Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Aspiratii > Mobil |   


Autor: Stelian Gomboş         Publicat în: Ediţia nr. 100 din 10 aprilie 2011        Toate Articolele Autorului

Biserica Ortodoxă în faţa provocărilor lumii contemporane şi rolul Ei social – filantropic în societatea postmodernă, secularizată
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
I. Despre misiunea Bisericii Ortodoxe în postmodernitate 
  
1. Introducere 
  
Lucrarea de faţă se doreşte a fi una ce susţine şi promovează colaborarea şi cooperarea dintre Biserică şi celelalte instituţii ale societăţii civile, în domeniul activităţilor sociale şi culturale ori educative, sub forma unui parteneriat, atât de necesar, spre folosul credincioşilor şi membrilor Bisericii care, implicit, sunt şi cetăţenii Statului ori fiii acestei naţiunii. Implicarea Bisericii în social se poate realiza în multe feluri şi sub diferite forme, unele din ele fiind remarcate şi evidenţiate aici, în această lucrare de disertaţie, care porneşte de la definirea, din punct de vedere teoretic şi teologic a termenilor de filantropie şi caritate creştină, plecând şi ajungând la noţiuni practice, tehnice şi concrete, specifici disciplinei numită asistenţă socială. Sunt prezentate aici metode moderne şi foarte actuale de realizare a uni sondaj şi de implementare a unui proiect sau a unui program social, cu ajutorul instrumentelor caracteristice Bisericii – instituţie ce nu trebuie să aibe vreun complex, din acest punct de vedere, deoarece dispune de toată dotarea şi de tot „echipamentul” necesar realizării unui deziderat social. 
  
Totodată, lucrarea de de faţă încearcă să sintetizeze câteva trăsături definitorii ale postmodernităţii, ca o necesitate a contextualizării corecte a misiunii Bisericii Ortodoxe. Lipsit de pretenţia de a fi exhaustiv, (lucru, de altfel, imposibil), materialul acesta se doreşte a fi un ghid folositor mai bunei înţelegeri a provocărilor postmodernismului, ca şi a modurilor în care Biserica le poate folosi sau respinge. Stadiul societăţii actuale, cu toate coordonatele sale definitorii, nu poate surprinde Biserica, ea însăşi chemată să-şi deschidă mesajul către oameni, atât ca indivizi, cât şi ca grup social. De aceea, Biserica trebuie să folosească toate strategiile misionare adaptate vectorului postmodern de exprimare existenţială, spre a defini acel nou tip de umanism, destinat zilei de mâine, despre care Preafericitul Părinte Patriarh Daniel afirmă că „trebuie să redescopere legătura profundă dintre libertate şi sfinţenie” . 
  
În prezent, Biserica desfăşoară activităţi de asistenţă socială prin sistemul propriu, având suport de organizare legile emise de stat, promovând politicile sociale şi măsurile de protecţie socială pe care le regăsim în întreaga societate, ea punând la dispoziţie resursele umane şi logistica de care dispune. Nu în ultimul rând putem menţiona că în cadrul serviciului social bisericesc se desfăşoară proiecte care au ca sursă de realizare şi resurse financiare care actualmente sunt modeste. De aceea Biserica invită statul şi în acelaşi timp îi propune ca sistemul naţional de asistenţă socială să treacă în slujba bisericii, aceasta din urmă punând la dispoziţie cele menţionate mai sus, iar statul ca factor determinant într-o societate să-i dea bisericii capital financiar pentru finanţarea întregului sistem. Biserica oferă prin personalul său clerical care are statut de lider într-o societate mobilizarea şi antrenarea oamenilor ca şi comunitate într-o implicare directă în rezolvarea problemelor care pot apărea. 
  
Implementarea politicilor sociale prin biserică se poate face printr-o colaborare de specialitate la nivelul celor două instituţii militând împreună pentru o societate mai bună şi pentru un grad de viaţă în acord cu normele europene şi internaţionale. Activitatea socială a preotului se face remarcată în parohia pe care o administrează şi o păstoreşte prin prezenţa sa în instituţiile sau aşezămintele sociale aflate în sfera de influenţă a parohiei sale, unde desfăşoară programe sociale şi religioase cu diferite prilejuri sau cu un orar bine stabilit. Opera filantropică şi de asistenţă socială a Bisericii face parte din "dimensiunea slujirii aproapelui"şi constituie unul din aspectele principale ale teologiei creştine contemporane, cu implicaţii tot mai profunde in cele mai variate aspecte ale vieţii Bisericii, în special pe planul pastoraţiei şi al apostolatului social. Slujirea sub acest aspect este cuprinsă ca adevăr fundamental în revelaţia biblică, în tradiţia patristică şi în istoria Bisericii creştine şi consti"tuie un factor de dinamism în mişcarea ecumenică de astăzi. 
  
După învăţătura scripturistică a Noului Testament, filantropia cuprinde toată Legea şi Proorocii sau Profeţii, fiind cea mai mare poruncă din Lege (Mt. 22, 37-40) Toate aceste sinonime au ca fundament dragostea. Incompatibilă cu dragostea lumească, dragostea faţă de Dumnezeu constă în împlinirea Poruncilor şi în iubirea oamenilor între ei. Sentimentul dumnezeiesc al filantropiei şi milei este rodul unei înde"lungate şi laborioase educaţii creştine, făcută cu tact şi cu iubire fără margini de către cei rânduiţi pentru aceasta. Astăzi, mai mult ca altădată, lumea secularizată, dominată de tehnolo"gii, în care vieţuim, are nevoie de umanizare, de milă şi iubire faţă de om, de filantropie. Biserica Ortodoxă Română este o biserică de origine apostolică, poporul român fiind încreştinat de Sfîntul Apostol Andrei. Creştinismul la români are o vechime de aproape două mii de ani, fiind singurul popor născut creştin. Istoria poporului român este contemporană şi paralelă cu istoria Logosului întrupat. Odată cu începuturile creştinismului la români, asistenţa socială ia forma unor acţiuni umanitare cu caracter religios. Asistenţa socială în ţara noastră a avut la început un caracter pronunţat bisericesc, nu poate fi ruptă de biserică şi s-a dezvoltat ca şi învăţământul în jurul bisericii. 
  
Ca lucrare a dreptăţii divine, filantropia Bisericii este un act profund teologic, spiritual şi duhovnicesc. Ea nu poate fi asociată pur şi simplu celorlalte forme de dreptate socială consacrate de diverse ideologii moderne, ci exclusiv celorlalte forme de slujire divină. Un alt aspect deosebit de important este formarea specialiştilor în domeniul asistenţei sociale bisericeşti. Actualmente dubla specializare Teologie – Asistenţă Socială este într-un plin proces de transformare din punc de vedere al Tratatului Bologna. Patriarhia Română a hotărât ca specializarea să se intituleze „ Teologie Socială” ceea ce din punctul meu de vedere nu acordă absolvenţilor dreptul a a profesa decât în instituţiile de asistenţă socială bisericească, ceea ce este în detrimentul lor. Faptul că planurile de învăţământ şi programele analitice au avut de suferit prin reducerea numărului de ore în specialitatea asistenţă socială nu îi face pe absolvenţi să fie competitivi din punct de vedere teoretic pe piaţa muncii. Un alt aspect demn de urmărit este şi faptul că Biserica nu a absorbit în sistemul său de asistenţă socială absolvenţii acestei specializări. Din studiul de cz întreprins rezultă că cei mai mulţi absolvenţi care profesează în specialitatea asistenţă socială au fost absorbiţi pe piaţa muncii doar în instituţiile de stat şi nu în cele ale bisericii. Acestă specializare a demarat de la ideea caracterului filantropic al asistenţei sociale şi de la faptul că studenţii acestei specializări au o deschidere mai mare spre problemele clienţilor, că formarea teologică de specialitate creeză profesioniştilor o sensibilitate şi o disponibilitate ridicată pentru rezolvarea problemelor clienţilor asistenţei sociale. În concluzie se poate afirma că dubla Specializare Teologie Ortodoxă-Asistenţă Socială a avut o evoluţie ascendentă până în anul 2004, după acest an situaţia acestei specializări devenind destul de incertă.  
  
Din cercetarea întreprinsă şi prezentată aici, în acest studiu, putem afirma că serviciile sociale ale Bisericii Ortodoxe Române în acest moment se confruntă cu o serie de limite pe care le-am identificat atât din punct de vedere teoretic cât şi practic pe baza cercetării intreprinse. Insuficienţa filantropică este prezentă în asistenţa socială bisericească, cercetarea punând în evidenţă lipsa resurselor la nivelul comunităţilor religioase pentru furnizarea unosr servicii suficiente, dezirabile şi de calitate. Amatorismul filantropic poate fi considerat ca limită a asistenţei sociale bisericeşti deoarece majoritatea clericilor nu au cunostinţele şi pregătirea de specialitate necesară pentru a putea oferi servicii de calitate. Particularismul filantropic poate fi considart o limită a serviciilor sociale bisericeşti dar nu atât de prezent ca celălalte limite deoarece oricum serviciile oferite sunt puţine şi nu se face discriminare pe criterii de apartenenţă la comunitatea Bisericii. Paternalismul filantropic se manifestă în asistenţa socială bisericească prin stabilirea unilaterală din partea bisericii a domeniului serviciilor oferite fără să se ţină cont de alţi actori sociali şi de necesitatea şi dezirabilitatea acestor tipuri de servicii. O altă manifestare a paternalismului filantropic se reflectă în standardele de organizare şi de calitate a acestor servicii. Toate aceste limite pot fi depăşite print-un amplu proces de profesionalizare a serviciilor şi personalului ce deserveşte aceste servicii. În momentul de faţă când rolul comunităţii trebuie să fie esenţial în impulsionarea vieţii sociale, în realizarea coeziunii între oameni, preotul trebuie să găsească modalităţile actuale, percutante de mobilizare a energiilor comunităţii spre progres şi dezvoltare. 
  
Prin urmare, vom susţine că demersul misionar al Bisericii trebuie să cuprindă conceptul conform căruia Biserica nu este în fond, doar comunitatea cu număr mare sau foarte mare de membri ci chiar şi cea cu numărul cel mai mic, dar în care sălăsluieşte mărturia cea duhovnicească despre trăirea în viaţa noastră a vieţii lui Hristos, cea autentică. „Astfel înţeleasă, misiunea nu este reprezentată de un proiect grandios, asemeni unei caracatiţe care cuprinde totul în sine – acesta este de dorit numai pentru a conferi unitate de plan şi acţiune sistemului – ci de intervenţia în micro, de îndeplinirea misiunii de păstor de suflete şi a aceleia de următor al Mântuitorului, calitate pe care o are orice creştin botezat, nu numai clericul şi nu numai cei cu anumite răspunderi în Biserică.” Aşadar, iată şi de aici constatăm faptul că Ortodoxia este o formă de creştinism (nesecularizată în conţinutul şi fondul ei intrisec) extrem de rafinată, de nobilă, de fină, pe care puţini o ştiu astăzi, aprecia sau gusta în profunzimile ei dintru început, lucru pentru care ne rugăm Lui Dumnezeu – Cel în Treime preamărit, să ne ajute şi să ne lumineze minţile noastre, cele acoperite de umbra păcatului şi a morţii!... 
  
2. Aspectul comunitar, bisericesc şi eclesial al activităţii filantropice  
  
Vorbind despre Biserică şi în Biserică – despre rolul şi importanţa Ei, mai cu seamă în vremurile acestea, postmoderne, am ajuns la multe definiţii ce i se dau Bisericii, cu alte cuvinte am ajuns la o teoretizare, la o nuanţare a detaliilor... Nu ştiu, în schimb, în ce măsură, împlinim în practică cunoştinţele teoretice pe care le cunoaştem despre Biserică şi dacă le împlinim în Biserică – acolo unde le este locul şi rostul!... Şi din cauza acestei stări de fapt există o tensiune: între real şi ireal, între istorie şi Împărăţia Lui Dumnezeu. Sau, mai concret, între idealul creştin: care este viaţa în Iisus Hristos şi viaţa pământească pe care o ducem cu toţii. Rezolvarea acestei antinomii, contradicţii nu implică numai acţiunea umană ci şi divină. Prin el, omul, a realizat prea puţin în planul sensului şi a destinului său. Când singur vrea să se autodivinizeze, să se facă înger de fapt el ajunge fiară. Iar mântuirea noastră se realizează aşezându-se sub Revelaţie, nu deasupra ei. Omul căzut refuză Revelaţia, el pune condiţie Revelaţiei, erezia, produsul subiectivismului demonic, face ce vrea cu Revelaţia şi transmiterea ei prin Biserică. Ei uită că natura Revelaţiei, nu este o sumă de propoziţii, de informaţii, iar înţelegerea mântuirii nu e una gnostică, teoretică. Prin urmare, nu se poate reduce creştinismul la un simplu moralism sau doctrinalism, acestea sunt metode ale misionarismului neoprotestant. Trebuie să înţelegi, să cauţi, să afli că dogma nu este doctrinalism iar morala eticism, ci ele, sunt viaţă, participare la Dumnezeu. Dacă „Bucuria Tatălui şi a Fiului este în Duhul Sfânt”, spune Sfântul Grigorie Palama, cum tu faci din iconomia lor în Biserică şi în Istorie? 
  
După Slăvita Sa Înviere, Mântuitorul Iisus Hristos se arată ucenicilor şi le spune: Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Şi puţin mai târziu: „Şi iată Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârşitul veacului”. (Matei 28, 19-20). Expresia “toate” arată natura şi porunca misiunii. Misiunea se realizează pe baza scripturii şi a tradiţiei liturgice şi patristice, căci Iisus Hristos Însuşi a zis: „Iar când va veni Acela, Duhul Adevărului, vă va călăuzi la tot adevărul” (Ioan 16,13).Conştiinţa misiunii trebuie lărgită, iar misiunea Bisericii nu a înţeles alegerea ca supremaţie. Pe lângă Sfintele Taine (căci astfel avem legătura cu Mântuitorul Iisus Hristos), trebuie să se înţeleagă că acest trup al Bisericii este şi organizat după concepţia paulină, din Epistola către Efeseni. Ortodoxia şi Biserica Romano-catolică au o înţelegere bisericească, eclesială, socială şi comunitară a credinţei, deci obiectivă, ca realizare şi plenitudine a Lui Iisus Hristos. Denominaţiunile creştine, ereziile istorice înţeleg individualist credinţa. Se uită, sau nu se înţelege că Biserica poate fi contestată nu numai secularistic (sociologic, ideologii ateiste) ci şi din interiorul ei, de natură creştină. 
  
Aşadar, Biserica şi Iisus Hristos sunt o unitate indisolubilă. Istoria misiunii se identifică cu istoria Bisericii. Istoria ei este relaţia Lui Dumnezeu cu semenii şi invers. Neavând o istorie a misiunii, nu ai o istorie a Bisericii, şi atunci, eşti doar o simplă adunare, un grup de oameni, o apariţie meteoritică, stelară pe scena istoriei şi a teologiei. Trebuie să iei aminte, la fel şi noi! Relaţia umanităţii cu Dumnezeu se înţelege ca realitate istorico – teandrică şi sinergetică. Vocea profetică a Bisericii se aude în istorie, căci nu se concepe, ca propovăduind adevărul să nu mustri păcatul. Glasul ei este aidoma cuvintelor scripturii: „Iată Eu stau la uşă şi bat”... Chemarea ei se îndreaptă către toţi, şi face acest lucru din ziua Cincizecimii, prin vicisitudinile istoriei. Glasul ei străbate veacurile, căci mărturisirea credinţei creştine îi aparţine doar Ei, în acest fel ajungându-se la o relaţie simfonică dintre Biserica luptătoare şi cea triumfătoare... 
  
3. Biserică versus postmodernitate - Factorii definitorii ai postmodernităţii 
  
Iar acum, după această introducere şi dezbatere, destul de extinsă, revenind la subiectul acestui studiu, vom susţine şi argumenta că postmodernitatea constituie stadiul societăţii actuale, de valorizare excesivă a sinelui uman hipertrofiat, postulând dezvoltarea acestuia în contextul mai larg al noilor cuceriri ale ştiinţei şi tehnologiei, în spirit secularizant şi globalizant. Societatea postmodernă dezvoltă şi o cultură postmodernă, adaptată perfect cerinţelor ei. Dacă ne vom raporta la definirile care-i sunt date de către specialişti, vom arăta, împreună cu J. Francois Lyotard, că „postmodernitatea este incredulitatea arătată meta-istoriei” . Evident, analiza semantică indică succesiunea firească a postmodernităţii după modernitate, din care îşi extrage şi sevele. Iar aceasta din urmă s-a definit în contextul mai larg al prefacerilor economice şi sociale care au revoluţionat mapamondul, odată cu marile descoperiri ştiinţifice, făcute posibile în cadrul noilor orânduiri care au transformat din temelii sistemele de conducere aristocratică, feudală, în aşa-numitele democraţii capitaliste. O eră a modernităţii, aşa cum o gândim astăzi, porneşte în plan economic de la maşina cu aburi, de la care a fost deschisă calea tuturor invenţiilor tehnicii, prin cercetare ştiinţifică asiduă. În plan social, a fost realizată, treptat, sporirea gradului de confort al populaţiei, deşi, la început, toate cuceririle amintite au fost accesibile unui număr foarte mic de persoane, raportat la populaţia planetei. Progresează lent şi mijloacele de comunicare, punându-se bazele mass-media prin apariţia primelor publicaţii şi a radioului.  
  
Deja, această eră socială a suferit modificări structurale profunde, fapt pentru care specialiştii vorbesc de transformarea ei, încetăţenindu-se deja termenul de posmodernitate, ca fiind definitoriu pentru societatea de astăzi. Notele dominante ale postmodernităţii sunt date de expansiunea fără precedent a tehnologiei informaţiei, accesul neîngrădit la date şi rolul tot mai accentuat deţinut de mass-media în formarea personalităţii umane. În plus, continuă avântul tehnologiilor avansate, asistate de forme de inteligenţă artificială. Observăm şi creşterea de neimaginat a gradului de accesibilitate a oamenilor la noile realizări ale progresului şi civilizaţiei contemporane: un procent tot mai mare din populaţia planetei are acces la tehnologii de ultimă generaţie. 
  
Un alt factor care încurajează instalarea unei mentalităţi postmoderne în societate îl constituie progresul economic, generator de bunăstare materială. Acest aspect se constată, mai ales, în ţările puternic dezvoltate, neafectate de războaie sau conflicte etnice. Etalonul în această privinţă este deţinut de S.U.A., care, practic, n-au cunoscut desfăşurări militare pe teritoriul lor, în ultimii 200 de ani, cu excepţia neobişnuitelor acte de terorism din 11 septembrie 2001. La mică distanţă, se încadrează aici şi ţările Uniunii Europene, dar şi alte state, precum Japonia sau Australia. Peste tot, postmodernismul s-a instalat pe fondul unui progres fără precedent al bunurilor de consum, asemeni hambarelor pline din Evanghelie (Luca 12, 16-21), în detrimentul culturii spiritului, aflată într-un teribil regres. 
  
a) Individualismul presupune cultivarea valorii exagerate a sinelui, în maniera deja experimentată de New Age. Societatea postmodernă îi solicită omului să se afirme cu orice preţ, căutând să promoveze cât mai sus, pe scară ierarhică, la nivel economic, politic, cultural etc. Aceasta presupune, în mod necesar, negarea identităţii primite la naştere, inclusiv în ceea ce priveşte apartenenţa religioasă. Tot mai mulţi tineri se declară indiferenţi faţă de aspectele tradiţionale ale existenţei şi receptivi faţă de pseudo-culturi de import. Această goană nesăbuită după avansare socială sau agonisită materială îl transformă pe om în sclavul unei rutine zilnice generatoare de stres şi oboseală, privându-l de orice dorinţă de elevare spirituală, cu excepţia unor distracţii facile, aflate în trend. Omul-maşină este sclavul jocurilor pe computer, al imaginilor comerciale care-l împiedică să gândească liber, conştiinţa sa fiind amorţită complet de capriciile impuse ale modei. Lectura, dezvoltarea imaginaţiei, poezia, lirismul – sunt quasiinexistente. Se pune în valoare individul şi se abandonează persoana. Forţa interioară nu se bazează pe echilibru, pe cunoaştere a realităţilor vieţii, pe abandonarea în voia lui Dumnezeu (după Matei 6,33 – Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate celelalte se vor adăuga vouă) . Dimpotrivă, forţa omului postmodern rezidă tocmai în dezechilibrul său interior – acesta îl determină să se abandoneze condiţiei stresante a vieţii, pentru a scăpa de marile chestiuni existenţiale. Se află într-o depresie continuă, justificând existenţa unei pleiade de „psihologi” (isterie naţională, am putea spune, în S.U.A şi Occident), care îi „refac” echilibrul prin terapii de exacerbare a propriei personalităţi.  
  
b) În plan religios, se impune secularismul, curent care neagă, în mod violent, exprimarea religiozităţii, manifestată în cadrul Bisericilor tradiţionale. În definirea lui, se analizează, de obicei, trei aspecte esenţiale: 1. pierderea treptată a interesului pentru practica elementelor definitorii religiei de bază, 2. refuzul plictisit al primirii de informaţii din sfera religioasă, care să justifice în vreun fel existenţa proniatoare a lui Dumnezeu şi 3. combaterea cu orice mijloace a prezenţei religioase în interacţiune cu structurile social-politice şi economice, considerate strict „laice”. Să le observăm şi noi, pe rând: 
  
1. Cea mai mare problemă ridicată de secularizare se pune în plan individual. Aşa cum am arătat deja, este o certitudine îndepărtarea omului de trăirea faptului religios în sine. Tot mai mulţi oameni se declară indiferenţi faţă de orice exprimare a religiozităţii. În acest caz, singurul remediu îl constituie întoarcerea la soluţiile vieţii spirituale, la valorile perene ale sfinţeniei, dorită a se cultiva încă din viaţa aceasta. Ortodoxia are resurse inestimabile în acest sens; din păcate, ele nu sunt puse în valoare aşa cum ar trebui, fiind adeseori estompate de folclorismul, lipsa de evlavie şi rutina unor slujitori nevrednici. 
  
2. Secularismul postmodern se caracterizează prin negarea violentă a oricăror forme de religie insituţionalizată, în favoarea făuririi unei religii proprii, descătuşate de apartenenţa la vreo confesiune (celebra sintagmă: believing without belonging ). Tuturor Bisericilor, confesiunilor şi cultelor li se aduc critici vehemente, începând cu tenebre ce ţin de acţiunile lor trecute şi sfârşind cu contestări ale pretinsei lor rigidităţi în vremea noastră. De aceea, auzim pe mulţi oameni, sub pretexte minore, spunând: „am terminat-o cu Biserica!” Și chiar pun în practică această ruptură, încercând să se ţină cât mai departe de orice contact cu instituţia în cauză, fie că e vorba de locaşul de cult, fie de o posibilă întâlnire cu un sacerdot sau chiar contactul cu un material religios ca atare. 
  
3. La nivelul conducerii politice, există o paletă foarte variată de raportări între secularism şi postmodernitate. Există ţări în care postmodernitatea s-a instalat definitoriu, am putea spune, dar un procent relativ mare din populaţie se declară a fi credincioşi practicanţi (S.U.A. şi Japonia). Unele state, deşi statutează o anumită confesiune ca fiind religie naţională, sunt quasi-seculare (exemplu: lutheranismul în Danemarca), altele, deşi se prezintă a fi complet laicizate, sunt conduse din umbră de o religie majoritară (exemplu: Turcia). 
  
La noi, s-a vorbit tot mai mult, în ultima vreme, de necesitatea interzicerii orei de Religie din şcolile de stat, punându-se accentul pe definirea separaţiei între cele două instituţii. Concomitent, o decizie controversată a Consiliului pentru Combaterea Discriminării a considerat necesar să avertizeze Ministerul Educaţiei şi Cercetării asupra scoaterii simbolurilor religioase din instituţiile de învăţământ laice. Deşi decizia a fost anulată de Înalta Curte de Casaţie, printr-o hotărâre definitivă recentă (13 iunie anul 2008), persistă o nelinişte în acest caz, căci mediatizarea lui nu a reuşit să solidarizeze, aşa cum ar fi fost de aşteptat, părerile favorabile, decât într-o mică măsură, în timp ce revendicările seculare au fost clamate cu insistenţă. S-a făcut o prezentare total tendenţioasă unor manuale de Religie, care urmărea să atragă sprijinul opiniei publice în favoarea denunţării lor ca fiind abuzive, intolerante şi chiar violente. Scopul este, evident, acelaşi: marginalizarea, cu orice preţ, a religiei, precum şi a educării tinerilor în spiritul cunoaşterii şi trăirii acesteia. Toate aceste acţiuni, vădind semnale clare de promovare a secularismului, în sens de laicizare forţată, au avut, în mod paradoxal, un efect contrar celor aşteptat de promotorii lui: Biserica a reacţionat ferm, atât prin combaterea erorilor şi denigrărilor proferate, cât şi prin implementarea unor strategii misionare mai eficiente, însemnând revizuirea şi remedierea unor aspecte negative semnalate. În acest caz, ar trebui să recunoaştem secularismului şi un rol pozitiv. 
  
Dacă postmodernismul acceptă vreun fel de religiozitate, atunci aceasta este cu totul diferită de tot ceea ce omul a experimentat până acum. Este o aşa-zisă „totală descătuşare”, mergând de la menţinerea distorsionată a unor forme tradiţionale, neapărat aggiornate, până la preluarea sincretică a unor elemente din cultura altor religii sau promovarea unor acţiuni proprii, idei personale sau forme de divertisment – sub forma concretă a unei noi idolatrii, extrem de periculoasă (exemple de „idoli” postmoderni: munca şi ascensiunea profesională, familia sau anumiţi membri ai acesteia, banii şi agonisita materială, idealurile politice, economice sau sociale, ficţiuni din producţii media sau din cinematografie, vedete din toate domeniile sau chiar sporturi – vorbindu-se tot mai des de „zeul fotbal”, de pildă). Credinţa tradiţională în Dumnezeu rămâne, de cele mai multe ori, la nivelul unei simple exprimări declarative (Paşte şi Crăciun transformate în evenimente mondene, cu relevanţă preponderent gastronomică, sau, mai nou, experimentate prin turism „exotic” sau celebrate „tinereşte” în cluburi şi discoteci; slujbele de botez, nuntă, înmormântare – privite doar ca exprimări folclorice, cu o prezenţă a invitaţilor în continuă scădere la ritualul religios). Cauza majoră a acestor stări de lucruri rezidă în conceperea lumii ca fiind autonomă şi, implicit, idolatrizarea ei, şi impunerea unui abis între transcendenţa Divinităţii şi imanenţa lumii. 
  
c) Progresul extraordinar al ştiinţei şi tehnologiei este un factor constitutiv al postmodernităţii, aşa cum am arătat deja. Se pune accent pe cunoaşterea intelectuală, ca expresie a unei raţionalităţi exacerbate, promovată cu ajutorul unor mijloace ultramoderne: internet, biblioteci virtuale, baze de date computerizate – toate conduc la o informare detaliată şi facilă, dar, în acelaşi timp, pot dăuna enorm: sunt suficiente câteva atacuri contra Bisericii, abil gestionate de către grupuri de interese, pentru a justifica „legitimitatea” poziţiei detractorilor acesteia, din interior.  
  
În raport cu cosmosul, se observă, deja, consecinţele unui comportament iresponsabil al omului postmodern. Avid după bunăstare, el generează şi amplifică o criză ecologică de proporţii, ale cărei consecinţe sunt greu de anticipat pe termen mediu şi lung. Aceasta îl afectează, în primul rând, pe om, dar şi celelalte specii de animale şi plante. Dezinteresul, am putea spune, criminal, al omului faţă de creaţia lui Dumnezeu, îl conduce pe acesta la nesupunere şi neascultare, întrucât el a fost pus să stăpânească natura, nu să o distrugă. Cercetările asidue ale ştiinţei şi tehnologiei actuale vădesc, în unele domenii, o atitudine potrivnică normelor creştine de etică şi bio-etică. Bunăoară, „efortul constant de a realiza roboţi cu viaţă psihică asemănătoare omului poate trăda fie o consecinţă a golirii de conţinut a vieţii noastre, compensate prin crearea de artefacte cu conştiinţă, fie o expresie a unei tentaţii demiurgice” . Aceleaşi pretenţii creatoare se întâlnesc şi în metodele de inginerie genetică neîngăduite de Biserică: fertilizarea in vitro şi clonarea, unde „joaca de-a Dumnezeu” duce la consecinţe fatale, imprevizibile. 
  
d) Globalizarea economică, politică şi culturală. Lumea este o imensă piaţă de desfacere, tot mai multe graniţe dispar, se creează alianţe comerciale mondiale. Planul spiritual se cere a-l urma îndeaproape pe cel material; de aceea, se încearcă a se crea un conglomerat din religii, tradiţii şi culturi diferite. Inevitabil, se ajunge la sincretism, ca ţintă ultimă a globalizării. Potrivit specialiştilor, „este important ca ”sincretismul” să nu fie înţeles numai în accepţiunea sa negativă, ca o trădare a Ortodoxiei. Biserica nu este o realitate statică, ci una dinamică” . De aici, rezultă şi necesitatea continuării dialogurilor ecumenice, multilaterale, în vederea statornicirii unor principii misionare clare, care să gestioneze această sinergie între păstrarea neştirbită a Tradiţiei şi adaptarea discursului la condiţiile impuse de modernitate. Se evită, astfel, două primejdii majore, dispuse antagonic: pe de o parte, o izolare care n-ar conduce decât la colapsul unui nedorit suicid, iar pe de alta, o topire a identităţii, incapabilă să se autodetermine în contextul unui sincretism absolut şi definitiv. Aurea mediocritas – am putea spune. 
  
4. România – cultura şi spiritualitatea ei în faţa postmodernităţii 
  
România are, aşa cum spuneam, o şansă deosebită de a schimba mentalităţile occidentalilor. Apropierea dată de latinitatea limbii se combină cu toleranţa şi ospitalitatea poporului român. Numeroasele exemple de coexistenţă paşnică a unor etnii şi religii diferite, intrate în dialog pe făgaşul ecumenismului local, fac ca România să dea un bun exemplu şi altor state. Ortodoxia românească nu este, la origine, nici fundamentalistă, nici intolerantă. Deşi există pericolul unor influenţe în acest sens, venite fie din direcţie grecească, fie rusească, exprimarea religiozităţii româneşti nu are nicio şansă de a experimenta o intensă mobilizare de mase, în sens protestatar, ca în situaţia Rascolului rusesc sau a recentelor manifestaţii contra cărţilor de identitate electronice, organizate în Grecia. Mai degrabă, Ortodoxia românească se exprimă viguros şi rodnic pe spaţii mici, în aşa numitele „enclave” – comunităţi parohiale şi monastice, cu bune rezultate în plan misionar, acolo unde datoria evanghelică este împlinită. Cunoaşterea acestora de către occidentali, fie prin intermediul vizitelor în scop turistic, fie prin migranţii români, care reuşesc adeseori să copieze modelele comunităţilor din ţară în spaţiile secătuite spiritual ale occidentului secularizat, reprezintă o realitate din ce în ce mai evidentă, cu rezultate notabile în planul creării unei imagini cât mai corecte Ortodoxiei noastre. 
  
Vorbind despre Ortodoxie şi Europa, Părintele Teofil Tia analizează doi poli de opinie: unul format din entuziaştii, puţin numeroşi, dar solid instruiţi – cu studii temeinice, în ţară şi, mai ales, în străinătate, iar altul format din cei sceptici, mai numeroşi decât primii, însă mult mai inculţi, dezvoltând o exprimare confuză şi stereotipă. 
  
Un interes deosebit suscită legislaţia europeană, solicitată uneori a fi luată drept etalon, chiar dacă nu este cunoscută şi înţeleasă în întregime. Bunăoară, ea a fost invocată în disputata chestiune a religiei în şcoli, deşi nu există prevederi oficiale la nivelul Uniunii Europene, în acest sens. Este condamnată doar discriminarea, dar în cazul nostru nu poate fi vorba de aşa ceva, atâta vreme cât şi cele mai mărunte culte, legal recunoscute, sunt libere să ţină cursuri de religie adepţilor lor. 
  
Raportat la cultură, postmodernismul se defineşte prin două elemente esenţiale: promovarea multiculturalismului şi valorizarea actelor culturale în raport cu legile economiei de piaţă. Deşi globalizarea este un fapt istoric, ea nu acţionează asupra culturii în sens reducţionist exclusiv, ci o modelează într-o simfonie de culturi locale, diversificate, ce interacţionează între ele prin intermediul mass-mediei şi internetului. Şansa lor de supravieţuire este legată, însă, de capacitatea lor de a se mula cerinţelor din piaţă, altminteri, eşecul deşi cert, nu lasă urme, deschizând alte oportunităţi, pe temeiul principiului alterităţii. 
  
e) Haos şi sincretism doctrinar: învăţătura tradiţională se relativizează, sunt negate doctrine universal valabile, sunt contestate paradigmele unice şi valorile religioase absolute. Astfel se distruge, practic, încrederea în structura ecclesială centralizată, fiind mult mai bine primite fracţiunile centrifuge. Este promovată, fără rezerve, mişcarea feministă. Se vorbeşte, tot mai confuz, de un ecumenism similar întru totul cu sincretismul. Potrivit Părintelui Profesor. Gheorghe Petraru, „dacă religia nu a dispărut, conform programului modernist, atunci postmodernitatea decretează egalitatea religiilor, sursa lor în raţiunea omului şi nu în transcendent, nu originea divină a religiei, ci crearea ei de către om, care L-a creat şi pe Dumnezeu, refuzul Revelaţiei iudeo-creştine ce culminează în Iisus Hristos şi egalitatea creştinismului cu celelalte religii, limbajul inclusivist, care nu mai face diferenţă între adevăr şi eroare, între dreaptă credinţă mântuitoare şi erezie, în plan ecclesial” . Nu ne miră acest lucru, atâta vreme cât observăm atât respingerea transcendenţei lui Dumnezeu, cât şi a contingenţei lumii. Se propune o spiritualitate nouă, de tip individualist, dublată de o revalorificare a religiosului de tip folcloric, dând Tradiţiei doar un simplu rol de transmiţătoare a unei moşteniri etno-culturale şi, abia în planul al doilea, religioase. 
  
O ofensivă fără precedent s-a declanşat recent împotriva lui Iisus Hristos. Confuzia dintre diferitele moduri în care El este perceput l-a făcut pe Mihail Neamţu să afirme că „destinul cultural al Europei nu poate fi gândit independent de această decizie de a pune întrebarea lui Iisus Hristos – voi cine ziceţi că sunt Eu?” (Marcu 8,29) . Din direcţia postmodernismului, vin răspunsuri extrem de variate la această întrebare: un întemeietor de religie, un simplu om, un învăţător, un profet, un iniţiat etc. Toate ocolesc adevărul, sintetizat de răspunsul petrin neechivoc: Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui Viu. Multitudinea de variante eronate colectează un specific comun: neagă dumnezeirea lui Iisus Hristos şi impecabilitatea Lui. Iată motivul pentru care au înregistrat succese răsunătoare The Da Vinci Code şi documentarul aşa-zisului mormânt al lui Iisus Hristos, publicat de către National Geographic. O societate imorală, ce a dinamitat instituţia familiei, nu putea să nu aclame varianta unui Iisus Hristos simplu om, concubin al Mariei Magdalena. Aceeaşi societate, neîncrezătoare în înviere şi viaţa veşnică, a primit cu mare bucurie vestea aflării „mormântului lui Hristos”, cu sarcofagul aferent, plin cu oseminte. Mai ales că această veste nu a venit prin intermediul unui roman poliţist, ci în urma unei cercetări „ştiinţifice”, purtând girul unui prestigios canal media (nu a contat precaritatea datelor prezentate şi lipsa de concludenţă, nici interesul evident de a extrage o concluzie favorabilă sionismului, dezvoltat de Jakobovici). 
  
f) Impunerea, cu orice preţ, a „drepturilor” minorităţilor, în detrimentul dreptului firesc al majorităţii. Cu o insistenţă dusă până la isterie, grupări total nesemnificative ca pondere şi reprezentativitate în rândul populaţiei îşi clamează „drepturi” precum: promovarea homosexualităţii, scoaterea icoanelor din şcoli, excluderea religiei dintre disciplinele studiate în „trunchiul comun” din şcoli etc. Deşi lezează dreptul majorităţii, câştigă teren datorită nepăsării generalizate a societăţii – o altă caracteristică a postmodernităţii (lehamitea faţă de tot, toţi şi toate). Extremele (şi extremismele) sunt promovate gălăgios. 
  
Interesant este faptul că toate aceste grupuri minoritare se declară, cu nonşalanţă, victime ale intoleranţei şi discriminării. Prin acest procedeu, încearcă să sensibilizeze opinia publică deja anesteziată, mizând tocmai pe această apatie generalizată a majorităţii. Relativismul moral care guvernează în postmodernism îşi impune regulile: totul este permis; plăcerile, de orice fel, trebuie cultivate. Aşa se ajunge ca minorităţile sexuale să fie încurajate, de pildă, de către numeroase forţe de sprijin din cadrul majorităţii, fără să conştientizeze pericolul legalizării căsătoriilor şi adopţiilor pentru cuplurile homosexuale, precum şi al publicităţii deşănţate făcută acestor practici abominabile. Aceeaşi nepăsare transformă părinţii în monştri de indiferenţă: nu se apleacă asupra educaţiei copiilor, ba chiar încurajează deviaţii grave, fără să le pese de consecinţe. 
  
S-a constatat faptul că şcoala este un spaţiu predestinat dezvoltării unor tensiuni între religie şi postmodernitate. Religia îşi revendică de partea ei spiritul tradiţional, iar postmodernitatea clamează necesitatea unui învăţământ de tip secular. De aici, inevitabilul conflict. Ca disciplină de studiu, Religia a cunoaşte în România un statut cert, fiind respectată libertatea de a se opta sau nu pentru studierea ei, afiliată strict unui cult recunoscut. Tocmai aici apar contestările: se solicită tot mai insistent să se stopeze legătura cu confesiunile girante şi să se conceapă o materie-hibrid, care să propună un amalgam de noţiuni religioase, prezentate din exterior, adică critic, sub masca presupusei deprinderi a culturii generale privind istoria religiilor. Se vorbeşte, în acest context, tot mai des, despre îndoctrinare şi intoleranţă, ca păcate capitale ale unui învăţământ religios de tip confesional. Totuşi, dacă se analizează cu obiectivitate fenomenul, se observă că elevii, în urma instrucţiei la orele de Religie în forma actuală, nu sunt nici îndoctrinaţi, nici intoleranţi. Aceasta este o falsă temere. De fapt, autorii ei urmăresc distrugerea personalităţii religioase, anihilarea oricărei judecăţi echilibrate asupra fenomenului religios şi considerarea, grosso modo, a tuturor sistemelor religioase ca fiind falimentare. Se intenţionează crearea unor generaţii de tineri neimplicaţi, dezamăgiţi, debusolaţi, o adevărată masă de manevră pentru manipulările specifice idolilor postmoderni. Cei care nu cunosc şi susţin învăţătura credinţei lor sunt, de fapt, necredincioşi, şi, în potenţă, atei. 
  
În privinţa aşa-zisei intoleranţe, am reţinut intens mediatizatul caz al unui manual de Religie care a prezentat importul unor practici străine spiritualităţii şi trăirii ortodoxe, pe filiera sincretismului new-age, în speţă fiind vorba de yoga. Folosind în acest caz expresia „demonism”, respectivul manual a fost pus la stalpul infamiei, fiind etichetat drept „intolerant”. Avem de-a face cu un caz limpede de contradicţie de opinii: pe de o parte, mesajul intransigent al teologiei ortodoxe, inflexibil în materie de doctrină şi practică religioasă, iar pe de alta, presiunea tot mai mare venită din partea celor ce doresc schimbări, chiar în forma aceasta a sincretismului oriental. 
  
g) Timpul, comprimat datorită programului „infernal” (clişeu diabolic, de-a dreptul), se decantează exclusiv în prezent. Omul postmodern îşi trăieşte cu prisosinţă „clipa”; ar vrea să facă totul, dar nu face mai nimic. Timpul trece monoton; viaţa se scurge fără a realiza, practic, nimic în plan spiritual. Agonisita materială nu-l satisface: în permanenţă se găseşte ceva după care să jinduiască. În plus, există ceva care nu poate fi cumpărat cu nimic: este tocmai timpul, de trecerea căruia se teme îngrozitor, şi pe care doreşte s-o ascundă (operaţii estetice, tratamente geriatrice, comportament indecent sau promovare a unui stil de viaţă nonconformist, adolescentin – la vârsta senectuţii, angajarea în muncă şi după pensionare, invocând falsa penurie etc.). Trecutul nu-l mai interesează: cultul strămoşilor, cinstirea înaintaşilor, ocrotirea părinţilor sau bunicilor au devenit tot mai rare (se caută cu disperare instituţii de ocrotire - azile, unde să poată fi instituţionalizate aceste „poveri” familiale). Viitorul este, la rândul lui, neinteresant pentru omul postmodern. Victimă a autosuficienţei, el clamează necesitatea raiului pământesc, experimentat încă din viaţa aceasta, fără a-şi pune problema veşniciei, în care nu crede (la ultimul sondaj, doar 10% din catolicii francezi au declarat că cred în viaţa veşnică). Cel mult, sunt acceptate, mai degrabă, variantele „îndulcite” ale mai multelor „vieţi” percepute metempsihotic în sincretismul oriental, puternic mediatizat în Occident graţie teosofiei şi antroposofiei. Aşadar, ceea ce-i rămâne omului postmodern este prezentul; definitoriu pentru aceasta este accesoriul său indispensabil – Internetul, care se scrie, în mod obişnuit, într-un prezent continuu.  
  
h) Migraţia – favorizează transformarea postmodernistă a societăţii, prin ambele variante ale sale: 1.din ţări sărace, în ţări bogate şi 2. din mediul rural, în mediul urban. Cei în cauză sunt pasibili a-şi părăsi tradiţiile, ghidându-se după reperele impuse de structurile sociale la care sunt siliţi să se adapteze. În ceea ce-i priveşte pe românii plecaţi în străinătate, trebuie să arătăm că mediul în care trăiesc aceştia este, de cele mai multe ori, neprielnic exprimării apartenenţei lor la Ortodoxie. De aceea, „Ortodoxia în Occident rămâne o prezenţă discretă, care încearcă să explice mai bine lumii occidentale unele aspecte ale spiritualităţii sale: icoana, rugăciunea lui Iisus, liturghia bizantină” . Este imperios necesar să se asigure asistenţa religioasă cât mai diversificată în diaspora; de aceea, este lăudabilă iniţiativa Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române de a spori numărul episcopiilor şi parohiilor româneşti peste hotare. În caz contrar, singura modalitate de a păstra legătura migranţilor cu tradiţia şi spiritualitatea românească rămâne Internetul, cu toate capcanele lui. Din fericire, structurile ecclesiale aparţinând Bisericii Ortodoxe Române, situate în afara graniţelor ţării, se bucură de recunoaşterea necesară, precum şi de drepturile ce li se cuvin, aşa cum se întâmplă, bunăoară, în Germania, unde Mitropolia Ortodoxă Română pentru Europa Centrală şi de Nord a fost recunoscută recent drept corporaţie publică .  
  
Dacă analizăm şi fenomenul migraţiei de la sat la oraş, va trebui să arătăm faptul că mediul rural a fost propice păstrării nealterate a sentimentului religios. Odată cu pătrunderea tehnologiilor moderne, cerute a se implementa în urma integrării României în U.E., este foarte posibil să asistăm la coruperea acestui sentiment. Măsurile misionare de prevenţie se impun cu necesitate. Potrivit lui Mirel Bănică, „experienţa secularizării occidentale a arătat că există o legătură directă între pierderea identităţii religioase a unei societăţi şi ”derularizarea” acesteia” . 
  
Ambele forme de migraţie conţin în subsidiar o motivaţie pur materială. Migranţii părăsesc spaţiul spiritualităţii tradiţionale, activând într-un mediu, de cele mai multe ori, ostil acesteia. De aceea, pericolul pierderii identităţii este foarte mare. Capcana întinsă de societăţile super-tehnologizate îl găseşte, uneori, nepregătit pe omul avid după agonisite pământeşti. De reţinut este faptul că Biserica Ortodoxă nu este potrivnică muncii cinstite, generatoare de progres material, ci utilizării egoiste a acestui surplus, fără grija faţă de aproapele şi fără cuget treaz la propria mântuire, la care bunurile materiale nu pot contribui decât în măsura în care au fost convertite în fapte ale milei trupeşti şi sufleteşti. 
  
i) Confuzia între spiritualitatea ortodoxă şi ocultismul păgân, datinile folclorice, superstiţiile şi magia demonică, divinaţiile şi ghicitoria de orice fel, inclusiv horoscoapele şi astrogramele. Este tipică pentru a ilustra consecinţele nefaste ale New Age-ului în România. Omul postmodern este victimă sigură: trăieşte drama acestei confuzii, în timp ce declamă, autoritar, că nu crede în nimic care să nu poată fi experimentat. Dacă analizăm impactul mediatic al unor produse ale culturii postmoderne, precum Lord of the Rings şi Harry Potter, precum şi recrudescenţa astrologiei, observăm clar că „necredinţa” invocată este un pretext, pentru a introduce, de fapt, crezuri noi, legate de practicile oculte. 
  
j) Invocarea „norocului” şi asumarea riscurilor. S-a creat o adevărată isterie în jurul loteriilor, pariurilor, tombolelor etc. – toate aducătoare de câştig nemuncit. Riscurile, numite adesea „provocări” se întîlnesc la tot pasul: în afaceri, la burse, ba chiar în practicarea unor sporturi şi distracţii „extreme”. Mentalitatea ce stă în spatele acestor practici relevă, de fapt, pe de o parte, individualismul despre care am vorbit deja (credinţa că un eventual câştig este perfect cuvenit, fără a avea vreun resentiment faţă de numeroşii perdanţi), iar pe de altă parte, nihilismul, desconsiderarea sinelui, a familiei, chiar a propriei vieţi (concepţia că fără risc, nu există câştig, precum şi aceea că viaţa trebuie trăită la intensitate maximă, ea având exclusiv o coordonată trupească şi pământească). 
  
k) Exacerbarea violenţei reprezintă o altă consecinţă negativă a postmodernismului în planul concret al vieţuirii umane. În goana după bunuri materiale, nu au loc sentimentalismele; unele decizii sunt extrem de dure, lovind chiar în cei mai apropiaţi membri ai familiei sau prieteni. Violenţele domestice sunt la ordinea zilei: neînţelegerile în plan material sunt cauza principală a divorţurilor (de aceea, asistăm la o recrudescenţă incredibilă a contractelor prenupţiale), iar exagerările privind ritmul şi amploarea muncii dau amploare conflictului dintre generaţii, în condiţiile în care părinţii îşi dedică tot mai puţin timp creşterii şi educaţiei copiilor lor. Asistăm, însă, şi la alte tipuri de violenţă: competiţia din mediul de afaceri, dorinţa de promovare şi de câştig, violenţa de limbaj, non-conformismele, conflictele inter-etnice, inter-religioase, inter-statale. Toate acestea sunt legate, indestructibil, de Mamona acestei lumi . Profită, în mod inevitabil, grupările para-religioase sau sectele, a căror răspândire este favorizată de mondializare, dar şi de pretenţiile împlinirii individualiste: „Individual, ne angajăm pe calea sectară; colectiv – pe calea totalitară”, arată Fournier şi Picard . 
  
l) Rutina şi plafonarea sunt alte mari curse şi capcane ale postmodernităţii. Putem vorbi, deja, de o rigidizare a atitudinilor umane, de o estompare evidentă a trăirilor expresive, a visării, a delicateţei, a tandreţei. Înconjurat de maşini, omul ajunge, el însuşi, o maşină. De aceea, el execută stereotip anumite condiţionări existenţiale, fără să-şi mai dorească progresul spiritual sau depăşirea unor „limite” culturale, gnoseologice sau religioase autoimpuse. Starea de confort este asigurată de un serviciu bun, o viaţă a trupului normală (sănătate şi împlinirea nevoilor fizice: hrană, apă, sexualitate etc.), precum şi pseudo-cultivare a spiritului, aflat într-o teribilă amorţeală (dependenţa de televizor, de jocurile pe computer etc.). Orice ar putea strica acest echilibru este privit, din start, ca dăunător. De aceea, există tendinţa de a impune un program dinainte stabilit, de la care să nu se conceapă admiterea vreunei abateri. Fie ca este vorba de vizitarea unor cluburi, fie vizionarea unor meciuri sau a unor seriale – toate acestea se înscriu, deja, în programul săptămânal, ba chiar zilnic, uneori, al semenilor noştri. Atunci când se propune schimbarea acestui program, pentru a stimula o creştere duhovnicească, de pildă, trebuie aşteptată o opoziţie făţişă, chiar un refuz evident. Aceasta vădeşte precaritatea echilibrului vieţii omului postmodern, centrată în cultura trupului şi incultura duhului...  
  
Mai grav este atunci când victime ale rutinei sunt unii slujitori bisericeşti: preoţi care săvârşesc cele sfinte într-o stare de totală platitudine, citindu-li-se pe chip un oarece dezgust faţă de misiunea lor, ciuntind mereu ritualurile şi dând impresia, în permanenţă, că slujba este pe sfârşite... Mai grav, auzim uneori şi voci de monahi care, de dragul respectării tipicului, citesc pasaje lungi (în special, catismele şi canoanele utreniei), într-un stil inconfundabil, neinteligibil...Câteva cuvinte rostite din suflet fac mai mult decât mii de vorbe declamate fără participare afectivă!... 
  
5. Atitudinea şi reacţia Bisericii faţă de provocările postmodernismului 
  
a) În faţa individualismului postmodernist, se impune cu necesitate afirmarea identităţii ortodoxe, ca sistem religios unitar şi unificator al tuturor existenţelor umane în Iisus Hristos Mântuitorul şi Domnul. Echilibrul sinergic între transcendenţa şi imanenţa lui Dumnezeu se susţine în teologia ortodoxă graţie doctrinei privind energiile divine necreate. Mântuirea se obţine prin conlucrare cu harul dumnezeiesc, sâvârşind binele, în marea familie creştină – Biserica. - care trebuie să constituie un pol viguros de opinie, în faţa tendinţelor postmoderne de a crea un sistem quasi-secular şi laicizant, numit pompos „societate civilă”. Cultivând autonomizarea raţiunii, această societate s-a închis în imanenţa istoriei, fiind, pe drept cuvânt, „rezistentă la evanghelizare” şi „antiontologică” . Potrivit Părintelui Profesor Ion Bria, „în timp ce recunoaşte ambiguitatea acestei situaţii, teologia ortodoxă apare de multe ori ca inhibată, ezitantă. Anumite curente din spiritualitatea ortodoxă vorbesc de neîncredere în lumea postmodernă, secularizată, deschizând uşa fundamentalismului ortodox” . Acest semnal de alarmă are, desigur, un rol profilactic, însă trebuie să ţinem seama de faptul că situaţia României nu este atât de dramatică; este încă relativ departe acel spectru al Europei prospere, dar complet secularizate, propusă de către Papa Ioan Paul al II-lea, în anii 1980-90, spre a i se aplica un amplu program de evanghelizare . 
  
În privinţa logicii discursive, mai ales în plan teologic, este imperios necesar a se conştientiza pericolul exagerării unei formulări abuziv exteriorizate, specifică gnoseologiei postmoderne. Prin contactul nemijlocit cu tehnologia, s-a realizat o adevărată ţesătură de mijloace de comunicare între specialişti, care sunt tentaţi să se raporteze la cercetările venite din exterior, în detrimentul propriei munci, care s-ar cuveni a fi originală şi introspectivă. Reţeaua internet, circulaţia rapidă a publicaţiilor şi cărţilor, modernizarea bibliotecilor – au sporit zestrea informaţională pe care unii autori, cu abilităţi compilatorii, o folosesc copios pentru a-şi redacta producţiile proprii. Aşa se explică predilecţia unora de a desfăşura adevărate exordii în spaţiile rezervate notelor de subsol, care întrec, uneori, în consistenţă, corpusul operelor în sine. Aceste tipuri de exagerări l-au făcut pe Steven Conor să catalogheze producţiile postmoderniste drept „megacărşi care înghit alte cărţi, megatexte care includ alte texte” . 
  
Definind secularizarea, Părintele profesor Nicolae Achimescu arată că pericolul acesteia rezidă în faptul că „economicul triumfă asupra spiritualităţii, tehnica asupra culturii, politicul asupra moralei, trupul asupra sufletului, temporalul asupra eternităţii, relativul asupra Absolutului” . Lupta misionară se duce, aşadar, împotriva tuturor acestor inversiuni, având drept temelie descoperirea profetului Isaia, care zice: Vai de cei ce zic răului bine şi binelui rău, care numesc lumina întuneric şi întunericul lumină, care socotesc amarul dulce şi dulcele amar! (Isaia 5,20). 
  
b) Se impune cu necesitate realizarea stării de comuniune, ca o replică faţă de exprimarea singulară. Biserica este marea familie creştină, parohia trebuie să fie o familie în miniatură. Pe lângă eul glorificat încă din modernism, postmodernismul aduce în prim plan şi statusul lui „noi”. Cu alte cuvinte, exprimă un sentiment de solidaritate, chiar dacă acesta este lipsit, teoretic, de sustenabilitate prin credinţă. Sau, cum arată Dan Puric: „Cu cât ne apropiem, cu atât ne despărţim. Ne despărţim lent, uşor. Ne apropiem vieţile într-o comunitate economică şi ne despărţim sufletele...” . Astfel, trebuie să privim postmodernismul ca pe o parte din noi înşine; nu suntem spectatori ai lumii, ci actori ai ei – arată Părintele Profesor Nicolae Achimescu. 
  
Tendinţele de globalizare, sincretismul, aplecarea spre sfera activităţilor sociale – sunt tot atâtea căi prin care se încearcă regruparea indivizilor, chiar dacă aceasta nu se realizează totdeauna în forme instituţionalizate. Biserica poate prelua aceste tendinţe, valorificându-le în scopul trezirii celor în cauză din amorţirea religioasă. Prin programe sociale, ecologice, misionare, prin pelerinaje, acţiuni culturale, manifestări pentru tineret, prin valorificarea resurselor internetului şi mass-mediei, Biserica poate ajunge uşor la sufletele celor dornici de comuniune. Ea poate să-L vestească tuturor pe Iisus Hristos, Cel care a adus lumii iubirea divină, ca factor de biruinţă asupra patimilor egoiste, dezumanizante şi anticomunitare . 
  
c) Întregul tezaur doctrinar, moral şi cultic al Ortodoxiei reprezintă o moştenire intangibilă. Biserica poate şi trebuie să ia parte la dialoguri ecumenice, multilaterale, pentru a-şi exprima cu tărie fidelitatea faţă de Adevăr, faţă de un dat doctrinar care nu este subiect de negocieri sincretiste. Are, aşadar, datoria de a fi mărturisitoare, întru iubire şi răbdare. Totodată, ea respinge ca fiindu-i străine toate rătăcirile ideologiilor eretice, emancipărilor de tip feminist, precum şi ale deviaţiilor morale de orice fel. Vocea Bisericii, mai ales în ţările majoritar ortodoxe, trebuie să răsune în forţă, pentru a demasca impostura acelor minorităţi irelevante numeric, dar curajoase până la impertinenţă. Pluralismul poate reprezenta o provocare pentru Biserică, atâta vreme cât ajută la filtrarea şi decantarea adevăratei învăţături, în comparaţie cu oferta ideologică postmodernă. Pluriconfesionalismul obligă Biserica la acceptarea dialogului şi, totodată, la combaterea fermă a contra-mărturiei (prozelitismului). Totodată, este necesară şi o responsabilizare mai înaltă a structurilor ecleziale centrale şi locale, în vederea depistării şi remedierii acelor sincope din activitatea misionară şi pastorală, care pot aduce atingere întregii Biserici, odată mediatizate. 
  
d) Sfânta Tradiţie rămâne normativă pentru Biserică, deşi există destule voci contestatare, care încearcă să acrediteze ideea că între tradiţie şi modernitate este un antagonism ireductibil. Acest lucru nu este adevărat. Deşi fidelă tezaurului doctrinar, moral şi cultic moştenit, Biserica nu rămâne închisă în trecut, ci vine în întâmpinarea provocărilor prezentului, adaptându-şi discursul şi strategiile misionare faţă de acestea. Vorbind despre atributul modernităţii aplicat teologiei Bisericii noastre, prot. Marc-Antoine Costa de Beauregard, îl califică drept „actualizarea sa continuă prin Duhul” . Iar Părintele Ieromonah Savatie Baştovoi, în această privinţă, conchide: „mesajul creştin nu are nevoie să fie completat, deoarece exprimă plinătatea; totuşi, el are nevoie să fie explicat şi transmis” . Potrivit Părintele Profesor Valer Bel, „unul dintre imperativele misionare actuale este acela de a predica Evanghelia şi a transmite Tradiţia în rândul celor ce nu cunosc pe Iisus Hristos sau sunt creştini numai cu numele” . Din păcate, unele „adaptări” s-au făcut în pripă, suferind de stridenţa lipsei de autenticitate. Este cazul kitsch-urilor pătrunse, pe scară largă, în biserici şi mânăstiri: icoane necanonice, stiluri de cântare nespecifice, candele şi lumânări în suport de plastic sau de aluminiu, flori de plastic, beculeţe multicolore, obiecte cu întrebuinţări profane, decorate cu simboluri religioase etc.  
  
e) Biserica trebuie să conştientizeze impactul teribil al tehnologiei asupra societăţii. Manipularea prin mass-media, accesul generalizat al oamenilor la presă şi internet pot fi arme teribile întoarse contra Bisericii. Este suficientă mediatizarea unor probleme interne (ex. Cazul Tanacu) şi Biserica are de suferit. Nu avem voie să neglijăm puterea mass-media: în mentalitatea omului simplu din mediul rural, impactul produs de tehnicile de manipulare poate fi fatal. Este obligatorie prevenirea oricăror atacuri de presă contra Bisericii şi stingerea din faţă a oricăror posibile surse ale acestor atacuri. De asemenea, trebuie găsite soluţii viabile pentru a lupta contra tentativelor de manipulare, extrem de frecvente în cazul canalelor media comerciale, dar prezentă, încă, şi în cazul celor rămase, teoretic, sub control etatizat. 
  
Propriile canale de comunicare media ale Bisericii constituie o bună soluţie misionară. Este singura, de fapt, care poate contrazice fatalismul unor autori, precum Mirel Bănică, care susţine că: „Orice antenă de televiziune prin satelit din satele româneşti reprezintă în viitor un practicant ortodox... mai puţin” . Tocmai pentru trezirea spirituală, pentru înmulţirea creştinilor cu fapta, şi nu cu numele, Patriarhia Română a înfiinţat în urmă cu doi ani, Centrul de presă Basilica, compus din: Televiziunea Trinitas, Radio Trinitas, Publicaţia „Lumina”, Biroul de Presă şi Agenţia de ştiri. 
  
Se impune o mai bună valorificare a resurselor internetului. Asistăm la înmulţirea site-urilor cu conţinuturi ortodoxe sau de promovare a Ortodoxiei. Din păcate, multe dintre acestea nu reprezintă poziţia oficiale ale Bisericii, la nivel central sau local, ci părerile proprii ale unor autori obscuri. Ele se disting, mai degrabă, „prin violenţa limbajului anti-ecumenic şi respingerea modernităţii, beneficiind, paradoxal, tocmai de mijloacele de expresie puse la dispoziţie de către aceasta” . Chiar dacă unele postări, mai ales cele din Forum-uri, sunt efemere, răul se poate face, prin mutilarea conştiinţelor. Este foarte grav faptul că multe dintre aceste site-uri au o audienţă mai mare, uneori, decât cele oficiale, ale Patriarhiei, ale diverselor eparhii, mânăstiri sau parohii. Mesajul lor, cu tenta unei Ortodoxii fundamentaliste, străină duhului Evangheliei lui Iisus Hristos, se combină, adesea, cu vizionări de materiale video sau vânzări de cărţi şi obiecte bisericeşti, pentru atragerea vizitatorilor. O reacţie faţă de acest fenomen trebuie să fie rapidă, fermă, şi să ţină seama de următoarele considerente: 
  
- în primul rând, trebuie încurajate site-urile oficiale, ale unităţilor bisericeşti. Acestea să fie în permanenţă aduse la zi, conţinând elemente care să le facă atractive: fotografii, materiale audio-video, ştiri, forumuri de discuţii. Preoţii sau responsabilii direcţiilor de tineret din comitetele parohiale pot şi trebuie să se angajeze în activitatea de moderatori ai acestor comunicări on-line; 
  
- este necesară o avertizare a credincioşilor asupra faptului că unele domenii on-line, deşi se prezintă a fi ortodoxe, denigrează în mod grav Biserica, pe slujitorii ei şi, mai ales, conducerea superioară bisericească; 
  
- în acelaşi timp, prin anchete ferme, trebuie depistate persoanele sau instituţiile aflate în spatele acestor site-uri „pirat” , pentru a li se cere intrarea în rânduială sau pentru a fi pedepsite abuzurile. Acest lucru este posibil, într-o oarecare măsură, doar în cazul site-urilor oficiale. Pentru Forum–uri, este complet inutil. Aici avem de-a face cu un „spaţiu de expresie prin definiţie incontrolabil” , întrucât mulţi dintre cei afiliaţi trăiesc o adevărată dedublare: se ascund în spatele unor pseudonime, pentru a refula de sub presiunea unor angoase existenţiale, de cele mai multe ori ateiste şi antiecclesiale. Mai gravă este predilecţia acestora de a semăna confuzie în spaţiile virtuale de exprimare ortodoxe, asociindu-se reprezentanţilor unor secte şi grupări, direct interesaţi în destabilizarea religiei majoritare. Din păcate, răspunsurile ortodocşilor, ascunşi sub aceleaşi tipuri de pseudonime, sunt, de cele mai multe ori confuze, inculte din punct de vedere teologic, nefundamentate biblic, ascunse şablonard în spatele unor clişee de tipul „Sfinţii Părinţi afirmă cutare lucru...” şi, cel mai grav, fundamentaliste: pline de ură confesională, îndreptată de-a valma contra tuturor celor ce nu sunt ortodocşi (laolaltă: catolici sau adepţi ai satanismului) şi totalmente, antiecumenice. Această stare de lucruri i-a făcut pe unii cercetători să vorbească, deja, despre un „new-age ortodox” . 
  
f) Sesizând o apropiere tot mai vizibilă între opiniile savanţilor şi învăţătura creştină, Biserica a iniţiat, cu foarte îmbucurătoare rezultate, dialogul religie-ştiinţă. Acest dialog trebuie să continue şi să se amplifice în viitor. Dintre temele extrem de actuale aflate în discuţie, remarcăm: cauzalitatea divină a cosmogoniei, depăşirea tezei eternităţii universului, problema timpului, ontologia fizicii cuantice, principiul antropic, teoria complementarităţii ş.a. Despre teleologia existenţei, un mare savant, Samuel W. Hawking, afirma că definirea ei corectă şi completă ar însemna triumful raţiunii umane . Coroborată cu teza teologului catolic Karl Rahner, potrivit căruia singura chestiune existenţială valabilă este problema mântuirii, afirmaţia lui Hawking devine extrem de interesantă, căci recunoaşte limitele ştiinţei în privinţa expunerii cauzelor şi scopurilor ultime ale existenţelor, recunoscând, totodată, rolul credinţei, bazată pe raţiunea luminată de Revelaţie, în definirea corectă şi completă a acestora.  
  
Ian G. Barbour, la rândul său, afirmă: „fizica cuantică ne oferă o bază credibilă pentru înţelegerea existenţei lui Dumnezeu” . Iar Ieromonahul Savatie Baştovoi concluzionează: „nu există nicio contradicţie între Ortodoxie şi dezvoltarea tehnică...în ce ne priveşte pe noi, ştiinţa nu face decât să întărească dogmele ortodoxe” . 
  
g) Este imperios a se realiza scoaterea fiilor Bisericii din această „turbină” postmodernă a propriei „deveniri” dezechilibrate, generatoare de stres şi pustiitoare de suflet. Rolul duhovnicilor este covârşitor: la scaunul duhovniciei se pot modela conştiinţele. Posibile soluţii: diminuarea expunerilor la manipulările din mass-media, accentul pus pe cultură, lectură biblică, scripturistică şi patristică, dezvoltarea trăirii religioase autentice, ieşirea din tiparele modei. Se impune o slujire pastorală şi misionară adaptată specificului noilor provocări postmoderne: exacerbarea ocultismului, a manifestărilor violente, precum şi situaţiile concrete ale fenomenului migraţiei, raportat atât la ţara de provenienţă, cât şi la ţara în care se migrează. 
  
h) Nu este suficientă doar implicarea Bisericii în construcţia şi exploatarea aşezămintelor sociale. Ea trebuie să-i responsabilizeze pe fiii ei asupra cazurilor negative, înmulţite paroxistic, care conduc la supraaglomerarea acestor centre. Abandonarea bătrânilor este opusă poruncii a 5-a din Decalog. La fel, neîngrijirea copiilor poate fi echivalentă unei crime. Nepăsarea faţă de cazurile delicate, care necesită ocrotire, este o coordonată esenţială a egoismului postmodernist . Individul refuză orice implicare, considerând că are alte priorităţi ce ţin de ascensiunea sa socio-economică, pasând responsabilitatea pe umerii Bisericii, statului sau altor foruri specializate în a acorda asistenţă socială „specializată” – de fapt, standardizată, întrucât se adresează unei comunităţi defavorizate privită în întreg, şi nu în particular, aşa cum s-ar fi petrecut lucrurile în sânul familiei. 
  
Pe de altă parte, Bisericii i se reproşează inexistenţa unei doctrine sociale coerente. Nu se înţelege, însă, faptul că teologia, ca ştiinţă a ştiinţelor, trebuie să fie deasupra, şi nu integrată ramurilor de cercetare socială. „Doctrina socială a Bisericii este conţinută în lecţia slujirii aproapelui ca icoană a lui Dumnezeu” , afirmă Mihai Neamţu, care o vede pe aceasta ca pe o extensie a activităţii liturgice a Bisericii. Este ceea ce numim Liturghia de după Liturghie, prin care punem în practică îndemnul dat de Mântuitorul Iisus Hristos în jertfa Sa actualizată permanent în Biserică, de a ne jertfi şi noi, la rândul nostru, pentru semeni (parabola samarineanului milostiv şi contextul rostirii ei – Luca 10, 25-37).  
  
Drept urmare, ajungând în actualitate şi în contemporaneitate, deci şi în postmodernitate, voi susţine că demersul misionar al Bisericii trebuie să cuprindă conceptul potrivit căruia Biserica nu este în fond, doar comunitatea cu număr mare sau foarte mare de membri ci chiar şi cea cu numărul cel mai mic, dar în care sălăşluieşte mărturia cea duhovnicească despre trăirea în viaţa noastră a vieţii lui Iisus Hristos, cea autentică. „Astfel înţeleasă, misiunea nu este reprezentată de un proiect grandios, asemeni unei caracatiţe care cuprinde totul în sine – acesta este de dorit numai pentru a conferi unitate de plan şi acţiune sistemului – ci de intervenţia în micro, de îndeplinirea misiunii de păstor de suflete şi a aceleia de următor al Mântuitorului, calitate pe care o are orice creştin botezat, nu numai clericul şi nu numai cei cu anumite răspunderi în Biserică.” Aşadar, iată şi de aici constatăm faptul că Ortodoxia este o formă de creştinism (nesecularizată în conţinutul şi fondul ei intrisec) extrem de rafinată, de nobilă, de fină, pe care puţini o ştiu astăzi aprecia sau gusta în profunzimile ei dintru început, lucru pentru care ne rugăm Lui Dumnezeu – Cel în Treime preamărit, să ne ajute şi să ne lumineze minţile, cele acoperite de umbra păcatului şi a morţii!... 
  
Aşadar, meterialul de faţă, printre altele, încearcă să sintetizeze câteva trăsături definitorii ale postmodernităţii, ca o necesitate a contextualizării corecte a misiunii Bisericii Ortodoxe. Lipsit de pretenţia de a fi exhaustiv, (lucru, de altfel, imposibil), materialul acesta se doreşte a fi un ghid folositor mai bunei înţelegeri a provocărilor postmodernismului, ca şi a modurilor în care Biserica le poate folosi sau respinge. Stadiul societăţii actuale, cu toate coordonatele sale definitorii, nu poate surprinde Biserica, ea însăşi chemată să-şi deschidă mesajul către oameni, atât ca indivizi, cât şi ca grup social. De aceea, Biserica trebuie să folosească toate strategiile misionare adaptate vectorului postmodern de exprimare existenţială, spre a defini acel nou tip de umanism, destinat zilei de mâine, despre care Preafericitul Părinte Patriarh Daniel afirmă că „trebuie să redescopere legătura profundă dintre libertate şi sfinţenie” . 
  
II. Despre gândirea teologică şi acţiunea socială a Bisericii în lumea contemporană  
  
1. Abordarea teologică a persoanei umane 
  
Această problemă pe care o vom aborda în paginile care urmează este foarte bine venită, fiind de o mare actualitate căci abordarea ei se referă la omul de astăzi – membru al corpului eclezial, cu toate implicaţiile sale fiindcă taina persoanei este o realitate centrală a creştinismului. Şi, deci, acţiunea socială a Bisericii are ca temei de referinţă valoarea persoanei, întrucât prin persoană se depăşeşte o înţelegere exclusivistă şi ideologică a relaţiei dintre Biserică şi societate. Nici sistemul ideologic centrat pe individualism, nici cel bazat pe colectivism nu pot epuiza realitatea persoanei. Persoana ca fiinţă orientată spre transcendenţă şi deschisă totodată comuniunii cu semenii integrează atât verticala, cât şi orizontala existenţei. Persoana ca entitate relaţională se împlineşte în viaţa eclesială care are ca model comuniunea trinitară. Astfel se depăşeşte orice fel de logică a izolării şi a egoismului. 
  
Cooperarea dintre Biserică şi Stat în planul acţiunii sociale trebuie să plece de la asumarea demnităţii persoanei umane. În această perspectivă, doctrina socială nu poate fi expresia unei logici bazată exclusiv pe cifre şi statistici. Inclusiv atunci când sunt dezvoltate programe de asistenţă socială care vizează angrenarea unor structuri sociale, acestea nu ar trebui să facă abstracţie de valoarea unică şi irepetabilă a persoanei. O acţiune socială fidelă cu exigenţele Evangheliei se va revendica mereu din Adevărul Persoanei dumnezeieşti şi a celei umane.  
  
Obiectivizarea valorilor morale în plan social nu înseamnă autonomizarea şi impersonalizarea lor. Riscul existent în misiunea socială a Bisericii şi a Statului constă în abdicarea de la principiul persoanei asumat în actele de asistenţă socială. „Biserica nu este indiferentă faţă de valorile şi instituţiile vieţii sociale. Dimpotrivă, ea recunoaşte importanţa acestora şi are o atitudine pozitivă faţă de ele…În felul acesta toate sunt privite din perspectiva principiului ipostatic, adică din perspectiva principiului persoanei, care constituie şi unicul fundament pentru unitatea lumii. Trăirea credinţei creştine are ecou direct în realitatea socială. Împlinirea poruncilor lui Iisus Hristos de către credincioşi dă o culoare specifică principiilor şi criteriilor vieţii sociale…Marele pericol care trebuie semnalat din punct de vedere teologic în domeniul moralei creştine îl constituie respectarea autonomă a principiilor şi a valorilor morale la nivel social. În acest caz, morala creştină se înstrăinează de baza sa harismatică şi, în paralel, se mută de la nivel religios la nivel metafizic sau ideologic…În această situaţie, valorile sociale sunt prezentate ca având autoritate egală cu adevărurile religioase sau cu poruncile dumnezeieşti, cu toate că se deosebesc esenţial de acestea, deoarece poruncile lui Dumnezeu constituie expresia voinţei şi a lucrării lui Dumnezeu. Dar şi dumnezeieştile porunci pot uşor să fie socializate şi încadrate sub altă formă în viaţa socială, moment în care ele sunt autonomizate şi îşi pierd caracterul personal. Încetează să mai fie socotite expresie a voinţei şi a lucrării lui Dumnezeu Cel ce fiinţează în trei Persoane şi sunt abordate ca valori religioase obiective. Încetează să aibă caracter personal absolut şi devin deontologii absolute”.1 
  
Doctrina socială creştină revendicată din taina divino-umanităţii lui Hristos nu poate fi redusă la o ideologie sau la diferite sisteme utopice. Ideologia este expresia unui umanism parţial, autonom faţă de implicaţiile concrete în istorie ale Întrupării. Doctrina socială creştină se întemeiază pe Întrupare şi pe Înviere. Pe de o parte, prin Întrupare istoria este asumată şi valorificată pozitiv, din moment ce Însuşi Fiul lui Dumnezeu intră în istorie. Pe de altă parte, prin Înviere, fiecare act realizat în plan social nu are o valoare exclusiv istorică, ci se deschide eshatologiei. Adevărata semnificaţie a acţiunii sociale se descoperă în perspectiva împărăţiei lui Dumnezeu. Dar este vorba de o împărăţie care este pregustată încă de aici în viaţa Bisericii. 
  
Parteneriatul dintre Biserică şi Stat în planul asistenţei sociale trebuie să ţină cont că doctrina socială creştină este orientată de conştiinţa eshatologică şi de teandria Bisericii. Exigenţele eshatologice ale doctrinei sociale creştine nu o reduc pe aceasta la o utopie nearticulată la nevoile lumii. „Doctrina socială creştină nu este deloc o utopie, fiindcă ea emite judecăţi morale care urmăresc să orienteze comportamentul, practica umană îndreptată spre o incidenţă istorică, adică spre realizarea idealului: conştiinţa eshatologică. Faptul că, bunăoară, idealul nu va fi niciodată realizat deplin în această lume (dar va fi în cerul şi pământul nou: deci va fi împlinit prin lucrarea lui Dumnezeu în timpurile de pe urmă) nu duce la imobilism, ci la tentativa de a construi expresii tot depline în vederea unei colaborări a omului, pe cât îi stă în putinţă, la planul lui Dumnezeu…Doctrina socială creştină indică o mişcare spre realizarea deplină a realităţii omului, mişcare în care umanitatea şi Dumnezeu conlucrează, şi care se va împlini deplin la sfârşitul veacurilor, dar care începe să se realizeze încă de pe acum, în istorie”.2  
  
Taina lui Iisus Hristos trăită în interiorul umanităţii constituie nucleul identităţii gândirii şi acţiunii sociale creştine. Această realitate oferă o perspectivă hermeneutică asupra doctrinii sociale creştine. „Dacă izvorul doctrinei sociale creştine este Revelaţia, atunci urzeala ei adâncă se leagă direct de taina lui Iisus Hristos, înţeleasă ca figura care adună şi interpretează realizările umane în istorie, şi pe care doctrina socială creştină o asumă ca perspectivă hermeneutică profundă pentru propriul discurs asupra lumii: criticile şi atacurile nu trebuie să uimească, dacă este adevărat că azi ca şi în vremea Sfântului Apostol Pavel, Crucea continuă să fie nebunie în ochii lumii”.3 
  
Ca o concluzie, aşadar, a celor mai sus menţionate remarcăm faptul că Biserica Ortodoxă nu a formulat până în momentul de faţă nici o doctrină social – diaconală referitor la relaţia ei cu lumea, cu statul, sau privind atitudinea ei faţă de fenomenul globalizării, secularizării, bioeticii... Lipsa unei astfel de doctrine, minuţios elaborată şi autentic articulată, se explică, conform spuselor Mitropolitului Antonie Plămădeală, „prin faptul că nu este în spiritul ortodoxiei să-şi formuleze dogmatic experienţa ei de trăire şi de slujire, care este anterioară şi izvor al oricărei definiţii teologice”4. Elaborarea unor doctrine, devine necesară când comuniunea este pusă sub semnul întrebării. Grigorios Lasentzokis afirmă că „unde se trăieşte dumnezeiescul şi omenescul într-o armonie comunitară, acolo nu este nevoie să se stabilească definiţii negative sau pozitive”5. Vremea noastră este, însă, o vreme a lipsei comuniunii, fie că este vorba de neînţelegeri şi conflicte religioase, politice sau sociale, fie că este vorba de sincretisme religioase dintre cele mai sinistre!...  
  
2. Abordarea legislativă a acţiunii sociale 
  
Activitatea de asistenţă socială se înscrie în cadrul legislativ determinat prin Legea nr. 705 din 3 decembrie anul 2001 privind sistemul naţional de asistenţă socială, lege care abilitează Ministerul Muncii şi Solidarităţii Sociale, în calitate de coordonator al activităţii din domeniu, să colaboreze cu instituţiile guvernamentale, consiliile judeţene şi locale, precum şi cu reprezentanţii societăţii civile. 
  
În conformitate cu articolul nr. 2 al Legii, „Asistenţa socială, componentă a sistemului de protecţie socială, reprezintă ansamblul de instituţii şi măsuri prin care Statul, autorităţile publice ale administraţiei locale şi societatea civilă asigură prevenirea, limitarea sau înlăturarea efectelor temporare sau permanente ale unor situaţii care pot genera marginalizarea sau excluderea socială a unor persoane”. Scopul principal al sistemului de asistenţă socială este “protejarea persoanelor care, datorită unor motive de natură economică, fizică, psihică sau socială, nu au posibilitatea să îşi asigure nevoile sociale, să îşi dezvolte propriile capacităţi şi competenţe pentru integrare socială”. De aici rezultă că activitatea de asistenţă socială se poate desfăşura în mai multe direcţii: 
  
în ajutorul material acordat persoanelor sărace sau aflate în dificultate la un moment dat (şomeri, bolnavi, tinere mame, pensionari etc); în susţinerea nevoilor speciale de adaptare în cazul persoanelor care au un handicap fizic; în compensarea dificultăţilor de adaptare în cazul bolnavilor psihic. 
  
În societatea contemporană, direcţia principală de acţiune a strategiilor de asistenţă socială este prevenirea dificultăţilor de integrare socială asigurându-le persoanelor aflate în dificultate condiţii pentru învăţarea unor tehnici suplimentare de adaptare la societate, astfel încât acestea să poată trăi la un statut cât mai apropiat de statutul cetăţeanului mediu. 
  
Legea stabileşte că sistemul românesc de asigurări sociale se bazează pe următoarele principii generale: 
  
- respectarea demnităţii umane, principiu potrivit căruia fiecărei persoane îi este garantată dezvoltarea liberă şi deplină a personalităţii;  
  
- universalitatea, potrivit căruia fiecare persoană are dreptul la asistenţă socială, în condiţiile prevăzute de lege;  
  
- solidaritatea socială, potrivit căruia comunitatea participă la sprijinirea persoanelor care nu îşi pot asigura nevoile sociale, pentru menţinerea şi întărirea coeziunii sociale;  
  
- parteneriatul, potrivit căruia instituţiile publice şi organizaţiile societăţii civile cooperează în vederea organizării şi dezvoltării serviciilor sociale;  
  
- subsidiaritatea, potrivit căruia Statul intervine atunci când iniţiativa locală nu a satisfăcut sau a satisfăcut insuficient nevoile persoanelor. 
  
Serviciile sociale pot fi de două feluri: 
  
- Serviciile de îngrijire social-medicală sunt acordate persoanelor care, fără acestea, temporar sau permanent, datorită unor afecţiuni fizice, psihice, mentale sau senzoriale, se află în imposibilitatea desfăşurării unei vieţi demne, precum şi persoanelor care suferă de boli incurabile în ultima fază. 
  
- Serviciile de asistenţă socială au drept obiectiv refacerea şi dezvoltarea capacităţilor individuale şi ale celor familiale necesare pentru a depăşi cu forţe proprii situaţiile de dificultate. 
  
- „Statul organizează şi susţine financiar şi tehnic sistemul serviciilor sociale, promovând un parteneriat cu comunitatea locală şi cu reprezentanţi ai societăţii civile (art. 19)”. 
  
3. Despre dialogul, sinergia şi parteneriatul Stat – Biserică, în domeniul asistenţei sociale 
  
Aplicarea principiului subsidiarităţii (şi a proporţionalităţii) nu creează doar drepturi, ci şi obligaţii sau răspunderi. În planul moralei sociale, ceea ce este propriu subsidiarităţii este delegarea răspunderilor. Onorarea acestor răspunderi creează drepturile aferente. În paralel, sistemul creează modalităţile de control prin care fiecare subsistem poate verifica modul în care celelalte subsisteme, pe verticală, îşi îndeplinesc obligaţiile. Acest lucru este foarte important, căci pot fi evitate două pericole: centralismul, pe de o parte, şi excesul de responsabilitate, pe de altă parte. Cu alte cuvinte, Statul trebuie să cedeze o seamă de atribuţii, atunci când cetăţeanul (sau o comunitate) este îndreptăţit sau capabil să le preia. Anume, să încurajeze asumarea subsidiară. În acelaşi timp, în situaţia în care cetăţeanul, respectiv comunitatea, din cauza apariţiei riscurilor, nu pot să-şi onoreze obligaţiile, nivelele superioare trebuie să fie pregătite pentru a le prelua. 
  
În ceea ce priveşte Secretariatul de Stat pentru Culte – în calitatea ei de instituţie abilitată a Guvernului României care gestionează relaţii de parteneriat şi colaborare dintre Stat şi Biserică, se constată faptul că că atribuţiile sale în domeniul care ne preocupă aici sunt limitate şi oarecum indirecte. Conform, statutului său, acest organism instituţional şi oficial “asigură relaţiile Statului cu toate cultele religioase legal recunoscute din România” şi “sprijină toate cultele religioase legal recunoscute, potrivit statutelor de organizare şi funcţionare a acestora, în vederea participării lor la viaţa socială şi spirituală a ţării, şi mediază situaţiile litigioase”. Cu alte cuvinte, creează cadrul optim pentru acţiunea socială a Bisericii. 
  
Limitele competenţelor noastre provin din aceea că Biserica Ortodoxă şi celelalte culte recunoscute din ţara noastră pot interacţiona direct cu instituţiile Statului, fără a fi obligate să recurgă la medierea Secretariatului de Stat pentru Culte. Aceasta este o dovadă a autonomiei şi libertăţii de manifestare de care se bucură cultele în România. În aceste condiţii, Secretariatul de Stat pentru Culte poate numai să sprijine proiectele de asistenţă socială ale cultelor religioase, la solicitarea expresă a acestora. 
  
În conformitate cu Legea nr. 125 din 18 martie anul 2002 pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 82/2001 privind stabilirea unor forme de sprijin financiar pentru unităţile de cult aparţinând cultelor religioase recunoscute din România, din bugetul Secretariatului de Stat pentru Culte se acordă fonduri numai „pentru... sprijinirea activităţilor de asistenţă socială organizate de cultele religioase în spitale, centre de plasament, cămine pentru bătrâni şi alte forme de asistenţă, pentru susţinerea unor acţiuni cu caracter intern si internaţional realizate de cultele religioase din România”, toate acestea în conformitate şi cu noua Lege a Cultelor nr. 489/2006 privind „Libertatea religioasă şi regimul general al Cultelor”. 
  
Prin aplicarea principiului acţiunii sociale, Biserica devine parte a societăţii civile nu numai în plan spiritual, dar şi în plan funcţional. Prin natura sa, Biserica poate contribui cu marele său potenţial de dăruire umană, astfel încât serviciile sociale oferite de această instituţie să fie mai puţin costisitoare decât cele finanţate în mod tradiţional prin buget. Mai întâi, din perspectiva Statului, implicarea socială a cultelor religioase nu poate fi decât benefică pentru societatea românească în ansamblul său, dacă ar fi să avem în vedere numai cota de credibilitate de care se bucură în prezent Biserica. Mai mult decât atât, sprijinul acordat cultelor de Stat în vederea participării lor la viaţa socială a ţării nu constituie un privilegiu, ci un act reparator faţă de perioada comunistă în care au fost îngrădite manifestările de ordin social ale cultelor religioase. Este un act de reintrare în normalitatea unei tradiţii îndelungate a asistenţei sociale patronate de culte, abuziv întreruptă de regimul comunist. În al doilea rând, Biserica nu face decât să îşi îndeplinească vocaţia de slujire a aproapelui, mai ales a celor aflaţi în suferinţă şi în nevoi. Încă de la începuturile existenţei sale, Biserica a fost apărătoarea prin excelenţă a drepturilor celor defavorizaţi, începând cu dreptul sacru al copilului la viaţă şi continuând cu toate celelalte drepturi care asigurau o dezvoltare spirituală dar şi materială normală a copiilor. În acest sens, Biserica deţine o experienţă îndelungată, pe care Statul o poate valorifica în eforturile sale de rezolvare a problemei persoanelor defavorizate. 
  
Dialogul, relaţia şi raportul dintre Stat şi Biserică poate duce la conjugarea eforturilor pentru realizarea deplină a reformei, mai ales în acele zone dificile în care o singură instituţie a Statului nu poate avea răspuns absolut, cum ar fi: 
  
- Sărăcia, ca şi cauză a abandonului copiilor şi a izolării bătrânilor; 
  
- Cauzele socio-economice, care duc la destrămarea familiei şi a valorilor familiale, care au consecinţe negative mai ales asupra copiilor; 
  
- Cauzele delincvenţei juvenile; 
  
- Includerea socială a unor categorii grav afectate, şi anume tinerii cu vârsta peste 18 ani care părăsesc centrele de plasament, copiii străzii, copiii infectaţi HIV/SIDA. 
  
Aş dori să amintesc, pe scurt, o parte din direcţiile de acţiune din prezent: 
  
Descentralizarea activităţii de protecţie a copilului, inclusiv prin delegarea la nivel local a responsabilităţilor privind bugetul alocat acestei activităţi completat de cofinanţări substanţiale din partea bugetului de Stat, prin intermediul Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Copilului şi Adopţie;  
  
- Dezinstituţionalizarea copiilor, care în prezent este centrul activităţii de protecţie a copilului, iar Biserica este unul din promotorii acestei tendinţe; 
  
- Dezvoltarea variantelor de tip familial, care se află într-un stadiu avansat de desfăşurare şi diversificare; 
  
- Dezvoltarea serviciilor alternative de asistenţă socială, proces aflat încă într-un stadiu de început, încercându-se integrarea comunitară a acestor servicii; 
  
- Schimbarea mentalităţii celor care lucrează în sistem, proces extrem de complex şi de lent. 
  
- Participarea Bisericii înseamnă o acţiune de conştientizare a preoţilor în primul rând, ca şi grup ţintă, ca şi grup profesional extrem de dezvoltat, care sunt cheia în această reformă, şi - prin preoţi, mai departe - a oamenilor din această ţară.  
  
4. Tendinţe sau perspective viitoare 
  
În România, ca şi în Statele Uniunii Europene, este deja instituită o formă de protecţie socială. Numai că s-a ajuns la concluzia că instituţionalizarea aduce prejudicii, afectează personalitatea beneficiarului extrem de tare. De exemplu, efectele negative ale instituţionalizării copiilor abandonaţi sau asupra celor cu diferite disabilităţi nu mai pot fi recuperate ulterior şi copilul nu mai are şanse la o evoluţie normală, fiind extrem de dificil de integrat după aceea în societate. De aceea este important şi pentru preot să fie conştient şi să fie implicat tot timpul în reforma sistemului de asistenţă socială la modul cel mai practic.  
  
- Uniunea Europeană a avut în anul 2005 un program PHARE de finanţare de 25 de milioane de euro numai în domeniul protecţiei copilului. 
  
- Sper ca atunci când vom avea un alt „program PHARE” ori altfel de proiecte pentru direcţiile judeţene de protecţie a copilului, să fie mai multe parteneriate cu Bisericile, la nivel judeţean sau regional. Motivul pentru care Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei a dorit atunci ca beneficiarul principal al acestor fonduri să fie direcţiile judeţene a fost acela că i s-a părut firesc ca administraţia locală, cea care are responsabilitatea pentru aceste servicii, să deruleze proiectele respective şi, în acelaşi timp, să nu apară un sistem paralel care să se dezvolte în afara administraţiei locale.  
  
- Am dori să ne referim, foarte succint, la un aspect pe care îl considerăm de maximă importanţă şi care se constituie într-unul dintre principalele obiective ale procesului de reformă în domeniu: descentralizarea sistemului la nivelul autorităţilor locale, având ca finalitate sprijinirea creării şi dezvoltării treptate a serviciilor sociale la nivelul fiecărei comunităţi locale. Scopul acestor deplasări de responsabilitate este acela de a crea condiţiile necesare în esenţă, responsabilizarea comunităţii locale, apropierea serviciilor de beneficiari şi unificarea deciziei la nivel local – care să permită restructurarea vechilor instituţii de protecţie şi crearea de servicii alternative la protecţia de tip rezidenţial în instituţie. Această restructurare implică conjugarea unor acţiuni foarte complexe: reorganizarea instituţiilor existente prin înlocuirea practicilor de globalizare a asistenţei sociale şi a funcţionării inerţiale, centrate practic pe interesul instituţiei, cu îngrijirea personalizată a persoanelor defavorizate, posibil prin introducerea modelului familial de organizare şi funcţionare;  
  
- organizarea şi dezvoltarea serviciilor de prevenire a separării copiilor de părinţi; 
  
- dezvoltarea serviciilor de consiliere a persoanelor cu dizabilităţi, precum şi a persoanelor defavorizate economic (şomeri, săraci), prin organizarea la nivelul comunităţii a unui sistem multilateral de consiliere: consiliere juridică, psihologică, psihopedagogică, consiliere socio-medicală, consiliere profesională. 
  
-Activităţi specializate destinate dezinstituţionalizării copiilor, prin integrarea lor asiStată în familiile biologice şi prin adopţie. 
  
- Dezvoltarea unor programe de instruire a personalului implicat în centrele de asistenţă socială susţinute de Biserici; 
  
- Popularizarea programelor de asistenţă socială susţinute cu fondurile puse la dispoziţie de Uniunea Europeană şi instruirea personalului clerical astfel încât cei care desfăşoară activităţi de asistenţă socială să deprindă procedurile de accesare a fondurilor europene. 
  
- La nivel naţional, soluţia de parteneriat (dorită atât de Biserici, cât şi de Secretariatul de Stat pentru Culte), este colaborarea susţinută şi sistematică între Biserici, Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei şi Secretariatul de Stat pentru Culte prin instituirea unui Forum consultativ, care să reunească instituţiile Statului şi cultele religioase recunoscute. Scopul acestui Forum este valorificarea experienţei istorice a cultelor religioase în domeniul filantropic, în vederea îmbunătăţirii calităţii vieţii în România post-comunistă. Nu cred că mai este necesar să subliniez importanţa coordonării acţiunilor, astfel încât resursele umane şi materiale să-şi găsească cea mai bună utilizare, să se evite redundanţele şi dublarea acţiunilor pe de o parte, precum şi absenţa totală a intervenţiei pentru un anumit grup ţintă, pe de altă parte. 
  
Consider că este important ca în acest moment: 
  
- Noua Lege a Cultelor – 489/2006 privind „libertatea religioasă şi regimul general al cultelor” creeze şi să asigure permanent, cadrul legal pentru recunoaşterea statutului de partener social al cultelor religioase, pentru ameliorarea sistemului de asistenţă socială şi medicală;  
  
- Să se formalizeze prin convenţii/protocoale cadru colaborarea la nivel central; 
  
- Să se realizeze legătura la nivel local între Direcţiile judeţene de Protecţie a Drepturilor Copilului şi Birourile de Asistenţă Socială ale Bisericii Ortodoxe Române, respectiv fundaţiile/asociaţiile înfiinţate pe lângă bisericile/lăcaşele celorlalte culte; 
  
- Să fie popularizate şi cunoscute la nivelul serviciilor de asistenţă socială ale cultelor: standardele tipurilor de servicii ce pot fi dezvoltate de către organizaţii neguvernamentale şi demersurile necesare pentru obţinerea autorizaţiei de funcţionare în domeniul serviciilor sociale. 
  
Ca o concluzie finală a celor enumerate mai sus, trebuie conştientizat faptul că taina „ajutorării aproapelui” este în acelaşi timp taina libertăţii şi mântuirii noastre. Fiecare persoană aflată în suferinţă şi în nevoi, perceput şi abordat cu ochii cei mult milostivi ai lui Hristos şi în iubirea Sa, descoperă faptul că aproapele nostru rămâne pentru fiecare dintre noi cel mai mare obstacol în calea mântuirii nostre, a realizării deplinei comuniuni. În acest context, putem sugera, fără nici un fel de rezervă că acţiunea filantropică, social-misionară a Bisericii este o lucrare duhovnicească, iar viaţa duhovnicească este un izvor de iubire sfântă pentru această lucrare evangelică a Bisericii!  
  
III – Partea aplicată (studiu concret, de caz) - Apecte contemporane ale asistenţei sociale în Biserica Ortodoxă Română. Asistenţa socială bisericească între filantropie, voluntariat, insuficienţă filantropică, amatorism filantropic, particularism filantropic, paternalism filantropic şi servicii organizate, specializate, profesionalizate şi planificate  
  
1. Introducere 
  
Biserica Ortodoxă desfăşoară o bogată operă de caritate, dar care spre deosebire de celelalte confesiuni are caracteristici specifice. Primul aspect sub care se desfăşoară această activitate este strâns legată de cultul divin public, de viaţa liturgică. Această lucrare are la bază porunca evanghelică a iubirii aproapelui şi care şi-a găsit exprimarea cea mai concretă sub forma milosteniei. Cultivând ideea iubirii aproapelui, a solidarităţii cu cei aflaţi în nevoi şi în suferinţe, dând expresie acestor simţăminte şi virtuţilor creştine în rugăciunile cultului divin care are prin excelenţă un caracter comunitar. Biserica Ortodoxă a găsit şi dezvoltat forme de manifestare a carităţii având strânsă legătură cu viaţa liturgică. 
  
Biserica, ca şi orice altă instituţie din societate are un sistem administrativ-organizatoric, propriu, separat de cel al celorlalte instituţii, dar în acelaşi timp conlucrează şi are relaţie cu ele, contribuind astfel la bunul mers al societăţii care cunoaşte şi îndeplineşte legile şi normele statului „dând cezarului ce este al cezarului” (Matei 19:31), făcându-se prezentă în fiecare comunitate socială, prin organizarea credincioşilor săi într-o parohie (Statutul de organizare şi funcţionare al BOR), având ca şi conducător spiritual pe preotul paroh, care este reprezentantul de drept al episcopului din acel loc. Sistemul de organizare al Bisericii Ortodoxe Române este structurat ierarhic în ordine descrescândă, începând cu Patriarhia care este forul superior, urmând apoi calea ierarhică până la parohie, care este unitatea administrativă de bază şi u8nde îşi desfăşoară activitatea unul sau mai mulţi preoţi. După anul 1990, activităţile tradiţionale cu caracter social s-au amplificat şi diversificat, adresându-se unui număr mai mare de persoane şi de problematică socială, generate de transformările profunde ce au avut loc în societatea românească actuală. 
  
Odată cu apariţia acestor probleme sociale, într-o perioadă de tranziţie şi reformă în toate domeniile de activitate, societatea se confruntă cu o serie de disfuncţii, generate de starea generală de sărăcie existentă la nivel naţional. Acesta fapt face obiectul de lucru al unor instituţii ale statului, care au ca obiectiv o cât mai bună ordine socială. Biserica îşi oferă serviciile ei ca o alternativă la serviciile sociale guvernamentale sau private, având o structură caracteristică proprie. Obiectivele sistemului bisericesc de asistenţă socială sunt dintre cele mai diverse. Ea şi-a fixat obiectivele în funcţie de problemele existente în societate, începând cu organizarea şi dezvoltarea de servicii de asistenţă socială în special la nivelul comunitar, pentru diverse categorii de persoane defavorizate aflate în situaţii de risc social.  
  
Schimbarea condiţiilor sociale şi economice în România a avut un profund impact şi asupra sectorului nonguvernamental. Pentru a răspunde acestei provocări este necesară o strategie care să sprijine organizaţiile nonguvernamentale să beneficieze de oportunităţile care se ivesc ca urmare a acestor schimbări, în vederea dezvoltării durabile a acestui sector, ca o alternativă viabilă pentru rezolvarea situaţiei sociale cu care se confruntă comunitatea noastră. Această strategie va trebui să reconcilieze cerinţele economiei de piaţă cu drepturile omului, cu strategia europeană de egalare a şanselor şi combatere a sărăciei şi de promovarea participării cetăţeanului la dezvoltarea propriei comunităţi. Ea va contribui la crearea unui mediu propice pentru ca organizaţiile nonguvernamentale din domeniul social să poată oferi alternative viabile, de durată şi angajate în derularea unor proiecte de reţea, în complementaritate cu serviciile guvernamentale şi private, în mod holist, ceea ce conduce la posibilitatea dezvoltării unor strategii unitare, desprinse din efortul comunitar comun tuturor participanţilor implicaţi la viata acesteia. 
  
Politica viitoare referitoare la organizaţiile nonguvernamentale din domeniul social şi angajarea acestora la rezolvarea problemelor comunităţii, se va baza pe această strategie care trebuie susţinuta de o legislaţie adecvată. Atunci când vorbim de sectorul nonguvernamental ne adresăm organizaţiilor care au ca obiectiv general activităţi şi servicii sociale. De cele mai multe ori aceste organizaţii se numesc fundaţii sau asociaţii. Dat fiind faptul că aceste denumiri au o arie de lucru mult extinsă în societate în diferite domenii considerăm căci este necesar să dăm o definiţie clară al asociaţiilor şi fundaţiilor cu caracter social şi o clasificare a acestora. Pentru a defini asociaţiile şi fundaţiile pentru a le evidenţia locul în cadrul tipologiei existente de persoane juridice se ia drept criteriu scopul înfiinţări lor. Persoanele juridice se pot clasifica din punct de vedere al naturii scopului în: persoane juridice cu scop lucrativ (patrimonial, în această categorie intrând societăţile comerciale) şi persoane juridice fără scop lucrativ (nepatrimonial adică organizaţiile non-profit). Din această ultimă categorie fac parte toate organizaţiile înzestrate cu personalitate juridică ai căror membrii să pună în comun în mod statornic contribuţia lor materială, cunoştinţele şi activitatea lor pentru satisfacerea unui scop nepatrimonial în acord cu interesele generale ale colectivităţii. Scopul constituirii unei organizaţii non-profit trebuie să fie licit determinat şi să aibă un anume caracter de permanenţă. Obiectivul de activitate al unei organizaţii non-profit trebuie să aibă întotdeauna un caracter ideal el urmărind realizarea unor interese sociale cel mai adesea în chip altruist fără a se aştepta o contraprestaţie din partea celor care beneficiază de serviciile organizaţiei. Pentru lămurirea terminologiei în cele ce urmează ne vom ocupa despre tratarea asociaţiilor şi fundaţiilor non-profit care au în special ca obiectiv de activitate domeniul social. 
  
2. Sectorul privat – nonprofit – furnizor de servicii sociale. Serviciile de asistenţă socială ale Bisericii ca parte a sectorului privat 
  
Apariţia sectorului nonprofit în spectrul social românesc nu mai reprezintă o noutate, fiind ca o caracteristică a democraţiei cât şi o dezvoltare a societăţii civile, aflându-se în plină expansiune. Rolul principal al acestuia constă în oferirea de servicii alternative la acelea pe care le oferă statul, dar mai există şi situaţii în care organizaţiile nonprofit devin adevarate iniţiatoare ce pot determina modificări ale politicilor pe care statul le promovează faţă de anumite grupuri, minorităţi, probleme, nevoi sociale. 
  
În mod tradiţional se consideră ca statul, ce trebuie să fie întotdeauna tributar bunăstării (economice şi sociale), este convocat să îndeplinească unele obiective precum:  
  
- producerea şi promovarea unor bunuri publice cum ar fi apărare, securitate, infrasructură, educaţie, cultură, ştiinţă 
  
- protecţia sau securitatea socială a populaţiei care se află în dificultăţi din diferite motive prin două componente diferite: asigurările sociale şi sistemul de asistenţă socială 
  
- dezvoltarea socială – reprezintă cel de al treilea obiectiv realizându-se prin asigurarea unor condiţii importante pentru colectivitate(Zamfir, C; Zamfir, E, Bucureşti; 1995, p. 12) 
  
Evoluţia societăţii moderne a generat diversificarea problemelor, a nevoilor sociale la care statul trebuia să găsească o soluţie, dar şi creşterea acestor probleme ca număr. Restrângerea responsabilităţii şi activităţii statului de la furnizarea şi finanţarea serviciilor sociale publice la finanţarea exclusivă a acestor servicii a constituit o soluţie de rezolvare a acestei situaţii, astfel ajungându-se în situaţia în care, în unele cazuri statul să manifeste cerinţe exprese ca aceste servicii să fie furnizate de organizaţii nonoprofit. 
  
Astfel începând cu anul 1990 are loc o adevărată expozie a numărului organizaţiilor nonprofit neguvernamentale care are scopul de a contribuii la cristalizarea societăţii civile. 
  
În acest mod datorită incapacităţii statului de a furniza singur serviciile necesare colectivităţii apare sectorul nonprofit situat între sectorul public şi cel privat, fiind denumit “sectorul independent sau cel de al treilea sector”. 
  
3. Definirea şi specificul sectorului nonprofit  
  
Datorită faptului că sectorul nonprofit a început să fie studiat de puţin timp , există o oarecare ambiguitate în definirea acestui sector.  
  
Pe de-o parte dificultatea definirii sectorului nonprofit constă în identificarea acestuia cu ceea ce în mod tradiţional apare sub forma organizaţiilor filantropice, caritabile sau revoluţionare. În prezent caracteristici precum voluntariatul sau filantropia nu mai constituie indicatori definitorii pentru sectorul nonprofit deoarece numeroase organizaţii care la început erau apreciate ca voluntare folosesc forţă de muncă specializată. 
  
Pe de altă parte termenul de “nonprofit” nu are semnificaţia care s-ar putea atribuii în mod obişnuit, termenul de nonprofit nu se referă la lipsa profitului ci la “constrângerea nondistribuţiei” câştigului sau profitului între membrii organizaţiei (Vlăsceanu, M, Bucureşti; 1996, p.16). Organizatiile nonprofit exista pentru a furniza anumite servicii sau pentru a rezolva o problema anume in timp ce organizatiile de afaceri pentru profit au ca obiectiv declarat obtinerea profitului iar organizatiile guvernamentale de a asigura si controla mentinerea ordinii si bunastarii sociale.(Carp,C.,Bucuresti,2004,p7) Se poate spune ca organizatiile nonprofit sunt agenti ai schimbarii umane prin ameliorarea confortului lor psihic sau fizic si ca obiectivul organizatiilor consta in realizarea „binelui social”. Majoritatea definiţiilor date sectorului nonprofit sunt oferite mai mult în termeni negativi decât afirmativi, punând accent pe ceea ce nu este şi nu pe ceea ce este acest sector. Prin consens o definitie a sectorului nonprofit are in vedere un singur element,si anume faptul ca sectorul nonprofit nu este organizat pentru a produce profit si nici ca o entitate guvernamentala(Carp C., Bucuresti,2004, p7) 
  
Fiindcă organizaţiile nonprofit nu fac parte nici din secorul public, nici din sectorul privat, ele pot fi plasate între cele două sectoare, motiv pentru care mulţi autori în numesc “cel de-al treilea sector” sau “sectorul independent”. Criteriul cel mai acceptat pentru definirea şi pentru diferenţierea unei organizaţii nonprofit se referă la obiectivul sau misiunea sa. În acest mod organizaţiile pentru profit au ca şi scop producerea de bunuri pentru a obţine profituri, iar organizaţiile guvernamentale au scopul de a asigura şi controla prin mecanisme specifice menţinerea ordinii şi bunăstării sociale, în timp ce organizaţiile nonprofit există pentru a oferii anumite servicii sau pentru a apăra o cauză anume.  
  
Un alt mod de diferenţiere a sectorului nonprofit de sectorul public sau privat se referă la evaluarea sarcinilor pe care fiecare, dintre aceste sectoare se poate realiza cel mai bine, accentul căzând pe obţinerea rezultatelor, respectiv pe calitatea rezultatelor. Având în vedere principalele argumente care relevă specificitatea sectorului nonprofit acesta poate fi definit prin intermediul unor caracteristici. Astfel termenul de organizaţii nonprofit:”se referă la acele entităţi nonguvernamentale, constituie din punct de vedere strucural- legal într-o formă caritabilă sau nu pentru profit, al cărui scop principal este acela de furnizare a unor servicii publice sau de apărare a unei cauze. Ele sunt organizaţii private desemnate a servii obiective publice avasi-publice.” ( Vlăsceanu, M., Bucureşti, 1996, p.19) 
  
Sectorul nonprofit cuprinde spitale, clinici, instituţii de ocrotire a sănătăţii, universităţi, şcoli, centre de instruire a tineretului şi a adulţilor, case de cultură, muzee, instituţii ofertante de servivcii de asistenţă şi protecţie socială pentru diverse grupuri de personae defavorizate. Esenţial sectorul nonprofit este definit ca amsamblul organizaţiilor şi instituţiilor ce oferă servicii de instruire şi perfecţionare, servicii de protecţie şi asistenţă socială având un caracter voluntar, neguvernamental, oferind servicii publice sau personale diversificate cu o respectare riguroasă a restricţiei nondistributivităţii profitului între proprii membrii (Zamfir, C; Zamfir E, Bucureşti, 1995, p.83) Cu alte cuvinte, se consideră a fi foarte importante pentru sectorul nonprofit: caracterul nonguvernamental, oferta unor servicii publice sau personale diversificate, respectarea restricţiei nondistributivităţii profitului între membrii organizaţiei, autoconducerea şi implicarea parţială a voluntariatului persoanelor angajate sau associate. 
  
4. Teorii ale apariţiei organizaţiilor nonguvernamentale  
  
Apariţia, dezvoltarea şi funcţionarea sectorului privat nonprofit a dus la promovarea câtorva teorii. Prima teorie care justifică apriţia şi rolul organizaţiilor nonprofit ca producătoare particulare ale bunurilor publice a fost dezvoltată de B. Weisbrad (1974), fiind cunoscută sub numele de teoria bunurilor publice.(vezi Vlasceanu,M.,”Sectorul nonprofit”, Bucuresti,1996,p.39) Aceasta se referă la capacitatea sectorului nonprofit de a răspunde unor cerinţe nesatisfăcute de guvern prin furnizarea suplimentară a unor bunuri publice. Varietatea sau diversitatea preferinţelor comunităţii reprezintă un factor responsabil pentru gradul de deosebire a sectorului nonprofit din diferite ţării. 
  
În încercarea de a explica rolul organizaţiilor nonprofit a condos la completarea teoriei cererii suplimentare a bunurilor publice cu cea a cererii diversificate care se referă la satisfacerea cerinţelor de către govern nu numai sub aspect cantitativ ci sub aspect calitativ. 
  
Mihaela Vlasceanu în lucrarea ‚”Politici sociale.Romania in context european”,face referire la ceea ce spunea E. James (1987) care testând empiric teoria cererii diversificate vorbeşte despre o nevoie de varietate sau de diversitate care apare în anumite condiţii şi anume atunci când populaţia este caracterizată prin:  
  
- printr-o diferenţiere culturală  
  
- preferinţele sunt dispensate geografic, fiind cu greu satsfăcute de agenţiile guvernamentale locale 
  
- constrângerea guvernului de a furniza un produs relativ uniform 
  
- imposibilitatea grupului cultural dominant de aşi impune preferinţele asupra celorlalţi astfel încât alternativa producţiei private reprezintă o soluţie acceptabilă  
  
Testarea empirică a teoriei cererii diversificate a demonstrat că responsabilitatea pentru apariţia, dezvoltarea, mărimea sectorului nonprofit în foarte multe ţări sunt avantajele oferite de organizaţiile nonprofit referitoare la varietate şi obţiune. 
  
O a doua teorie generală cu privire la apariţia şi expansiunea nonprofit este aceea cunoscută sub numele “teoria contractului preventiv.” (Hanssman,1980)Aceasta vizează un anume tip de eşec al pieţei şi reprezintă o situaţie în care cumpărătorii unor bunuri publice nu sunt şi consumatorii lor. Organizaţiile oferă astfel prin contractile preventive posibilitatea de a beneficia de servicii de calitate, la preţuri mici, posibilitatea de eşec a pieţei situându-se pe poziţii rezidualiste.(vezi Vlasceanu,M., Sectorul nonprofit, Bucuresti,1996,p.40) 
  
Mihaela Vlasecanu în lucrarea sa: „Sectorul nonprofit” îl citeaza pe Lester Salamon (1987) care, încercând să treacă de aceste două tipuri de explicaţii, dezvoltă o altă teorie potrivit căreia sectorul nonprofit ar reprezenta “mecanismul preferat pentru furnizarea bunurilor colectve”. Astfel nu organizaţiile nonprofit ci guvernul reprezintă instituşia rezindenţială a cărei necesitate este generată de eşecul sectorului voluntar. 
  
5. Limitele sectorului nonprofit 
  
Datorită faptului că intervenţia statului este justificată prin deficienţele sectorului nonprofit este foarte important ca aceste limite, deficienţe să fie cunoscute. Lester Salamon este cel care sintetizează cele mai importante limite ale sectorului nonprofit: insuficienţa filantropică, amatorismul filantropic, particularismul filantropic şi paternalismul filantropic.(vezi Zamfir, C; Zamfir, E, Bucureşti, 1995, p.89) 
  
a). Insuficienţa filantropică – are în vedere “incapacitatea organizaţiilor voluntare de a găsi resursele necesare pentru a face faţă problemelor sociale cu care se confruntă o societate industrială dezvoltată” (Zamfir C; Zamfir E, Bucureşti, 1995, p.89-90) 
  
Chiar dacă organizaţiile nonguvernamentale au la dispoziţie o varietate de sursedin care le vin venituri (donaţii.sponsorizări, vânzare de diferite bunuri sau servicii în funcţie de profitul organizaţiei, subvenţii de la bugetul de stat sau local,etc.). acestea nu sunt niciodată suficiente pentru a acoperii rezolvarea tuturor problemelor cu care se confruntă societatea. 
  
Acestea se datorează faptului că sectorul voluntar spre deosebire de guvern nu îşi constituie veniturile din taxe sau impozite impuse fiecărui cetăţean, pentru a-şi aduna fondurile necesare pentru rezolvarea problemelor sociale existente. Această incapacitate a sectorului nonprofit de a rezolva problemele sociale majore se datorează şi fluctuaţiilor existente în dezvoltarea economică a unei ţări, astfel în aceste perioade donaţiile şi alte surse de finanţare sunt restrânse. 
  
Alături de aceste impedimente menţionate mai sus care duc la insuficienţă filantropică, această incapacitate a sectorului voluntar de a dobândi resursele necesare de a face faţă problemelor cu care se confruntă socitatea poate fi determinată şi de (Zamfir, C; Stoica, L, Bucureşti, 2006, p.224). Disparităţile regionale şi pe medii ale distribuţiei ONG-urilor active – studiile FDSC (2001) arată faptul că numai 15-17% din organizaţiile care funcţionează, furnizează servicii sau desfăşoară activităţi şi în mediul rural iar în zona de sud-est numărul ONG-urilor active este mult mai mic în comparaţie cu alte zone ale ţării. În acest mod gradul de disparitate teritorială rămâne ridicat, ţinând cont de faptul că furnizarea serviciilor dezvoltate de ONG-uri se suprapune disparităţilor teritoriale ale ocupării cu servicii furnizate de instituţiile publice. Se mai poate întâmpla ca în primă fază ca în perioada transferului de servicii către 
  
sectorul nonguvernamental, aceste servicii să fie furnizate şi de sectorul public ceea ce poate duce la supraincluziune sau excluziune din cauza desprinderii unor programe de la un furnizor de mari dimensiuni către un număr mare de OMG-uri. Pe de altă parte datorită faptului că aria de obţinere a veniturilor este alta de cele mai multe decât cea în care apare problemele, astfel capacitatea organizaţiilor de a acoperii toate zonele este restrânsă, dependenţa de finanţările externe – marea majoritate a organizaţiilor depind de finanţări externe. Un număr destul de mic din totalul organizaţiilor dezvoltă parteneriate cu finanţatori externi care le acoperă o parte din cheltuielile curente. Din cauza că majoritatea organizaţiilor depind de granturile externe, acestea sunt obligate să furnizeze servicii sub forma proiectelor şi nu a programelor. Astfel continuitatea organizaţiilor de a furniza servicii devine dificilă după încetarea finanţării externe acestea fiind cel mai fegvent transferate către instituţiile publice sau menţinute în parteneriat cu autorităţile locale, ori furnizorii publici de servicii. 
  
Conform statisticilor tendinţa statisticilor sectorului nonguvernmantal constă în a dezvolta noi servcii în parteneriat fie cu o instituţie publică, fie cu o altă organizaţie nonguvernamentală, cu un aport şi suport redus de la bugetul de stat sau local – suportul oferit de stat ONG-urilor are o pondere nesmnificativă în totalul fondurilor utilizate de acestea, chiar dacă volumul granturilor externe destinat serviciilor de asistenţă socială se diminuează de la an la an. Finanţările în baza Legii nr.34/1998 privind acordarea unor subvenţii asociaţiilor şi fundaţiilor române cu personalitate juridică ce înfiinţează şi administreză unităţi de asistenţă socială sunt rar acordate de la bugetele locale, iar finanţele de la bugetul de stat nu acoperă decât o mică parte din costuri. 
  
Pe de altă parte prevederile Codului fiscal, (adică 2% din impozitul pe venit să fie acordat unor organizaţii nonguvernamentale) nu au fost destul de promovate şi încurajate de instituţiile publice astfel fiind destul de greu ca acel procent să ajungă la organizaţiile nonguvernamentale. 
  
o condiţii restrictive de acces la finaţare – stabilitatea unei organizaţii poate fii afectată de condiţiile restrictive de acordare a finanţatorilor. De exemplu nu mai sunt premise recuperările de TVA decât de un număr restrâns de finanţatori. 
  
o nivel de profesionalizare redus şi probabilitate ridicată a resursei umane – chiar dacă sectorul nonguvernamental înregistreză rate mai ridicate de specialişti în comparaţie cu sistemul public, grad de profesionalism unul modest dublat de riscul ieşirii acestora din sistem.  
  
Mobilitatea angajaţilor sau riscul ca aceţtia să iasă din sistem se datorează costurilor administrative şi de personal, drastic limitate de finanţator. În general organizaţiile mici se confruntă cu lipsa de personal specializat. cadrul legislativ inadecvat şi promovare insufinientă a actelor normative elaborate – deşi în ultimii ani reglementarea normativă din domeniile serviciilor sociale şi al protecţei categoriilor sociale aflate în dificultate a făcut progrese totuşi legislaţia din domeniul asistenţei sociale nu a beneficiat de armonizări cu celelalte acte normative care pot interveni în reconstrucţia instituţională. 
  
Elaborarea unor acte normative în domeniul asistenţei sociale a început în forţă în anul 2001, dar apoi acest process de elaborare a legislaţiei a pierdut coerenţa. Specialiştii de la nivel judeţean cosideră că ar fi trebuit adoptată o legislaţie secundară dar şi conexă dar la nivel central sunt preluate acte normative de la ţări cu experienţă în asistenţă socială. Transferul serviciilor a presupus schimbarea unor acte normative, proces care a durat până în anul 2008. 
  
ONG-urile au propus câteva schimbări legislative, adică modificarea unor acte normative care să garanteze creşterea suportului financiar din partea sectorului public:  
  
o revizuirea legii sponsorizării în sensul acordării unor facilităţi concrete şi atractive sponsorilor 
  
o finanţare de la bugetul de stat a sectorului nonguvernamental (inclusiv alocarea unui buget minim fiecărui ONG)  
  
o reducerea fiscalităţii pentru ONG-uri 
  
o reducerea birocraţiei pentru ONG-uri 
  
o îmbunătăţirea O.U.G nr 68/2003 şi simplificarea legislaţiei prin creearea unui cod unic 
  
o îmbunătăţirea legislaţiei privind ONG-urile 
  
o instituirea obligaţiei angajării de personal de specialitate 
  
o acordarea unor spaţii din fondul public pentru desfăşurarea activităţii 
  
o elaborarea unor standarde de calitate pentru serviciile sociale  
  
o îmbunătăţirea cadrului legislative pentru facilitarea subcontractării serviciilor sociale către ONG-uri 
  
o încurajarea prin lege a voluntariatului prin instituirea unor facilităţi pentru voluntari  
  
o revizuirea legii pentru acordarea statutului de utilitate publică 
  
o reducerea fiscalităţii în cadrul angajaţilor din serviciile sociale 
  
o dezvoltarea reglementărilor legislative privind activităţile aducătoare de venit 
  
o încurajarea concesionării serviciilor sociale către furnizori acreditaţi (publici sau privaţi) 
  
b) Amatorismul filantropic – este una dintre cele mai evidente limite ale acestui model de asistenţă socială practicat la nivel de comunitate.  
  
Această limită este “determinată în mare parte de modul de abordare a problemelor sărăciei” (Zamfir C; Zamfir E; Bucureşti, 1995, p.90) Această limită este atribuită uneori agenţiilor voluntare datorită problemelor generate de sărăcie şi a modului de abordare a acestei probleme. Sărăcia duce la cazuri în care cei aflaţi în situaţii de risc să recurgă la a beneficia şi accepta sprijinul său spre a fi încredinţate unor persoane bine intenţionate dar care nu le oferă un ajutor profesionist, specializat. 
  
Amatorismul filantropic este practicat de personae nespecializate, neafizat şi incompetente care nu au nici o legătură cu domeniul asistenţei sociale.Datorită faptului că în organizaţii există persoane nespecializate, incompetente ori specializate parţial pentru activitatea pe care o desfăşoară, multe dintre problemele comunităţii şi în special problemele grave pot rămâne nesoluţionate.Tot datorită acestui fapt proiectele pe care le desfăşoară organizaţia pot rămâne nefinalizate, sau nu îşi pot îndeplini în totalitate şi în conformitate cu standardele cerute obiectivele propuse. Toate aceste probleme care în fond sunt considerate a fi provocate şi generate de sărăcie duc nu la realizarea bunăstării sociale ci la accentuarea problemelor existente în comunitate. De aceea este normală instituirea obligaţiei angajării de personal de specialitate, şi este normal ca serviciile de asistenţă socială de stat sau private să fie coordonate de specialişti. 
  
c). Particularismul filantropic – “se referă la tendinţa organizaţiilor voluntare şi a donatorilor acestora de a furniza sevicii sociale anumitori grupuri ori subgrupuri ale populaţiei” (Zamfir C; Zamfir E; Bucureşti, 1995, p. 90). 
  
Pentru a evidenţia particularismul filantropic se impune o definire a termenului de filantropie. În Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, unde se regăseşte o definiţie generală a termenului ce nu acoperă în întregime sensul lui social, cuvântul filantropie este înţeles prin ”iubirea faţă de oameni” sau într-o accepţiune mai largă se defineşte ca „faptă de caritate, binefacere în folosul oamenilor săraci sau neajutoraţi şi al asezămintelor de binefacere.” Acest particularism filantropic poate fi considerat o caracteristică pozitivă a organizaţiilor voluntare atâta vreme cât furnizează serviciile sociale diferitelor subgrupuri (etnice, religioase, de interes, etc.). Particularismul se referă la selectarea riguroasă atât a problemelor cât şi a grupurilor care urmează să beneficieze de servicii pentru rezolvarea problemelor. Această situaţie a organizaţiilor voluntare de supraspecializare şi faptul că furnizează doar anumite servicii pentru un anume grup respectiv o anumită problemă, a condus la o serie de critici cu privire la rezolvarea problemelor societăţii. Un exemplu care poate reflecta această situaţie face aluzie şi referire la faptul că există organizaţii nonprofit care reprezintă anumite grupuri (în general religioase), care chiar dacă nu recunosc acest fapt, furnizează servicii doar acelor persoane ce fac parte din acel grup, astfel atingerea bunăstării celor cu probleme sociale depinde de apartenenţa la acel grup religios, de pildă. Se poate ajunge uneori până la situaţia în care unele grupuri sau categorii de clienţi sunt private de serviciile de asistenţă socială, iar alte grupuri să beneficieze de servicii duble, atât din partea statului, cât şi din parteaa comunităţii. Pe de altă parte se poate întâmpla ca problemele grave şi cazurile dificile să rămână nerezolvate ori să rămână în seama instituţiilor publice. Prin urmare acest particularism poate conduce la nerezolvarea unor probleme importante ale comunităţii, dar poate afecta şi modul de folosire al resurselor. 
  
d). Paternalismul filantropic – “implică posibilitatea celor ce dispun de majoritatea resurselor de a influenţa modul de definire a necesităţilor întregii comunităţi”. (Zamfir C; Zamfir E; Bucureşti, 1995, p. 90). Adică se referă la faptul că sectorul privat poate într-o oarecare măsură, să hotărească singur ceea ce trebuie să facă şi cine sunt cei care urmează să beneficieze de serviciile sale iar de cele mai multe ori criteriile de selecţie a beneficiarilor sunt subiective. În acest fel stând lucrurile, cei care reprezintă organizaţiile nonprofit pot furniza servicii după anumite criterii şi anume ţinând cont de religie, etnie, clasă socială etc. În această împrejurare şi situaţie se poate ajunge la promovarea şi furnizarea unor servicii considerate a fi importante de liderii comunităţii, în defavoarea şi detrimentul altor servicii ce ar duce la rezolvarea problemelor celor aflţi în situaţii de risc. Aceste deficienţe, limite ale sectorului voluntar nu duc la diminuarea virtuţiilor sale sau a responsabilităţii ce şi-o poate asuma în rezolvarea unor probleme sociale, ci pot fii considerate de fapt virtuţi ale sectorului guvernamental şi invers. Aceste neajunsuri ale sectorului nonprofit pot fii rezolvate. Printre altele această rezolvare poate presupune o strânsă colaborare între stat şi sectorul privat, însă această relaţie de parteneriat trebuie reglementată de legi clare şi adecvate, la fel cum şi sectorul nonprofit are nevie de acelaşi lucru pentru aşi diminua aceste neajunsuri. 
  
Prin urmare, ONG-urile care furnizează servicii sociale, cu implicarea asistentului social prin acreditarea lor pot şi trebuie să devină un partener serios al statului în furnizarea unor servicii sociale. Asociaţiile şi fundaţiile particulare sau neguvernamentale cu profil de asistenţă socială au un rol deosebit de important în rezolvarea multiplelor cazuri de impas social care se pot întâlni oricând într-o societate. Aceste organizaţii îşi stabilesc în prealabil prin statutul de funcţionare obiectivele de activitate (ex. Protecţia copilului, persoane cu handicap, persoanei vârstnice, grupuri vulnerabile şi marginale, etc.) care se desfăşoară la un anumit moment dat într-o comunitate venind în sprijinul acesteia şi contribuind la complectarea serviciile guvernamentale. Limitele sectorului neguvernamental şunt însuşite şi de către serviciile de asistenţă socială oferite de către Biserică. 
  
6. Câteva concluzii şi încheierea 
  
În concluzie, se poate spune că organizaţiile nonprofit şi-au însuşit o oarecare experienţă care nu poate fi neglijată, nu doar în furnizarea de servicii sociale celor aflaţi în situaţii de risc ci şi în atragerea atenţiei opiniei publice asupra problemelor, nevoilor sociale, în promovarea unor iniţiative privind politicile sociale şi mobilizarea comunităţilor, Astfel se poate afirma că organizaţiile nonguvernamentale au parcurs drumul de la sursa de sprijin pentru cei aflaţi în nevoie la actori responsabile pentru schimbarea socială. Din cadrul acestor organizaţii fac parte şi asociaţiile şi fundaţiile cu caracter religios care funcţionează sub oblăduirea Bisericii. Acestea au un rol important în ceea ce priveşte activitatea misionar-socială a Bisericii şi prin care se derulează diverse proiecte care vizează problemele de ordin social care apar la un moment dar într-o comunitate religioasă şi nu numai.  
  
În încheiere, vom observa şi constata că din cercetarea întreprinsă şi prezentată aici putem afirma că serviciile sociale ale Bisericii Ortodoxe Române în acest moment se confruntă cu câteva limite prezentate în acest studiu. Asistenţa socială, filantropia şi organizaţiile furnizoare de servicii sociale patronate de către Biserica Ortodoxă Română se confruntă ca majoritatea ONG-urilor din România, cu aceste limite ale sectorului neguvernamental. Toate aceste limite pot fi depăşite print-un amplu proces de profesionalizare a serviciilor şi personalului ce deserveşte aceste servicii... 
  
Rezumat 
  
Lucrarea de faţă se doreşte a fi una ce susţine şi promovează dialogul, colaborarea şi cooperarea dintre Biserică şi celelalte instituţii ale societăţii civile, în planul asistenţei sociale, a filantropiei, precum şi în domeniul activităţilor sociale, culturale ori educative, sub forma unui parteneriat, atât de necesar, spre folosul credincioşilor şi membrilor Bisericii care, implicit, sunt şi cetăţenii Statului ori fiii acestei naţiunii. Implicarea Bisericii în social se poate realiza în multe feluri şi sub diferite forme, unele din ele fiind remarcate şi evidenţiate aici, în această lucrare de disertaţie, care porneşte de la definirea, din punct de vedere teoretic şi teologic a termenilor de filantropie şi caritate creştină, plecând şi ajungând la noţiuni practice, tehnice şi concrete, specifici disciplinei numită asistenţă socială. Sunt prezentate aici metode moderne şi foarte actuale de realizare a uni sondaj şi de implementare a unui proiect sau a unui program social, cu ajutorul instrumentelor caracteristice Bisericii – instituţie ce nu trebuie să aibe vreun complex, din acest punct de vedere, deoarece dispune de toată dotarea şi de tot „echipamentul” necesar realizării unui deziderat social. 
  
Totodată, lucrarea de de faţă încearcă să sintetizeze câteva trăsături definitorii ale postmodernităţii, ca o necesitate a contextualizării corecte a misiunii Bisericii Ortodoxe. Lipsit de pretenţia de a fi exhaustiv, (lucru, de altfel, imposibil), materialul acesta se doreşte a fi un ghid folositor mai bunei înţelegeri a provocărilor postmodernismului, ca şi a modurilor în care Biserica le poate folosi sau respinge. Stadiul societăţii actuale, cu toate coordonatele sale definitorii, nu poate surprinde Biserica, ea însăşi chemată să-şi deschidă mesajul către oameni, atât ca indivizi, cât şi ca grup social. De aceea, Biserica trebuie să folosească toate strategiile misionare adaptate vectorului postmodern de exprimare existenţială, spre a defini acel nou tip de umanism, destinat zilei de mâine, despre care Preafericitul Părinte Patriarh Daniel afirmă că „trebuie să redescopere legătura profundă dintre libertate şi sfinţenie” . 
  
În prezent, Biserica desfăşoară activităţi de asistenţă socială prin sistemul propriu, având suport de organizare legile emise de stat, promovând politicile sociale şi măsurile de protecţie socială pe care le regăsim în întreaga societate, ea punând la dispoziţie resursele umane şi logistica de care dispune. Nu în ultimul rând putem menţiona că în cadrul serviciului social bisericesc se desfăşoară proiecte care au ca sursă de realizare şi resurse financiare care actualmente sunt modeste. De aceea Biserica invită statul şi în acelaşi timp îi propune ca sistemul naţional de asistenţă socială să treacă în slujba bisericii, aceasta din urmă punând la dispoziţie cele menţionate mai sus, iar statul ca factor determinant într-o societate să-i dea bisericii capital financiar pentru finanţarea întregului sistem. Biserica oferă prin personalul său clerical care are statut de lider într-o societate mobilizarea şi antrenarea oamenilor ca şi comunitate într-o implicare directă în rezolvarea problemelor care pot apărea. 
  
Drd. Stelian Gomboş 
  
 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
Biserica Ortodoxă în faţa provocărilor lumii contemporane şi rolul Ei social – filantropic în societatea postmodernă, secularizată / Stelian Gomboş : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 100, Anul I, 10 aprilie 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 Stelian Gomboş : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Stelian Gomboş
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!