Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Stihuri > Reflectii > Mobil |   


Autor: Cezarina Adamescu         Publicat în: Ediţia nr. 304 din 31 octombrie 2011        Toate Articolele Autorului

BOCET VESEL PE FOND DEPRESIV / TRATAT DE SINGURĂTATE, I (CEZARINA ADAMESCU)

 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

 

BOCET VESEL PE FOND DEPRESIV  

 

TRATAT DE SINGURĂTATE II  

 

 

Nici tu, nici tu,  

nici tu, nici tu...  

Îţi dau dreptate, Hidalgo,  

astăzi mă distanţez de mine,  

de tine,  

ca să te pot vedea mai îndeaproape,  

ca să te pot atinge cu gândul,  

ca să intru în marele nimeni.  

 

Duh şi humă plutind peste,  

Ruah, suflu adiind peste ape.  

 

Intru în mine aproape,  

tot mai aproape de dorul primordial,  

ca-ntr-o piatră de apă stârnind  

cercuri concentrice.  

 

 

Abia azi am văzut:  

O singurătate  

şi în interiorul ei – altă singurătate perfectă  

în interiorul căreia –  

altă singurătate mezină,  

suprapuse perfect,  

fiecare tinzând să-şi depăşească  

propriile limite.  

Şi departe-n adânc,  

sufletul meu răstignit  

sufletul meu răstignit peste lacrimă,  

pentru tine, acolo.  

 

În apele dorului,  

în apele marelui nimeni  

mă scufund în adâncuri.  

 

Cu fiecare carte  

cobor din viaţă în moarte.  

Din acest imens Nimic,  

iată, sunt şi eu părticică.  

 

De poezie,  

de poezie o să mor în curând,  

vulpea ascunsă sub haină,  

cea care-n taină  

îmi cere o halcă.  

Scorpia mea neîmblânzită,  

scorpia care mă îmblânzeşte  

singura Singurătate peste care mă simt  

ca o regină.  

 

Ca o regină în zdrenţe  

cerşind pe la uşi un coltuc de încredere,  

un coltuc de suflet...  

 

Scorpia cu care o să vă plesnesc peste ochi  

cum plesnea cu biciul, Atila...  

 

Eu v-am iertat demult,  

iertaţi-mă şi voi, nătărăilor,  

prea mult v-am iubit,  

prea mult v-am slujit,  

mânca-v-ar Raiul lui Cleopa...  

 

 

„În definitiv nu sunteţi decât nişte cărţi de joc”  

cărţile de joc ale Alicei pe Tărâmul Minunilor.  

Şi tu şi tu şi tu,  

şi mai ales voi....  

fante de cupă şi damă de pică...  

 

 

Aceeaşi peroraţie  

azvârlită-n pustiu,  

nimeni nu are timp pentru nimeni,  

nici măcar pentru sine.  

Timpul – cel mai scump capital,  

cel care nicicând nu se cumpără,  

nu se vinde,  

s-a isprăvit  

s-a isprăvit  

tarabele sunt pustii acum  

neguţătorii au plecat cu saricile goale  

în alte târguri, departe,  

sperând un câştig nesperat,  

cine să le mai cumpere Timpul?  

 

Marfă inaccesibilă...  

Stai la cozi nesfîrşite  

şi nici nu apuci măcar o ciozvârtă,  

o cirtă de timp, o idee de timp şi de viaţă,  

măcar câteva secunde  

măcar câteva nanosecunde  

să-ţi prelungeşti  

propriul infinit iluzoriu.  

O, câtă deşertăciune! Iluzia iluziilor!  

 

 

Singură, disperarea se plimbă-n saboţi  

pe caldarâmul încrederii  

şi dă târcoale pe locul unde a fost amplasat  

„bâlciul deşertăciunilor”  

(ciudată sintagmă!)  

Cenuşăreasa nu-şi va găsi  

niciodată condurul...  

 

Iată, deşi au bani  

clienţii nu se înduplecă.  

Risipitori, avari,  

ei azvârl în dreapta şi-n stânga  

bancnotele spulberate de vânt,  

călcate-n picioare...  

 

La ce mai sunt bune,  

de vreme ce nu poţi cumpăra  

o felie de timp  

pentru tine,  

pentru alţii ca tine?  

 

Şi dacă o cumperi, la ce-ţi foloseşte?  

 

 

N-am găsit nicăieri  

nici un umăr drept reazem,  

nici o tâmplă  

pe care să plâng nestingherită.  

 

Numai pe umărul tău, Singurătate  

pot să mă bizui,  

doar pe el mai pot plânge  

într-un hohot de râs  

agresiv şi dement  

pe care nu-l mai pot stăvili  

cu toate lacrimile de pe lume...  

 

 

Mi-aţi ciuruit sufletul  

nătărăilor,  

cu indiferenţa, cu egoismul,  

cu nesimţirea voastră proverbială,  

iubiţilor mei virtuali,  

iubiţilor mei inventaţi,  

m-aţi nimicit cu tăcerea.  

 

Şi doar vă creasem atât de frumoşi,  

atât de buni, atât de curaţi,  

vă inventasem şi sufletele. O, ce suflete,  

de-o şchioapă!  

 

V-ar trebui dioptrii pentru suflete,  

orbilor! Dioptrii forte,  

poate aşa o să mă zăriţi  

atunci când mă fac nevăzută.  

 

Rămâneţi cu bine  

în găoacea voastră domestică,  

la gura vetrei la care dansează  

amantele voastre frenetice, dezgolite de suflet,  

femei voluptoase  

învăluite în purpură.  

 

Rămâneţi să spargeţi seminţe-n  

timpanele mele gingaşe  

care ţiuie de două decenii şi jumătate  

şi pe care doar Singurătatea  

ştie, ca nimeni alta, să le potolească.  

Acufene, fosfene, tinitus,  

cascade prăbuşite-n căldări naturale.  

 

O, ce vuiet asuzitor are tăcerea!  

Cât mai ţiuie fericită, prietena mea,  

Singurătatea!  

Sub oblăduirea tăcerii m-am născut  

într-un ţipăt de sălbăticiune!  

 

Era să-mi omor matriarha,  

i-am dat lovitura de graţie,  

am lapidat-o, i-am spintecat toate viscerele  

cu naşterea mea tîrzie  

într-o noapte friguroasă de toamnă.  

 

Cu ivirea în acest spaţiu înghesuit,  

vestejit, friguros, ostil, unde n-am vrut să viu,  

unde nu mi-am găsit locul nicicând.  

 

Aşa am alunecat la venire  

pe un ţipăt de glorie,  

în spasmele materne,  

învingând moartea sub al cărei scut  

m-am aşezat imediat  

ca să mă simt ocrotită!  

 

Puterea mea venea  

din propria-mi slăbiciune,  

din strigătul de moarte al mamei  

gâlgâind de sânge.  

 

Nu ştiu ce m-a înduplecat să rămân totuşi, aici.  

Poate scorpia care m-a îmblânzit,  

Scorpia mea, Singurătatea...care poartă numele Poesiei...  

 

Lăsasem libertatea în urmă,  

închisoarea aceea călduţă  

rotundă, umflată precum balonul,  

din care sorbeam  

printr-un soi de tub lung, mişcător, moale,  

catifelat la atingere  

pentru închisoarea aceasta numită ironic: viaţă.  

Mă jucam cu tubul acela, mi-l înfăşuram  

pe grumaji, peste gât,  

aşa cum mai târziu aveam să mă-nfăşor  

cu propriile gânduri.  

 

Mă lepăd de voi,  

cum m-aş lepăda  

de întunericul fără de seamăn al urâtului,  

vreau să înot spre lumină  

pe apa Styxului, în luntrea lui Charon,  

pe apa sâmbetei mele  

pe care am alunecat la venire  

într-un hohot de biruinţă  

drapat pe hohotul de moarte al mamei,  

aproape ucigându-mi matriarha  

sub tălpile roz-bombon, străvezii, catifelate,  

vulnerabile!  

 

Noroc cu Singurătatea  

care mi-a fost reazem!  

Am pus călcâiul pe ea, aşa cum ai vrea  

să striveşti sub călcîi  

capul viperei, al salamandrei,  

al scorpionului.  

 

Noroc cu anxietatea  

care m-a însoţit pretutindeni.  

 

Noroc cu depresia care m-a ţinut de mână,  

de umeri, de mijloc, de suflet,  

să nu mă scape din vedere, din gheare...  

 

 

Vai mie, mă întreb deseori,  

ce caut aici, printre oameni?  

Ce caut pe tărâmul acesta  

şi unde mi-i locul  

de vreme ce nu-l găsesc  

nicăieri şi niciunde?  

 

Singurul lucru bun  

din acest lamento vesel pe fond depresiv  

(Vesel pe fond nervos – zicea Ion Zimbru)  

această plângere scrisă-n derivă  

este că nu va fi citită de nimeni,  

de nimeni, de nimeni,  

nici acum, nici vreodată  

fiindcă am s-o rup în mii de bucăţi,  

fiindcă am s-o ard  

la flacăra ochilor,  

la flacăra inimii, a gândului,  

a propriilor cuvinte...  

 

La ce bun?  

de vreme ce nătărăii  

n-au ştiut să descopere perla din stridie?  

 

Nătărăii pentru care  

zile şi nopţi am scrijelat aceste cuvinte  

de tristeţe, disperare şi ură,  

direct pe inima mea  

cu o aşchie de lumină?  

Cu toţii au adormit  

la jumătatea cuvântului,  

ghiftuiţi de surâsurile fetelor de companie,  

chiar înainte de a fi terminat de citit  

măcar titlul.  

 

 

Puneţi pe foc, nătărăilor,  

jurnalul meu intim,  

după ce voi muri,  

sau chiar în timp ce-mi vor trage sufletul...  

Azvârliţi în flăcări inima mea,  

sufletul meu scindat  

între mine şi mine.  

Suflet care n-a cunoscut liniştea niciodată.  

 

 

Plutesc fără să fi luat droguri,  

ameţesc fără să fi băut alcooluri,  

sunt sleită fără să fi făcut măcar dragoste,  

mă clatin fără să fi fumat ierburi;  

nu-mi regăsesc echilibrul.  

„Cine are credinţă puţină nu va putea să stea pe picioare”  

scrie în Cartea Sfântă.  

 

Cred, Doamne, sporeşte-mi credinţa,  

ajută necredinţei mele!  

Aşa zicea tatăl copilului îndrăcit,  

după ce Învăţătorul i-a vindecat fiul.  

 

Îmi aştept moartea  

(soră bună cu singurătatea)  

din clipă în clipă.  

Je ne regrete rien...  

 

 

În apele tale curgătoare  

mă scald,  

niciodată aceleaşi,  

împletite în jurul grumazului meu  

precum funiile groase de cânepă.  

 

 

Uită-te la tine, îţi zic,  

uită-te la tine  

şi mă vei recunoaşte.  

Uită-te la mine, îţi zic  

uită-te la mine,  

şi te vei recunoaşte  

aşa cum stai în lumina de sine  

scăldându-te  

într-o perfectă abluţiune.  

 

Pe fruntea mea  

s-a întunecat orizontul,  

aura-i neagră  

nici un sfârc de lumină nu se arată  

întuneric pe întuneric înghite.  

 

Drugi de fier şi sârmă ghimpată  

împrejmuie gândurile prizoniere  

în spaţiul târziu.  

Fluturi albi se rotesc pe deasupra  

şi din zidul cunoaşterii răsare o floare de păpădie.  

Dacă nu-i pui stavilă  

deziluzia continuă.  

Până când?  

 

 

Nu vă miraţi!  

Bucuria mea e tristeţea,  

aşa cum spunea Cioran,  

amarnică bucurie – spun eu.  

O-mpart cu Singurătatea  

sora mea de aici şi de dincolo.  

 

Spiritul acestei tristeţi  

pătrunde până la măduva sufletească,  

la-ncheieturile sângelui...  

 

 

Cea de a doua fiinţă din mine surâde  

în timp ce eu plâng.  

Ea e lumina cuvântului.  

 

 

Pentru mine scrisul nu e  

un exerciţiu de fericire.  

Nu, eu lupt pe viaţă şi moarte cu mine,  

mă zbat, mă-ncontrez  

aproape fac spume la gură precum epilepticii.  

Da, da, un confrate, profesor de cercuri  

m-a făcut într-o zi epileptică.  

Ce ironie!  

 

 

Nu, liniştea scrisului n-o cunosc,  

pacea aceea de o mie de ani  

ar trebui instalată. Cine s-o facă?  

 

Scrisul e o durere continuă,  

o durere acută şi cronică totodată  

e o stare imperioasă,  

o stare de necesitate,  

o stare de urgenţă,  

o stare de GRAŢIE...  

 

Mă ard ochii precum o dor pe Mirna,  

izvoditoarea de mir din Damasc  

înainte de a-i vedea pe Isus şi pe Maica Cerească.  

Mă doare tot trupul cum o durea pe  

Caterina Emmerich fiecare celulă  

când primea coroana de spini şi stigmatele.  

Orbesc, asurzesc, ameţesc, mă-ncovoi,  

e o luptă teribilă.  

Toate au un sfârşit, veţi spune  

de tot înţelepţi,  

atunci de ce te tot chinui?  

 

Pentru că n-am încotro,  

pentru că altfel  

n-am stare de respirare...  

 

 

CEZARINA ADAMESCU  

 

Referinţă Bibliografică:
BOCET VESEL PE FOND DEPRESIV / TRATAT DE SINGURĂTATE, I (CEZARINA ADAMESCU) / Cezarina Adamescu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 304, Anul I, 31 octombrie 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 Cezarina Adamescu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Cezarina Adamescu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!