mie de ani. ( pe dealurile dimprejur se aud tălăngile unei turme. Sculptorul pare a asculta) Spaţiul spiritual al românilor, oricât ar fi de cântat, sunt prea multe în el ca să fie spuse într-un veac. De aceea s-a orânduit ca eu să nu dau totul într-o clipă, ci într-o viaţă. Şi să dau Totul, adică să dau sfera. Am reuşit eu oare să dau sfera? (după câteva momente de gândire) 
  
CONSTANTIN BRÂNCUŞI : (se aude primăvăratec susurul unui izvor de munte) Am reuşit eu să cuprind Totul, adică opera mea se înscrie, sau descrie sfera ? Bine ar fi să fie aproape de sferă. Şi sfera să nu se fi închis, căci totul atunci ar înnebuni, ar atinge ipostaza perfecţiuni, şi ar urma căderea în haos. (respiră greu) Elementele operei, care sunt jumătăţi, s-ar aduna în întreguri, sau s-ar aduna într-un tot, ceea ce este acelaşi lucru, după care ar urma căderea în haos. Ceea ce ar fi cumplit, căci totul se înscrie într-un sens devenind cădere… Ele există de acum pierdute (tragic). La lucrul acesta mă cutremur. ( după un timp) 
  
CONSTANTIN BRÂNCUŞI : (chipul transpirat i se înseninează uşor) Doamne! Oare e adevărat !? Nu poate fi adevărat…! (devine înspăimântat) Nu, nu, (înspăimântat) nu poate fi adevărat…! Clepsidra mai are mult până să se umple, şi nici pe departe nu poate fi vorba de un creier universal. Nu, nu se poate! (tremură, e foarte speriat) Atunci trebuie distrusă! (urlă) Să distrug, să distrug! (arată ca un dement, barba îi zboară în vânt, ochii îi lucesc sălbatic, sudoarea îi curge pe faţă, se repede, pune mâna pe un ciocan şi sparge câteva lucrări în culmea demenţei. Face bucăţi una din opere. După ce o sparge o priveşte pe cea rămasă întreagă. Răsuflarea îi e şuierătoare. Încetul cu încetul se linişteşte) 
  
CONSTANTIN BRÂNCUŞI : (epuizat, pierdut) Acum nu mai e sferă. Nu mai este unul. Marele Unu nu mai e în primejdie. (ia cioburile în palmă) 
  
CONSTANTI BRÂNCUŞI : (plânge) Nu se mai cunoaşte nimic. Ce statuie o fi fost? Să n-o fi spart pe cea bună ? Coloana sfârşitului trebuie să fie opera cea mare. Ea e acolo departe în Târgul ăla nenorocit. Pe izlazul pe care pasc caii. (mică pauză) Cai priponiţi de Coloana fără sfârşit. (cu mâna întinsă, ca şi cum i-ar vedea) Văd caii priponiţi de Coloana fără sfârşit. Ce metaforă cumplită o mai fi şi asta ? (îşi acoperă ochii cu mâna) Nu, nu vreau să văd, este şi aşa prea mult pentru o minte omenească. (priveşte pe fereastra atelierului. Privirea îi este dusă departe) Acum sunt mulţumit. Doamnee ! Chiar dacă am pierdut o operă, am salvat marele Unu. Dacă pietrele astea se adunau şi între ele formau Totul, Întregul, adică acel Unu, şi dacă acel Unu supravieţuia clipei, atunci marele Unu devenea jumătate. (se îneacă, tuşeşte) Ar fi fost o crimă, ar fi fost un sacrilegiu uriaş. Nu, nu aveam voie să provoc căderea în haos a marelui Unu. Să înceapă totul de la zero, adică de la materia stelară… (după un timp ) 
  
CONSTANTIN BRÂNCUŞI : Dar sunt eu sigur că totul se petrece aşa? Este adevărată oare ridicarea şi decăderea în haos a Universului ? (după un timp ) Doamne, există ! arată-mi-Te pentru o clipă, ca să am cu cine vorbi! (trec câteva momente ) Dar dacă nu este aşa ? Şi mi-am distrus degeaba lucrarea? (împăcat) Mai bine să fiu eu sigur. Să fiu liniştit. (mică pauză) Ce lucru uriaş, să fii liniştit, senin în faţa universului ! (se întoarce. Observă dispariţia domnişoarei Pagany) Unde eşti? ( clipeşte des din ochi, se vede că este disperat) Unde eşti ?? (respiră des, gâfâind) Ai plecat ? (arată speriat şi mirat în acelaşi timp ) Poate că nici n-a fost…A fost doar amintirea ei, doar o părere…(tace câtva timp) 
  
CONSTANTIN BRÂNCUŞI : (împăcat) Bine că a venit. Îmi era dor de femeie…Mi-a făcut bine…M-a mai liniştit. Şi gândul mi s-a dus departe în timp. Parcă ar fi un fum subţire de ţigară, plecat dintre oameni departe în univers…Şi acum oamenii nu se mai văd, sunt singuri. Mă ameninţă primejdia dispariţiei, şi a risipirii…(după un timp ) Sunt senin…Şi bătrân…Să rămân senin în faţa timpului şi a universului….Oare a fost ea cu adevărat ? (gândindu-se ) Mi-e teamă să nu mi se facă o dată dor de ea să urlu de durere… (ştergându-şi transpiraţia) Acum îmi este mai bine… 
  
CONSTANTIN BRÂNCUŞI : (neliniştit deodată) De ce mi-e mai bine ? Îmi era dor de mama…am visat-o pe ea , şi mi-a trecut. ( trist) Ce-o fi făcând mama acolo, departe… în sătucul acela de case cu bârne? Mereu te aud, mamă, trăind pe lume. (atent, speriat deodată ) Ce este asta ? Nu este nici dor, nici durere, nu e nici veselie, nici melancolie … parcă melancolie este, dar este asemenea unui dor după ceva. Ca şi cum aş fi aer sau vânt şi m-aş risipi către tine, mamă….şi către tine, femeie iubită. (după un timp ) 
  
CONSTANTIN BRÂNCUŞI : ( scârţâitul fântânii se aude ca la el în Hobiţa) Doamne, înţeleg ce este asta….Cu mama mă leg de lume, mă leg de pământ, mă leg de moşii şi strămoşii noştri, de istorie. (îi vine să plângă, e un bătrân chinuit de vedenii) Lumea vine în urma mea înaintând către un orizont argintiu, iluminat de un răsărit nevăzut, şi vine greu, şi eu m-am dus prea departe în adâncul pustiei… şi legătura cu lumea, cu omul, îmi este pusă in primejdie, şi atunci începe să bată acel vânt care este dorul de mamă…(acum plânge de–a binelea) şi sufletul meu simte, şi se îndoaie de adânca durere a lui. (trec câteva momente). Ţi-o fi dor, mamă, de nu mai poţi. Ţi-o fi dor de-ţi vei simţi carnea neagră cum e cărbunele. Şi m-ai vrea lângă tine, să mă vezi, cine ştie, poate nu mai ai mult, şi ai vrea să mă vezi. (îi tremură glasul ţi mâinile) Înţeleg, înţeleg ce e în mintea ta. Doamne, iartă-mă! (trec câteva momente) Şi nu peste mult timp şi eu mă voi duce, mamă. Lasă că ne vom întâlni acolo, ne vom întâlni ca doi tovarăşi. (îşi ia tâmplele în palme) Doamne, mama e moartă de mult, şi ea pentru mine tot mama mea rămâne. (urlând de durere) De ce murim? Eu am luptat împotriva morţii…Cu ce am luptat împotriva ei ştiu. (tace) Cu arta şi cu geniul meu ! (ţipetele pescăruşilor se aud din ce în ce mai tare, tragice) 
  
CONSTANTIN BRÂNCUŞI : Sunt vinovat că am luptat singur? Sunt! Însă ce puteam face ?! Până acum în istorie împotriva morţii nu se poate lupta decât aşa, cu opera. Prin artă. Poeţii şi artiştii sunt primii care s-au ridicat împotriva morţii, şi ei au rămas. Ele sunt singurele fiinţe vii ale istoriei, spiritul lor ne însoţeşte permanent. (mică pauză) După ce mi se va duce stârvul ăsta , spiritul meu va însoţi omenirea mii de ani, o va însoţi până la răsturnarea clepsidrei, apoi se va termina şi el, va deveni materie stelară… Poate nu va deveni, clepsidra nu se va răsturna…(după un timp) Doamne, mă doare însă această nemurire ! Sunt fericit de ea , dar mă şi doare! Îmi e parcă dor de ceva, şi nu ştiu de ce. Însă ce au făcut poeţii, pictorii şi sculptorii? (tace deodată) Moartea n-a fost învinsă…Ce au făcut ei este că numai au trezit cu nemurirea operei lor acel dor, acea sămânţă de eternitate care zace în inconştientul fiinţei umane , în adâncul omului…Şi le-au arătat oamenilor ce se poate. Ei, oamenii, sunt operele naturii şi ale istoriei, mai mari decât nişte cărţi, ori decât statuile mele şi cu atât mai mult ar trebui să fie nemuritori. (după un timp) 
  
CONSTANTIN BRÂNCUŞI : După artişti vor veni oameni de ştiinţă, medici, chimişti, fizicieni, biologi, şi vor lupta şi ei împotriva morţii. Al doilea atac va fi cel decisiv, şi oamenii vor trăi sute de ani, şi mii de ani. (zâmbind trist) O, Doamne, de-ar trăi omul o mie de ani, altfel aş simţi eu acum, ar fi ca şi cum aş avea în faţă mii de ani de creaţie, şi câte n-aş face, şi câte n-aş spune omului. (înviorat) Aş grăbi ajungerea Omului acolo unde clepsidra se umple, aş trece dincolo… Clepsidra ar începe să crească, să crească la infinit. (tace iar) Aşa trebuie, trebuie să mă reîntorc şi să devin materie moartă. Plec mulţumit…Pot să spun că mi-am făcut datoria. Uite, tu te-ai dus şi eu nu ţi-am spus asta…Şi poate ţie nici nu ţi-a trecut prin minte…(cântecul unui cocoş se aude stins în noapte) Tu trebuie să fii fericită, mamă…Dintre toate mamele care s-au perindat prin istoria asta, tu ţi-ai făcut datoria cum puţini oameni şi-au făcut-o…Cum puţine mame şi-au făcut-o. Pentru că ai dat un fiu care a dus făclia lumii mai departe, care a făcut atât de mult pentru omenire, pentru binele ei…(după un timp) 
  
CONSTANTIN BRÂNCUŞI : (cu chipul iluminat, ca un copil) O, ce fericite trebuie să fiţi voi….Toate mamele de la începutul lumii care aţi dat fii grozavi, ce au dus lumea mai departe… (gemând de durere ) Ce fiinţe trebuie să fiţi voi…Vă văd în lumea cealălaltă, pe nişte plaiuri line şi luminate, cum mergeţi fericite, cu chipurile luminând de bucurie. De bucuria de a fi dat în istorie mari creatori, cum mergeţi pe colinele antice ale lumii de dincolo, şi ce lumină este, şi ce frumos este afară , pe coline, şi voim mergeţi pe colinele raiului…V-a ales Dumnezeu pe toate….Şi o văd şi pe mama printre voi. Parcă eşti puţin speriată, mamă…dar eşti fericită. (ca şi cum ar plânge ) Acum ştiu că eşti fericită, mamă, şi eu am fost ăla, Costache al tău, copilul care a fugit de acasă…şi tu ai tremurat pentru el…(după un timp. Ridicându-şi faţa şi privind departe, ca şi cum s-ar trezi dintr-un vis) 
  
CONSTANTIN BRÂNCUŞI : (e lac de sudoare) Doamnee, ce reverie a fost asta !? Parcă ar fi fost un vis frumos! (răsuflă greu) Îmi era dor de mama, mă chinuia rău dorul de ea, şi acum o văzui…Era pe nişte dealuri luminate, mirosind a gutui, şi era fericită. (trec câteva clipe ) 
  
CONSTANTIN BRÂNCUŞI : (e foarte singur) Şi eu sunt mulţumit, mamă. Poate că este mai bine că n-am fost alături, căci tu m-ai fi împiedicat. De când am plecat în lume am fost un oştean ce luptă în pustie, departe, cu nevăzutul şi neauzitul. (privind ca un orb înaintea lui) Eu le-am lăsat pe toate, mamă, plăceri şi toate, ca să fiu singur şi lucid, puternic, acolo, în faţa infinitului şi necunoscutului. Aşa cum soldatul stă în front, în bătaia puştii duşmanului, eu am stat zeci de ani singur, cu pieptul descoperit în faţa infinitului. A fost greu mamă, tare greu, nici n-aş putea povesti (mică pauză ) Cum se poate descrie ceva ce nici nu poate fi prins în cuvânt ? A fost ca şi cum aş fi fost jupuit de piele şi aş sta într-un vânt puternic ce bate din univers, dinspre necunoscut…şi e rece. Şi senzaţia este usturătoare, dar e de fericire! Ce fericire ascuţită, ţipătoare a fost viaţa mea, mamă ! (după un timp ) Să fim mulţumiţi şi mândri că noi suntem fericiţi, mamă ! Amândoi, şi lucrul acesta ne leagă. Noi suntem printre puţinii oameni fericiţi ce au apărut şi s-au perindat pe planeta aceasta, de la începutul tuturor începuturilor. (apoi, ca şi cum s-ar trezi. Undeva un câine urlă a morţiu) Doamne, ce este cu mine ? (speriat deodată ) Prea mi-a slăbit atenţia, şi mă fură un fel de somn şi de amintire. Nu cumva nu mai e mult ? 
  
SCENA III-a 
  
Acelaşi décor ca în scenele anterioare. Brâncuşi e întins pe pat. Respiraţia îi e grea, îi sclipeşte fruntea, galbenă şi îmbătrânită, de sudoare. Se pare că sunt ultimele clipe ale artistului. Valurile mării se aud pustii, lovindu-se de stânci. Când şi când ţipetele pescăruşilor sfâşie văzduhul. 
  
CONSTANTIN BRÂNCUŞI : (gemând) Mamăă, răspunde-mi tu…(brusc îl îneacă tusea. După ce s-a mai liniştit) E ca şi cum ar fi acelaşi lucru de aş muri, ori de n-aş muri. Ce ciudat… Să fie acelaşi lucru? Nu credeam să ajung aici, şi totuşi am ajuns. (după un timp) E bine oare, e rău? În general nu este bine ca omul să ajungă aici… Să las asta cu gură de moarte… Însă nu trebuia să ajung aici… Eu mi-am făcut datoria. Eu mi-am făcut datoria de om… Parcă totuşi, însă simt ceva… Nu e dor, e mai slab decât dorul, e ceva greu de descris (trupul i se contractă, îşi ridică fruntea, se uită ca la ceva care s-ar apropia venind din cer. Priveşte atent împreunându-şi sprâncenele. E puţin speriat.) 
  
CONSTANTIN BRÂNCUŞI : E porumbelul! De unde o fi? (mică pauză) Trebuie să fie un semn. Dacă e porumbelul înseamnă că e bine…(valurile mării se aud spărgându-se de ţărm) 
  
VOCEA : Nu te bucura, Costache, nu te bucura. N-am venit să te iau, am venit să te judec. 
  
CONSTANTIN BRÂNCUŞI : (făcând ochii mari, e speriat) Vorbeşte! Parcă ar fi vocea tatălui meu! (îşi şterge sudoarea de pe frunte) Să mă judeci? Dar cine eşti tu ? 
  
VOCEA : (ecou îndepărtat) Sunt chipul Domnului, iar în mine e duhul Lui… Şi am venit să te judec… 
  
CONSTANTIN BRÂNCUŞI : (are ochii nefiresc de mari) Ai venit să mă judeci? Dar nu m-am judecat eu singur toată viaţa… Şi mai e celălalt judecător, mai aspru şi mai neîndurător decât mine, opera. (este epuizat, vorbeşte cu mare greutate) Nu mă judecă ea oare tot timpul? Şi n-a mai fost alt judecător care m-a judecat? Istoria. (se aud triste valurile mării spărgându-se de ţărm) De atâţia ani eu trăiesc ca şi cum aş fi fost în faţa judecăţii…Am muncit, am mâncat, am iubit, am suferit, mi-am făcut treburile stând drept în faţa ochiului judecăţii…Căci asta e viaţa unui artist, şi a unei conştiinţe cum e a mea… e mereu în faţa judecăţii…(trece un timp, obosit) Uite, poate de aceea eu am uitat de judecata ta…Dacă trebuie să mă judeci şi eu am uitat, iartă-mă, Doamne! (epuizat se lasă să cadă pe spate) 
  
VOCEA : Da, trebuie să te judec. 
  
CONSTANTIN BRÂNCUŞI : Am greşit cu ceva? 
  
VOCEA : Ai greşit. Dar nu e vorba de asta. Ştii bine că nu e suflet care să nu fie judecat. Aceasta este esenţa spiritului. El judecă şi este judecat. 
  
CONSTANTIN BRÂNCUŞI : (ridicându-se din nou în coate cu mare greutate) Bine, Doamne, dacă e aşa…M-am liniştit acum…Mă speriasem când am auzit că ai venit…De judecată n-am însă de ce să mă tem… 
  
VOCEA : Greşeşti, Costache. Veşnic trebuie să ne temem de judecată. 
  
CONSTANTIN BRÂNCUŞI : Nu, Doamne, eu zic că omul nu trebuie să se teamă de judecată. 
  
VOCEA : (ameninţătoare) Mă înfrunţi? 
  
CONSTANTIN BRÂNCUŞI : (speriat) Nu, Doamne, nu te înfrunt. Asta înseamnă că mă simt împăcat…Că sunt umil şi că mi-am făcut datoria…Eu mi-am făcut datoria, Doamne! 
  
VOCEA : Nu ţi-ai făcut-o, Costache… 
  
CONSTANTIN BRÂNCUSI : De ce , Doamne? Arată-mi… 
  
VOCEA : Ţí-ai uitat datoriile de om, ca să dai totul geniului…Ai luat de la om şi i-ai dat geniului… 
  
CONSTANTIN BRÂNCUŞI : Aşa e, Doamne…Dar dacă n-aş fi făcut aşa, n-aş fi făcut multe lucruri, n-aş fi ajuns unde am ajuns, şi n-aş fi făcut tot ce am făcut… 
  
VOCEA : (ca şi cum s-ar gândi) Se poate să ai dreptate…Trebuie să fiu bun cu tine…Însă de un lucru…nu pot să te iert, Costache…De copii…N-ai făcut copii… 
  
CONSTANTIN BRÂNCUŞI : (epuizat, se lasă să cadă) Dar eu am avut dreptul să nu fac copii, Doamne…Geniul are dreptul…Căci el face pentru speţă mai mult decât cel ce face copii… 
  
VOCEA : Nu, Costache, n-ai dreptate… Acest drept nu-l are nimeni... Geniul nu are voie să ucidă. Şi dacă nu are dreptul să ucidă el nu are dreptul nici să nu facă copii, lucrul asemenea cu pruncul… 
  
CONSTANTIN BRÂNCUŞI : ( încearcă să zâmbească, de fapt aiurează) Da, Doamne, aşa este. Recunosc. Mi se luminează mintea şi văd că aşa e… Iartă-mă, Doamne, îmi cer luare din pedeapsă… Însă eu care am crezut toată viaţa, şi apoi au mai fost şi împrejurările…  
  
VOCEA : (milindu-se de el) Vezi, Costache… 
  
CONSTANTIN BRÂNCUŞI : Ce să fac, Doamne… Acum e târziu. Am făcut în schimb altceva… 
  
VOCEA : Ai făcut, nimic de zis, însă nu e acelaşi lucru. Prima datorie a fiinţei omeneşti este să ducă mai departe decât ea viaţa. Aceasta e datoria fiecărei vietăţi lăsate de Mine. Ori tu n-ai dus mai departe viaţa, decât partea ta. 
  
CONSTANTIN BRÂNCUŞI : (trist) Într-un fel am dus-o şi eu, Doamne. 
  
VOCEA : Nu e viaţa, Costache. Ne înşelăm, dar nu e viaţa. Trupurile oamenilor sunt înlănţuite, ele se ţin de mână, totul se ţine de mână cu tatăl său şi cu fiul său, şi aşa ca şi cum ar fi nişte păduri pe o câmpie nesfârşită… Şirurile de oameni care se ţin de mână vin din adâncul timpului. (oftând uşor) Şi păcatul trece prin ei, venind din începuturi. Păcatul originar, este aşa cum trece curentul prin sârmă, şi pe ultimul cu care se termină şirul tău se va opri… odată cu tine, Costache. În timp ce şirurile de oameni de alăturea vor continua să meargă înainte la infinit. (mică pauză) Numai al tău o să rămână undeva, pe când celelalte se vor pierde în zarea timpului. 
  
CONSTANTIN BRÂNCUŞI : (parcă şi-a mai revenit) Da, Doamne, eu m-am jertfit pe mine, ca să le dau lor puterea mea, să meargă cu ea înainte, şi să învingă. Eu în graba mea am purtat sufletul meu şi toată puterea mea şi le-am dat-o lor ca să le-arăt calea şi să le dau tărie s-o urmeze, şi tu pe mine mă învinuieşti. 
  
VOCEA : Şirurile sunt coloane infinite, Costache, ele merg aşa la infinit, numai neamul tău, sensul tău s-a oprit. De aceea ai făcut tu Coloana nesfârşitului. 
  
CONSTANTIN BRÂNCUŞI : (ascultă, rar) Da, Doamne, aşa e… Dar eu sunt ăla, Doamne, care a dat mai mult, şi acum, iată, tot eu sunt ăl mai sărac, cel asupra căruia cade pedeapsa Ta…Judecata asta nu este dreaptă, Doamne. Mi se pare că eu ar trebui să fiu răsplătit, nu certat…. 
  
VOCEA : Într-un fel ai şi tu dreptate, Costache, dar ai încălcat legea cea dintâi a conservării şi a procreaţiei…Geniul are voie să facă orice numai să nu ucidă şi să nu procedeze. Când creaţia lui nu este creaţie de viaţă, este un fel de umilire a creaţiei. Dar atunci când geniul lui ar fi atât de mare, după ce a cioplit statuia, să-i dea viaţă, s-o ridice din noapte, cum a făcut Orfeu, el, cel mai mare dintre toţi artiştii lumii. El este singurul. El este singurul care s-a salvat dintre oameni şi a ieşit la suprafaţă, în timp ce voi ceilalţi aţi rămas jos în subterană, în întuneric, aşa cum zice Dostoievski, de care cred că ai auzit…. 
  
CONSTANTIN BRÂNCUŞI: (trist, pierdut) Da, Doamne, am auzit… 
  
VOCEA : Vreuna dintre statuile tale a prins viaţă, şi merge ca omul pe lume, şi naşte la rândul ei şi ea viaţă ? 
  
CONSTANTIN BRÂNCUŞI : ( trist ) Nu, Dooamne… 
  
VOCEA : (căinându-l ) Vezi, Costache, că ai greşit în faţa mea… 
  
CONSTANTIN BRÂNCUŞI : Da, Doamne…este adevărat. Dar vinovat nu sunt. Ci trebuie să mă răsplăteşti. Eu cred în opera mea şi în truda mea, şi mă şi îndoiesc de ea, şi tu vii şi zici că nu am făcut ce n-am făcut. Şi mă pedepseşti ca şi cum n-aş fi făcut nimic. (gemând ) Nu e drept, Doamne… (ţipetele pescăruşilor se aud uimitor de aproape) 
  
VOCEA : Spune, omule… 
  
CONSTANTIN BRÂNCUŞI : (trist) Accept, Doamne, că sunt vinovat. Însă nu pot să accept că am greşit. Iar dacă sunt vinovat este pentru că Tu nu i-ai lăsat omului nici o şansă de a se salva de vină. Vina de a fi om. (un car cu boi se aude trecând pe drum) Însă de greşit nu am greşit, Doamne…Căci dacă aş fi făcut statuile mele nu din piatră, ci le-aş fi făcut vii, Te întreb, ar mai trăi, ar mai rezista ele mii şi mii de ani, pentru cât le-am făcut eu ? (ascultă cu auzul încordat) Sau , dacă prin talentul meu, care e darul Tău, Tată ceresc, le-aş fi dat viaţă, mi-ar mai fi rămas ele fidele gândului meu? Ar mai fi păstrat ele expresia şi ideea ce-am pus-o în ele? (după un timp) Nu, Doamne! Căci după legile interioare ale vieţii s-ar fi schimbat, pierzând ce am pus eu în ele, sufletul, spaima, visurile mele, neliniştea, speranţa… (gemând) Şi atunci munca mea n-ar mai fi avut nici un rost. Astăzi n-aş mai putea sta în faţa Ta şi n-aş mai putea spune înaintea Ta că mi-am îndeplinit datoria. 
  
VOCEA : (după mult timp, tristă ) Ai dreptate, Costache… 
  
CONSTANTIN BRÂNCUŞI : ( amărât) Vezi, Doamne… 
  
VOCEA : Dar bine ar fi fost să le dai şi viaţă, şi să le faci să-şi îndeplinească menirea lor pe care le-o dau creatorii. Adică cea pe care ţi-am dat-o Eu ţie…(clopotele unei biserici se aud parcă de pe lumea ailaltă) 
  
CONSTANTIN BRÂNCUŞI : (pare înţepenit, neliniştit, chipul îi este galben ) Ar fi fost, Doamne, dar vezi, aici Tu eşti de vină. Căci ai pus în mine prea puţină putinţă. Iar în oamenii de rând nici atâta… Tu n-ai putut să pui în mine, în om, mai multă putinţă şi de aceea nici omul nu poate. (trist) Vezi, Doamne deci, că Tu eşti cel vinovat… 
  
VOCEA : Nu e bine, Costache…cugetul îţi este prea semeţ… 
  
CONSTANTIN BRÂNCUŞI : (meditând, trist, ca de pe altă lume) Nu-mi este, Doamne…grăiesc numai adevărul. De multe ori în viaţă te-am blestemat pentru lumea şi pentru condiţia în care m-ai creat. Mi-ai pus pe umeri o crucea prea grea, şi într-o lume prea câinoasă… Şi din puţin şi din nimic, prin truda mea, eu am izvodit o operă ce va rămâne, şi le-am dat oamenilor lumină ca să-şi lumineze mintea şi viaţa. (se opreşte sleit de puteri) Pe când Tu, Doamne, ai dat întuneric, şi le-ai dat oamenilor teama de Tine, ca să te urmeze şi să Te venereze de spaimă… 
  
VOCEA : ( se simte mânia în glasul Lui) Apleacă-ţi fruntea în pământ, Costache, şi umileşte-te… 
  
CONSTANTIN BRÂNCUŞI : Nu, Doamne, pentru că toată viaţa mea a fost umilire, Tu toată viaţa m-ai umilit, iar înălţarea este numai din truda mea, iar noaptea mea vreau să fie o ridicare împotriva ta. (se aud clipotele unei biserici ca de pe altă lume, apoi valurile mării lovindu-se de ţărm) 
  
VOCEA : Neghiobule! Tu nu ştii că moartea este o prejudecată ! O iluzie ! Dacă omul moare şi merită să moară, asta înseamnă că şi merită să moară. Te-ai gândit vreodată la lucrul acesta? Din clipa când fiinţa umană nu va mai muri în istorie să ştii că ea a trudit şi s-a înălţat atât de mult încât ea merită să fie nemuritoare. De aceea prin moarte Eu te judec pe tine… 
  
CONSTANTIN BRÂNCUŞI : (trist, amărât) Te judeci tot pe Tine ,Doamne. Căci ce moare este trupul meu de humă care este opera Ta. Şi deci pe Tine te judeci care n-ai fost în stare să creezi un om etern. Deci moartea oamenilor, a trupurilor lor de carne, este judecata ta, Doamne... Operele mele or să fie nemuritoare şi eternitatea lor este judecata mea. Vezi, Doamne ? că tot Tu eşti mai prejos? ( tuşeşte de câteva ori) Eu prin truda mea am reuşit să mă înalţ deasupra Ta… 
  
VOCEA : Ai pierdut credinţa , Costache şi frica de Domnul…Şi o dată cu ele ţi-ai pierdut şi minţile. 
  
CONSTANTIN BRÂNCUŞI : Credinţa nu mi-am pierdut-o, Doamne. Căci am credinţa după care mă conduc, dar omul a trebuit să-şi ridice o altă credinţă mai bună şi mai dreaptă. Nu frica mi-am pierdut-o, însă omului cândva nu-i va mai fi frică în istorie şi-n univers. 
  
VOCEA : Altă învinuire pe care ţi-o aduc, Costache, este acea de a-ţi fi părăsit mama. 
  
CONSTANTIN BRÂNCUŞI : Da, Doamne, ai dreptate. Dar şi pentru asta am plătit. Am plătit înmiit. Am plătit cu dorul şi cu durerea după ea. N-o puteam aduce aici, ceea ce ar fi însemnat s-o scot din lumea ei. Iar acolo unde am lăsat-o, n-am lăsat-o pe drumuri, ci în neamul ei, care a avut să-i dea de toate, numai vederea fiului ei, nu. (un câine se aude urlând lung, a morţiu, în noapte) 
  
VOCEA : Asta trebuie să i-o dai tu…De aceea te învinuiesc şi te pedepsesc. 
  
CONSTANTIN BRÂNCUŞI : Nu puteam, Doamne. Eu în faţa pietrei de cioplit am fost un soldat plecat în război, luptându-se cu bătăliile. ( trage aer adânc în piept, ca şi cum s-ar sufoca) Bătălia mea era fără asemănare şi nu puteam să lovesc de zece ori cu sabia, apoi să mă întorc şi să-mi sărut nevasta, să-mi mângâi copii, să-mi pun capul în poala mamei : (jeluindu-se) eu nu am avut răgaz în truda mea, Doamne, de aceea a trebuit cu tot dorul, care m-a mistuit şi durerea care m-a ars, să rabd totul, ca să trudesc acolo departe de ai mei, în pustiile creaţiei şi ale spiritului. (încercând să se ridice) Vinovat eşti tot Tu, Doamne, căci puteai să mă ajuţi, şi nu m-ai ajutat, şi m-ai lovit mai mult cu durerea şi cu nedreptatea! M-ai făcut să trudesc pentru o bucată de pâine, când trebuia să mă ajuţi! 
  
VOCEA : (sunetul unui corn de vânătoare se pierde în văzduh) Puţină dreptate ai, Costache. Altă vină pe care ţi-o aduc este că ţi-ai părăsit patria, când ştii ce patrie umilă ai, ce avea nevoie şi de braţul tău, şi de mintea ta. 
  
CONSTANTIN BRÂNCUŞI : (revoltat, cu ultimele puteri) Nu ai dreptate, Doamne, nici aici. Mi-am iubit patria şi mama, ca pe ochii din cap, şi iată că sunt departe de ele acum, în clipa când trec pe lumea cealaltă. Tocmai că mi-am iubit patria, Doamne, şi aici iar te acuz, tocmai că mi-am iubit patria mai mult decât tine, care ai dat asupra ei numai războaie şi nenorociri. (acces de tuse) Tocmai de asta, Doamne, a trebuit s-o părăsesc, cum zici tu, dar n-am părăsit-o, ci am dus-o în lume. Când pieptul meu a ajuns la hotar, eu am luat hotarul în piept ca pe un elastic şi m-am înhămat la el, şi astfel l-am dus cât mai departe în lume. Sau, cum zice poetul, eu am dus patria în lume şi am vărsat-o în Univers. (mică pauză) Dacă aş fi rămas în ea, în satul meu, ori în Bucureşti, ori în Craiova, n-aş fi reuşit să fac mai nimic, căci ai avut tu grija ca să nu se găsească nimic din ce-mi trebuia mie. Ca sa fac ce am făcut pentru ţara mea, a trebuit sa mă duc sa învăţ în alte ţări, sa învăţ ce nu ştiam, să ajung în centrul lumii, unde sunt minţi care să-mi fi văzut şi apreciat opera. Eu chiar dacă aş fi rămas în ţara mea şi aş fi ridicat opera pe care am ridicat-o, ar fi trebuit sa mai treacă încă un veac cel puţin ca sa ajung sa fie cunoscută în lume. (respiră adânc) Ori aşa a fost cunoscută imediat, şi prin ea, prin lucrul meu, a fost cunoscut poporul meu, şi miturile lui si ale locului de unde veneam. (valurile mării se aud acum foarte clar, aproape) 
  
VOCEA : Ai dreptate, Costache. Ţi-ai făcut datoria, dar vinovat tot eşti. 
  
CONSTANTIN BRÂNCUŞI : Da, Doamne…(se trezeşte. Deschide ochii mari, îi are sticloşi. Se vede ca este pe ducă) Am vorbit singur, a vorbit adâncul meu cu mine, a vorbit inconştientul meu cu conştiinţa mea. ( plângându-se) Îmi e rău… Mă simt vinovat. De ce m-aş simţi vinovat?…Caci ştiu că datoria de om şi de artist mi-am făcut-o. (buzele-i sunt uscate. Ochii caută în sus) Doamne, mor singur, cum am trăit o viaţă întreagă. Aş merita şi eu pe cineva care să-mi aducă o cana cu apa măcar. (tare) Ioana, Ioana, unde eşti? Copii tăi sunt oameni mari. Un copil trebuia să am şi eu. (tace. Ochii caută neliniştiţi) 
  
CONSTANTIN BRÂNCUŞI : Ce rău îmi pare, Doamne! Ca şi cum mi-ar fi dor ! (după un timp) Dor este ăsta ? Parcă n-ar fi dor. Ce să fie atunci? E un fel de nostalgie. După ce mi-ar fi dor? (închide ochii un timp. Apoi îi deschide mari, lucid) Să-mi fie dor de lumea asta? Îmi este, da, de ea mi-e dor, unde este toată istoria, unde stăteam cum stă mugurul în vârful ramurei (după câteva momente în care ochiul caută pe tavan) Dar parcă nu e numai atât. (strigând deznădăjduit) Doamne, dorul ăsta e îndoit, e şi dor, e şi nostalgie, acum văd foarte clar. Da, asta este. (după un timp) 
  
CONSTANTIN BRÂNCUŞI : Ce dor îmi este după univers şi viitor. Doamne, ce dor îmi este, adânc şi mut, ca un izvor negru, ce-i dă conţinut fiinţei. Îmi e dor după timp, îmi e dor după ce aş fi putut sa fac ca artist, dacă aş fi fost fiinţă eternă. (gâfâie epuizat) Ce dor îmi e după ce n-o să fac niciodată! (după câteva minute) Am fost, Doamne! De aceea mă simt vinovat. Mă simt vinovat. Ce sentiment e acesta pe care-l trăiesc? Cum să-l numesc dacă e dor? Ciudată şi adâncă stare. (după câteva minute) Că nu voi mai putea lucra niciodată ? Braţul meu nu va mai putea să se mişte şi să se izbească de piatră niciodată. Piatra, piatra care miliarde de ani are…În ea…în piatra care are miliarde de ani, văd formele goale ale operelor viitoare pe care trebuia să le dăltuiasca mâna mea. Se văd parcă ar fi din linii. Cum stau visătoare gândindu-se la ceva, la ceva departe şi parcă aşteptând. (tace) 
  
CONSTANTIN BRÂNCUŞI : (tace mult timp) Ele pe mine mă aşteaptă. Şi eu n-o şă mai vin niciodată. Cum să nu te simţi vinovat?! Doamne! (priveşte lung, parcă vrea ceva) Asta înseamnă că operele mele nu se adună în întreg. ( are o expresie de spaimă pe chip) Trebuia să-mi dau seama că opera omului niciodată nu se adună în întreg. Omul e o fărâmă prea mică pentru a putea lucrul acesta. (rar, cu părere de rău) Îmi spărsei degeaba opera. Ce operă oi fi spart, care? Şi când a fost asta? (tace) 
  
CONSTANTIN BRÂNCUŞI : Ce dor îmi este, Doamne! Parcă ar fi un fluviu care ar curge prin mine. Ce nostalgie mi-e după poporul meu! ( plânge) Aş vrea să mor acasă… Aş vrea să mor pe dealurile Gorjului. (tare, jalnic) Doamne, ascultă-mă… Nu mă lua, ca să am timp să ajung în ţara mea, în neamul meu! (dă să se ridice. Sudorile morţii îi curg pe pielea galbenă, zbârcită, de bătrân. Cade înapoi, sleit de puteri. Îşi întoarce faţa ca şi cum s-ar întoarce la perete) 
  
CONSTANTIN BRÂNCUŞI : Doamnee, îmi vine să urlu! De asta mă simţeam vinovat şi nu ştiam de ce. Doamnee, ce ai de gând cu mine !? Ce ai făcut cu mine, Doamne? (urlând de durere) Cu mineee ! ( ca şi cum ar jeli) Cu mineeeeee ! (trâmbiţele cocoşilor se ridică parcă deasupra satului ca de pe altă lume) 
  
CONSTANTIN BRÂNCUŞI : Trebuia înainte de a muri să merg acasă, mă gândisem şi aveam în minte, să merg în ţară şi să sculptez munţii. Ideea mi-a venit demult, pe când eram tânăr şi credeam în puterile mele şi în putinţa de a-mi duce sarcina până la capăt. (după câteva momente. De fapt vorbeşte cu el ) Să nu-i fi sculptat pe toţi. Poate că n-ar fi fost nici bine. Daa, câţiva munţi trebuia să-i sculptez ţării mele. Baremi unul. Mă gândisem eu la vârful Glodeanu, vedeam schiţa în minte… Nu mi-ar fi trebuit mai mult de 500 de muncitori, în doi ani de zile, şi ar fi ieşit o minune. (îl îneacă tusea) Ar fi ieşit ceva ce nu s-ar mai putea face nicicând şi în nici un alt loc în lume. Mai vestit şi mai măreţ decât Sfinxul. S-ar fi păstrat peste milenii, sau milioane de ani. Parcă văd sculptura tocită de vânturi şi de ploi. (vocea i se stinge încet, încet) Va părea atunci celor ce vor trăi pe meleagurile acelea, dacă omenirea aceasta nu s-ar răspândi … în univers, celor care se vor mai întoarce când şi când pe meleagurile noastre… Că ar fi opera naturii, şi a milioanelor de ani. (şi-a revenit. Acum este chiar fericit amintindu-si de proiectul din tinereţe şi rememorând imagini din munţii natali.) 
  
CONSTANTIN BRÂNCUŞI : Aş fi făcut ţara mea cea mai cunoscută din lume. Aşa cum se îngrămădesc toţi din lume ca să vadă minunile Egiptului, s-ar fi revărsat asupra locurilor din Parâng. (e satisfăcut) He, he, he, aş fi adus bani frumoşi ţării mele, cum a adus Ierusalimul. Ce rău îmi pare, Doamne… Dar cel mai vinovat eşti Tu, cel care nu mi-ai dat putere. Care mi-ai luat puterile, când artiştii ca mine trebuia să-i naşti eterni. Să-i naşti nemuritori, Doamne, ca să dea cât mai mult oamenilor, semenilor lor. (se gândeşte câteva minute) Aş fi sculptat în munţii de deasupra Gorjului istoria poporului român. Ce minunăţie ar fi ieşit! (după câteva clipe) Sau aş fi sculptat istoria lumii de la începuturile ei. (mică pauză) He he he he he ! Istoria lumii de la începutul ei. Istoria lumii în metafore. Sau şi mai grav, Doamne, dă-mi înc-o viaţă! (crezând în ce spune, încearcă să se ridice) Mai dă-mi o viaţă, Doamne de trăit ! Aş fi sculptat istoria viitoare a lumii şi a omului. Le-aş fi arătat calea adevărată, steaua după care să se conducă. ( a obosit, îşi trage sufletul) Omul mai este încă animal, şi o fiinţă sărmană, şi o fiară. S-ar mai putea încă o dată sinucide, cum a mai făcut-o în al doilea război mondial, când atâtea popoare s-au sinucis prin minţile de care erau conduse.(sunetul stins al unui bucium se pierde în depărtări) 
  
CONSTANTIN BRÂMCUŞI : Cei mai vinovaţi de destinul lumii sunt conducătorii de popoare. Aceştia sunt marii criminali ai omenirii. (respiră adânc, gâjâit) Cum să spun eu, omul să fie neiertător cu aceia care de începuturile lumii nu-şi fac datoria faţă de om şi de progres, şi nu şi-o vor face mult timp. (are fruntea încruntată, şi privirea rece) Sunt puţini cei care încearcă să şi-o facă, şi îndureraţi pentru că nu pot să facă nimic din cauza altora. (pare însufleţit) Poate niciodată n-am avut atât de mult de spus omului, şi popoarelor, câte am în clipa aceasta când mă duc. (după câteva momente) Parcă mi-am mai revenit. Simt din nou în mine vlaga, cum vine, cum abia susură, ca apa în fântână... ( respiră adânc, oftează )  
  
COSTANTIN BRÂNCUŞI : (vorbind cu el) De câte ori n-am fost eu doborât la pământ , şi tot de atâtea ori m-am ridicat. (se ridică în capul oaselor. Transpiraţia îi curge pe frunte, pe obraji. Face câţiva paşi clătinându-se prin atelier) 
  
CONSTANTIN BRÂNCUŞI : (pe străzi se aude sirena unei salvări. Sculptorul pare că ascultă) Cred că pot să şi lucrez. (pune mâna pe o daltă. Pipăie piatra) Au fost puse în mine mari puteri. Pământul ăla din care am venit a turnat în mine seve şi puteri nu glumă. El m-a dat şi m-a creat, ca o mamă. Că avea multe în el de spus, şi-i trebuia un artist mare care să-l exprime. Am făcut mult pentru poporul meu şi sunt bucuros pentru asta, însă mă simt vinovat că n-am putut să fac totul şi că i-am rămas dator. (tace câteva minute, în văzduh se aud ţipetele cocorilor care pleacă ) 
  
CONSTANTIN BRÂNCUŞI : (oftând) Cât îi sunt de dator! Oare o fi cineva…dar nu mai sunt sigur. Oricât îi vei dărui de mult unui pământ niciodată nu îi va fi de ajuns. (tace din nou) 
  
CONSTANTIN BRÂNCUŞI : (cu ochii măriţi nefiresc, privind în faţa lui ) Acum văd asta foarte clar. Şi mai văd la fel de clar, că un artist când moare, moare vinovat. Artistul murind, fie el geniu, şi pentru ceilalţi cu atât mai mult, el moare vinovat. (se gândeşte un timp) De fapt, dacă stau şi mă gândesc bine eu mereu am trudit de parcă aş fi fost vinovat de ceva, şi aş fi vrut prin munca mea să mă eliberez de această vină. (ia o piatră şi o mângâie. Se aşează pe un scăunel în faţa unui tors. Afară, ca şi cum ar veni zorile, se aude cântecul unei privighetori) 
  
CONSTANTIN BRÂNCUŞI : Să pun asta în piatră. (după câteva lovituri de daltă se opreşte) Am atâtea de spus că nu pot să mă apuc de nimic. Mulţi vor zice că n-am mai lucrat nimic dintr-un anume moment al vieţii mele, că n-aş mai avea nimic de spus, însă adevărul este pe dos. (tuşeşte de câteva ori) Eu nu mai pot lucra pentru că am în mine atâtea de spus, încât îmi vine să spun totul deodată, şi asta nu se poate. (obosit) Iar să le spun pe rând nu mai am răbdare, pentru că ştiu că timpul nu mă aşteaptă, şi mi se pare de prisos să spui un singur cuvânt, când nu poţi să rosteşti toată propoziţia. Când nu poţi să spui tot ce ai de spus. (după câteva momente de gândire) 
  
CONSTANTIN BRÂNCUŞI: Asta cred că este drama unui artist. El are din ce în ce mai multe de spus. Astfel că vine o clipă în care, dându-şi seama că fiziceşte nu este nemuritor, ca să poată spune tot ce are de spus… după ce crede el că a spus ceva în viaţa lui, renunţă să mai spună ce avea de spus . Şi tace… (se gândeşte, zâmbeşte în sine ) 
  
CONSTANTIN BRÂNCUŞI : Dureroasă şi măreaţă este această clipă. Când renunţă. Mi se pare că aici stă una dintre cele mai înalte măreţii ale omului. Poate asta am simţit vag când am auzit Mioriţa pentru prima dată. ( se gândeşte) Da, îmi amintesc bine, sentimentul acesta îl trăia şi ciobanul Mioriţei. (tace un timp ) Oare câţi îl înţeleg? Cred că trebuie să-l trăieşti tu ca să-l sesizezi şi să-l înţelegi. (trist, epuizat) Iată, eu abia acum îl înţeleg, după o viaţă întreagă. (tace un timp, ca şi cum ar asculta) Vor trece oamenii, generaţiile, cum se scutură frunzele şi cum se trece iarba. Apoi va veni un timp când oamenii nu vor mai muri. Şi nimeni, miliarde de ani până la răsturnarea clepsidrei, dacă se va răsturna vreodată, nu va mai trăi sentimentul acesta adânc şi greu de preaplin. (ascultă ) Doamne, ce sentiment, ce stare cumplită şi măreaţă! (după un timp ) Ar merita să pierzi o viaţă întreagă degeaba, numai să trăieşti starea aceasta. (se gândeşte puţin ) 
  
CONSTANTIN BRÂNCUŞI : Dar dacă starea aceasta mi s-a dat ca răsplată pentru viaţa mea de trudă şi câinoşenie? Şi pentru tot ce am făcut pentru om? (tace) Aceasta trebuie să fie fericirea… Marea şi adevărata fericire. (mică pauză) Ba e lumină suferitoare, durere şi sărbătoare a cărnii, a substanţei tale. Ba e ţipăt dureros de dulce şi de amar ! (se opreşte, chipul îi devine îngrijorat) Dar dacă mi se dă ca să mi se ia? ( abia îşi trage sufletul) Mi se dă ca să fiu împăcat şi liniştit? (zâmbeşte amar) Este ca şi cum moartea m-ar lega la ochi, ca să mă poată lua. (după un timp. Expresia chipului îi este plină de milă ) Mă simt Prometeu pe culmea unui deal în vântul vremii, deşi trupul îmi este o vechitură… Să tot stai în starea aceasta mii de ani! Cred acum pururi, cu conştiinţa iluminată, aceasta este menirea omului. (gâtuit) Aşa va deveni omul, devenind nemuritor prin creaţie şi luciditate. (rugându-se ) Doamnee, lasă-mi mintea trează în starea aceasta. Înlemneşte-mă aşa pe vecie ... 
  
( ca şi cum Dumnezeu l-ar fi ascultat rămâne împietrit în poziţia aceasta, privind în depărtare cu ochii deschişi. Valurile mării se aud tot mai tare lovindu-se de stânci. Ţipetele pescăruşilor răsună limpezi, sfâşietoare, din ce în ce mai tare, ca şi cum s-ar apropia) 
  
SFÂRŞIT 
  
 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
BRÂNCUŞI - PIESĂ DE TEATRU ÎN TREI PĂRŢI / Ştefan Dumitrescu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 83, Anul I, 24 martie 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 Ştefan Dumitrescu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Ştefan Dumitrescu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!