Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Orizont > Reportaj > Mobil |   



Bongola, bongo-cha-cha-cha cu... cântec !
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
„Bongola, bongo-cha-cha-cha”, cu cântec !... 
  
O „bătută pe loc” de tip americănesc(!) a anilor 60, către mijlocuil lor – acel ritm alert, aproape de şocul seismic, de cea-cea-cea era să se transforme, pentru unii dintre noi, într-o „bătută” de cea mai veridică încăierare „western”-iană - aplicată cu „fineţe şi dulce amorţire” (să nu-ţi ieşi din fire, adaugă pentru rimă „liricul” din mine) în cea mai neaoşă şi veridică sorginte tradiţional-miliţienesc-scuristo-românească! Cu apelaţiuni, mutatis-mutandis („comorra” , cu legile ei inflexibile bântuia cam de multişor pe acestre meleaguri!) la instrumente de „tortură” verificate cu dezinvoltură şi maximă eficienţă de promoţii întregi de urmaşi „a la Ţurcanu”, „straşnicii apărători ai cuceririlor revoluţionare ale poporului muncitor”. 
  
Aplicate şi parafolosite cu temei şi înrurire vrei-nu vrei pozitivă, cum se dorea. Şi asta (din nou!) pentru vina de a fi „cârtit” la adresa-scut a „valorilor” imuabile de inspiraţie comunistă, uitându-ne, în nevinovăţia apăsătoare a juneţilor noastre, fie şi auditiv (trăgând cu ureche-că doar această posibilitate o-aveam) la „putreziciunea” valorilor burgheze oocidentale, transoceanice. 
  
Până şi refrenul melodiei devenită şlagăr „Bongola, bongo cea-cea-cea” – pe care într-un moment de exaltare tinerească, poate beatitudine teribilistă, îndrăznisem să-l murmurăm ceva mai tare câţiva adolescenţi şi tineri, părea regimului ameninţător şi cosmopolit, de o „decadenţă intratabilă”(!?), cu bătaie...popagandistică (cui pe cui se scoate, nu?”) demolatoare şi inventat anume anticomunistă.  
  
Nu mai ştiu dacă versurile cântecului conţineau în sine ceva critic şi aţâţător la adresa liniştii „de partid şi de stat”, ceva bullversant şi stigmatizant la adresa ordinii noastre sociale, la „soliditatea” regimului comunist. Dar că refrenul era în afara oricărei intenţii defăimtoare, biet cântec nici baremi languros, provocator în sens erotic („curăţirea textului” trebuia să se fi făcut la „Electrecord”, dacă ar fi fost vorba de aşa ceva !) iar de linia melodică nici pomeneală, aceasta trebuia din capul locului să-l fi presupus.  
  
Un faimos secretar de partid de instituţie sau uliţă (citeşte şi cartier) care făcea pe administratorul taberei de pionieri şi şcolari de la vila „Osiceanu” - întâiul sediu provizoriu al Securităţii - celula sa nord-musceleană pe timpul represiunii anticomuniste din Munţii Făgăraşului - gelos pe tinerii „extra-muros” care ascultau muzica din afara zidurilor întărite ale fostului conac boieresc, în curtea căruia aveau loc manifestări artistice în jurul „focului de tabără” a ciripit unde trebuie şi ne-a „ajutat” fics la timpul oportun cu ce-a putut(!)...  
  
Şi asta pentru că, chipurile, reprezentăm un pericol potenţialmente real, ca toată munca lor de-o vară să se ducă pe „apa Dâmboviţei”, că adică i-am putea „confisca şi converti” tinerele eleve la „cheremul” unei educaţii putride, deschiolante spiritului de „vigilenţă revoluţonar-proletară” în care este educat tineretul şcolar al patriei, zelului cu care „oficialii” îşi impuneau linia (de veghe până şi în aceste locuri şi spaţii de relaxare totală, de vacanţă) asupra „subiecţilor”(mă rog, subiectelor!) aflaţi(aflate) în tabără.  
  
Disponibiltatea şi deprinderea la „delaţiune” a multora devenise un fel de „întrecere socialistă” între lacheii nenumăraţi din „entuziasm proletar” care îşi ofereau serviciile pe mai nimic, gudurându-se cu spor la picioarele mărimilor zilei, iar amploaiatul a dovedit-o cu brio şi imediat, cu un zel demn de o cauză mai bună: am fost împresuraţi „cât ai zice peşte”, „încolonaţi” şi duşi însoţiţi de doi miliţieni şi vreo trei paznici de la unităţile vecine taberei de vară, direct la sediul miliţiei comunale. A urmat pentru cei câţiva băieţi - cei mai mulţi studenţi şi câţiva prieteni de-ai lor, toţi localnici, elevi la şcolile profesionale de pe lângă uzinele „ARO” din Câmpulung Muscel şi „Tractorul” sau „Steagul Roşu” din Braşov - o noapte de coşmar, plânsete şi incertitudini cu calmante sui-generis, aproape de o „liniştire” şi „aclimatizare la rece”. Noi, la sediul de miliţie într-o cămăruţă a şefului de post şi în prezenţa a doi civili, asudând la „declaraţii”, mai mult dictate decât scrise de subsemnaţii iar ai noştrii, părinţi, fraţi, cu purcel şi căţel pe-afară, într-o continuă fremătare, cu plânsete şi văitături ca de cine ştie ce nenorocire întâmplată. 
  
Acuzaţia care incrimina grava noastră „culpă” şi de care trebuia grabnic să ne descotorosim (ca „gluma” să nu se îngroaşe”!) era una extrem de puerilă, de tot râsul, „ca o glumă bună” pentru cine o citea sau auzea de departe şi, în aceeaşi măsură, gravă: „ţinem cu americanii” , suntem „siaişti”(unelte C.I.A.!), facem jocul „imperialismului” yankeu !  
  
A trebuit să rupem şi să refacem la declaraţii că le încurcam rău de tot, „negând” - mai mult ne învinovăţeam decât ne apăram şi ca întotdeauna, asupra celor care planează acuzaţii nedrepte, există un Dumnezeu sus. Pentru regimul ateist El era întrupat nu în „Trinitatea Creştină” ci în acea a „concepţiei dialectice şi istorice” reprezentată şi fundamentată teoretic tot de o treime a altei entităţi, una nici măcar păgână şi care se insinua treptat în mintea oamenilor prin diabolicele mijloace şi forme de pervertire, în şcoală, pe stradă, la servici, „Marx-Engels-Lenin”!  
  
Ajutorul ne-a venit de unde nu ne-am fi aşteptat, sau poate ne înşelasem noi asupra omului, pentru că prea îi legam numele de funcţia deţinută, şeful postului comunal de miliţie. Mai întâi a trebuit să ne dezvinăvăţim noi într-un fel nu prea convingător, cu toate că fiecare şi-a povestit în faţa anchetatorilor viaţa de mai multe ori, de fiecare dată, vorbă lungă şi sub „imperiul presiunii”, mai adăuga câte ceva care făcea îndoielnică poziţia „progresistă” care să te „radieze din categoria „duşmanilor” (şi nu numai de clasă, principiul ideologic în plină afirmare şi luptă cu „stihiile reacţionare” pripăşite, cine ştie cum – oricum din lipsă de „combativitate şi vigilenţă”, sigur!).  
  
Încercam, parcă zadarnic, să le spunem că suntem, logic, de partea „alor noştri”, români de când ne ştim (şi-aici ne luau la mişto, replicându-ne persiflant: „Şi, mă rog, de când vă ştiţi voi, mă golanilor!?”, eram cu toţii interzişi, la propriu şi la figurat, căutam firul care să lege dovada cel puţin a unui „patriotism local”, manifestat de când eram la grădiniţă, în şcoală, în acţiunea voluntar-patriotică extraşcolară, în taberele de pionieri, şcolari sau tineri utemişti în care fuseserăm şi noi învinuiţii, şi ne bucurasem de toate avantajele condiţiei noastre „sănătoase” de copii de ţărani, muncitori, oameni simpli şi fără pământ ca „chiaburii exploatatori” şi alte alea... 
  
„Războiul rece” era la început („toiul” îl a atinge la începutul şi mijlocul deceniului 9 al secolului trecut), se conturau cu grijă şi diplomaţie frontierele, blocurile şi alianţele, tranşeele, arsenalele convenţionale ca şi ale celor de distrugere în masă. Neîncrederea reciprocă dintre indivizi, grupuri socio-profesionale era atitudinea-pavăză faţă de orice încercare de „spionită” şi care întindea capcane prietenilor, celor de lângă tine şi chiar din familie, deci „ochii mari cât cepele”- fireşte că într-o altă exprimare mai puţin ortodoxă - era îndemnul educatorilor părinţilor dar şi politrucilor. 
  
În căutare de ţapi ispăşitori (pentru cine ştie ce lipsuri), până una alta eram buni şi noi, ostatici ai propriului teribilism juvenil, ai crasei ignoranţe în materie de organizare statală şi instituţional-funcţională, slăbiciunilor a tot soiul de complicităţi! Pe post de ostateci ai „putregaiului capitalist”, infiltrat să păteze puritatea unei utopii. Norocul nostru a fost o pană a maşinii Securităţii de la Piteşti, care se afla în drum spre Rucăr şi, cum spuneam mai sus, înţelegerea, bunătatea şefului de post, plutonier-major Vasile Codreanu, de loc din Puchenii Dâmboviţei şi care se împământenise la Rucăr şi devenise om al satului (până când, ceva mai târziu, va fi ostracizat din pricini oarecum asemănătoare).  
  
Săracul şi-a dat seama de „pritoceala aghesmuită”cu lichior şi bere a aparatcik-ului care ancheta cu spirit de gauleiteri gestapovişti cazul (probabil prilejul nimerit şi aşteptat cu înfrigurare pentru promovarea în ierarhie) şi de complecta noastră nevinovăţie Părăsind locul anchetei pentru a veni în sprijinul colegilor rămaşi în pană undeva pe la Stâlpeni, la întoarcerea acestora omul Vasile Codreau le-a raportat superiorilor săi îndeplinirea „întocmai şi cu succea” a misiunii încredinţate, el fiind singurul care a realizat dimensiunea „bătăii de joc” a faptelor incriminate cu atâta „mânie tovărăşească”! 
  
„Reeducarea” pe care o solicita lui nea Vasile şefii lui, a pretins el, a fost îndeplinit-o fără cârtire şi suspine din partea subiecţilor, fără vreun incident de parcurs, numai în ritmul unisonic al „capului plecat” şi completat (şi bine simulat!) cu semnul „augurilor instructivi şi siguri ai Calului Bălan”!. Că altfel, cine ştie... 
  
 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
Bongola, bongo-cha-cha-cha cu... cântec ! / George Nicolae Podişor : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 201, Anul I, 20 iulie 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 George Nicolae Podişor : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de George Nicolae Podişor
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!