Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Naratiune > Mobil |   



Biciul
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Că dacă o cânta oleacă, ce-o fi? Se uită la el cum ţine biciul în mâna dreaptă, laolaltă cu dăplăiele de piele groasă, atingând din când în când, ca o mângâiere, crupa lui Murgu şi a lui Şoni, care se muncesc să tragă căruţa încărcată cu lemne prin ogaşul umed al pădurii. 
  
- Dii, Murgule! Şi biciul se leagănă, abia atingând calul. Un fior rece îi alunecă pe spinare şi mâna i se ridică singură la obrazul stâng. Se scutură ca de un gând rău şi începe a cânta: Eu doinesc, pădurea sunăăăă, Eu doinesc, pădurea sună, Badea patruuu boi adună, Badea patru boi adunăăăă... Cu adevărat răsună pădurea odată cu glasul ei. De pe crengile fagilor înalţi se risipesc care-ncotro păsări, speriate de sunetele noi, nemaiauzite de ele. 
  
Ochii ei îl cercetează. Tace. Ea zice iar: Eu doinesc, pădurea crapăăă... Euuu doinesc pădurea crapă, Badea patruuu boi adapă, Badea patruuuu boooi adapăăă. N-a ştiut niciodată, în cei mai bine de patruzeci de ani de când se cununaseră, dacă lui îi este drag sau nu glasul ei... Nu-i adapă că li seteeee, nu-i adapă că li-i sete, Îi adapă că mă vede, îi adapă că mă veeedeee. El îi aruncă o uitătură scurtă. Ea tace.. 
  
Ies din pădure, în câmp, de-acolo trec Lunca Streiului, apoi Dealul Bercului şi intră în sat. Căldura lui iunie, după răcoarea pădurii îi toropeşte pe-amândoi. Ea adunase nişte ochiul–boului din câmp şi flori de sânzâiene. 
  
- De parcă n-ai fi pus destule flori pă lângă casă, îi spune după atâtea ceasuri de tăcere. Nu-i răspunde. 
  
***** 
  
Mă-ntorc acasă pe-acelaşi drum, acum asfaltat, prin pădurea de altădată. Văd totul cu ochii sufletului, care n-a uitat nimic. Opresc maşina şi cobor. Pădurea veşniceşte. Numai oamenii trec. Aşa, ca Niculae şi Ana, care mă luaseră în ziua aceea cu ei, după lemne. Nimic nu-mi era mai drag decât s-o ascult pe Ana cântând în pădure. Ea m-a învăţat atâtea cântece şi mi-a dăruit cele mai frumoase oprege şi cămăşi cusute. 
  
Am iubit-o. La fel de mult ca pe maica Tiţa, străbunica mea, care m-aştepta să mă-ntorc de pe cărările de şcoală, să-mi povestească toate ale satului, ale lumii şi-ale poveştilor. Dar cel mai mult îmi plăcea s-o ascult vorbindu-mi de Ana... 
  
***** 
  
Ce măi soare era, maică, şi câmp în floare, şi cântec de greieri, că n-am mai fi mers cătă casă! Ne-ntorcem amândouă de la Bordeie, satul de dincolo de pădure, unde bună-sa ave o soră şi, din cân' în cân', îi duceu una-alta, c-o rămas sângură pă lume. O lăsat-o mumă-sa cu mine, c-am avut şi eu de mers la o muiere, tăt acolό. Altfel, n-ar fi păşit Ana sângură de-acasă! 
  
În sâmbăta aia era sărbătόrea Sfântului Petru şi-n sat nu lucra nime'. Cânta din tătă inima doina de-o'nvăţase de la buna ei: Pădurice, mică deasă, În tine ploaie de varsă, Da' nu îi ploaie curată, Îs lacrimi de la o fată Ce-i cu sâla măritată, La-nsurat, la măritatu' Omu' nu trăbă-ndemnatu'. 
  
Sânzâienele erau înflurite, maică, şi, chiar dac-o fost trecută sărbătoarea lor, tăt măi erau bune de leac. O cules un braţ, ca şi ‘nainte cu vro' câteva zile, cân' şi-o pus câteva sub pernă, să-şi viseză mirele. N-o visat numa' o bulbόnă mare şi pe mumă-sa care să perde în apele tulburi. 
  
Mai mult de-asta o vrut a mere sângură la Bordeie, că acolo, într-o casă măi mult huruită decât în piciόre, ştie Ana pă mamă Fiica, şi muierea aia îi pute tălmăci visu'. Îi drept: o bănuie pe babă că nu i-o dezvăluit tot ce-o văzut când i-o dat în bobi; prea şi-o adunat sprâncenele. 
  
- Eşti frumόsă, fata babii, să porţi un căţăl de usuroi tăt cu tine, să nu te deόtă όmenii, i-o zâs, Tu ai să te măriţi după un om ‘nalt şi bogat.Să faci cunună de sânzâiene, s-o dai pe apă, când te-ntorci acasă, ducă-se răul di la casa vόstă! Şi babii, adu-i colac cu măr ... Cum ştie mumă-ta să-l facă, nu-l face nime'... Şi măi adu-mi o ţâră de lut răzuit din patru colţuri de vatră din casă di la voi şi nouă lumini de ceară. Ţ-oi descânta de năroc şi de deochi, că tare eşti frumόsă! 
  
La marjinea Streiului s-o descălţat, înfierbântată, şi-o intrat cu picioru' drept în apă. Şi l-o tras iute ‘năpoi, că apa i s-o părut cam răce. Şi cum nime' nu măi era pă malu' apii, că erau toţi la uspăţ, că să mărita una din capu' satului, s-o despuiat şi-o tunat în apă. Ave cu ea săpun de casă, că pă vremea nόstă nu erau alte celea de spălat păru', ca acuma, aşe că şi-o desfăcut cozile grόsă...Şi cred eu că i-o dat baba ceva de împletit în păr , după ce şi-l spală, că pre o vrut ie să să baje-n Strei ... Când am văzut-o aşe', despletită, cu părul lung-lung tăciune şi faţa albă ca varul, cu ochii negri-negri, parcă-i ardeu în cap, nu alta, aş fi putut jura că-i ştima apelor, ori una din ăli frumoase. Şi frumόsă era, vede şi ie bine în oglinda apii şi-n ochii ficiorilor, duminica la joc. Da' mumă-sa era tăt cu ochii după ie şi de multe ori o zis că, acu', dacă are fată de măritat, n-o da-o orişicui! Frumoasă îi, harnică îi, are şi ceva zestre... 
  
Şi-o pus cununa de sânzâiene pă cap şi s-o scufundat o dată. Cununiţa o pornit la vale, purtată de apa Streiului păn' la marea aia mare, cum i-o spus mamă Fiica. 
  
Ne-am pornit cătă casă tόmna' cân' clopotele bisericii băteu de sfârşitu' cununiei. Ne-am întâlnit cu nuntaşii la marginea satului, unde-i aşteptau căruţăle, care măi de care acoperite cu covόră ţăsute, şi ele şi caii. Mireasa pleca noră. Muzicanţii cântau cu foc şi s-o-ncins jocu' tόmna' acolo, în drum. Otfelii jucau ‘năintea mirilor şi ne-or întins şi nouă sticlele cu vinars întors, aşe cum să dă la tăt drumeţu' şi la ăi ieşiţi la porţi. 
  
Ion a lu' Misarăşu' era un ficior din sat, tare frumos. Tu nu-l ştii, maică, s-o-nsurat departe, un' l-o dus şi pă el nărocu' ... O prins-o de mână şi–o luat-o la joc. Tare-i plăce ei să joace; îi arde pământul sub piciόre când auză láuta. S-or învârtit din ce în ce mai iute ş-o vedem eu că parcă nici nu măi era legată de pământ. 
  
Ion Ţâganu' o retezat deodată cântarea cu arcuşu' şi jocul s-o oprit. Ana, roşie, cu inima să-i spargă chieptu' de ostăneală, nu alta, şi-o ridicat deodată ochii cătă unu' care, călare, am văzut eu, o pironit-o tăt jocu'. Pălăria i-ascunde jumătate de obraz, da' şi-aşe, ceva din el o-nfricat-o. O plecat grăbită acasă, c-aproape am fugit, să mă pot ţâne de ie. 
  
În duminica aialaltă, el o venit şi-o cerut-o de nevastă. Nu îndrăgise pe altu', da' ceva o opre să meargă după Niculaie. S-o-mpotrivit întâia oară mamii. O bătut-o. 
  
- Tu, fată, eşti tânără şi proastă, nu ştii ce-i bine pintru tine! Niculaie îi sângur acasă, are pământ şi n-ai s-o duci rău! Facem uspăţ peste tri săptămâni, să n-ajungem postul Sfintei Mării... 
  
Şi tată-său n-avea cuvânt dinaintea nevestii. Eu ştiu, că întră vecini multe să ştiu. 
  
În ziua nunţî, n-o vrut să iasă din casă, venisă Niculae cu toate neamurile lui s-o ieie. Mumă-sa o bătut-o iar, aşa mireasă cum era şi cum o îmbrăcaseră măi cu sâla. Când o ieşit din casă, avea ochii roşii de-atâta plâns, da' - ziceau muierile- cum să nu plângă de nărocu' ce-o dat păstă ie, ăl măi bogat din Nădăştii o ie de nevastă; şi-apăi tăte miresele plâng... Numa' muzicanţî or băgat de samă supărarea iei şi n-or cântat când or suit-o-n căruţă. Tată-so tăce şi să uita la ie cu ochii duşi. 
  
- Da' ce-aţi tăcut aşe? Zâceţi, mă, una, că nu sântem la mort! i-o îndemnat chiar Ana, dacă tăt n-o fugit undeva la capetu' lumii, ori nu şi-o pus capet zâlelor înainte de-a o da mumă-sa de-acas'. Să vede c-aşe o vrut Dumnezeu, şi-o fi zâs. Şi uspăţu' s-o făcut. Când or ieşit de la biserică, Niculaie o prins-o strâns de mână şi i-o spus apăsat: 
  
- De-acuma eşti a me, Ană! A me! 
  
Şi-acu' i-aud glasu', maică! Era on bărbat frumos, da' nu-ş'ce te înfrica, numa de-l vedei! 
  
Aşa o fi vrut Dumnezău! Da' eu cred că tătă noaptea aia, în cap i-o sunat govitu' miresii, că i-or cântat fetele la fereastră, cân' o-mbrăcau de mers la cununie: Rujulină din grădină, Rujulină din grădină , Ce-ai făcut de-ai înpupit, Că vremea nu ţi-o venit... 
  
Ăl măi cu ciudă i l-o cântat una, Ileana, am văzut eu, maică, ar fi mâncat-o de vie, că i l-o lόt pă Niculaie. Că de multe ori m-am gândit eu dacă nu le-o fi pus ceva în turtă , când le-o dat la amândoi să mânce din ie, după ce-or învârtit-o pă mireasă pă masă, la pόrtă ...  
  
***** 
  
De-abia ieşită din pădure, am oprit din nou. Câmpul se-ntindea galben ca mierea soarelui, de-atâtea sânzâiene înflorite. Ce dor mi-a fost de de mirosul lor, de sat, de câmp, de Strei, de Ana! ... M-a podidit plânsul. 
  
-Maică, nu plânge, am auzit iar, nu ştiu de unde, glasul celei care mi-a legănat visele anilor de demult şi mi-a oblojit toate durerile copilăriei. Şi până acasă, mi-a povestit iar, ca-n serile noastre de taină, în patul cu strujacul umplut cu fân şi toate aromele florilor de câmp ... De Ana. 
  
***** 
  
Pământ, da, ave Ana acu' şi mai mult decât acasă, iute l-o aflat, că era vremea fânului şi după aia a treieratului, o venit şi culesu', o venit şi fata, Aglaia... Avea soacră cumsăcade, da' pă bărbat nu l-o îndrăgit măi mult. 
  
Nici la mamă Fiica n-o măi ajuns vrodată. 
  
Într-una din zile, să-ntorce din luncă. S-or făcut anu-ăla de tăte şi-o cules o corfă mare de căstrăveţi, să-i pună în butoi, la murat. La vro două case măi încolό, îi măi ştii tu p-a lu' Bălu? or făcut clacă la săcerat şi-acu', cătă sară, or încins jocu-n ocol. 
  
Era acolό şi Ion a lu' Misarăşu, fetele or strâgat-o să ieie o bucată de plăcintă. Ion a luat-o la joc... Doamne, dor i s-a mai făcut deodată de anii de la mumă-sa!... 
  
Vorba o ajuns ‘năintea ei acasă. La pόrtă, Ana s-o oprit întâi să vadă domnişorii înfluriţi lângă gard. Niculaie se-ntorsesă şi el de la moară şi- acu' şede lângă fântână şi scufunda biciu' şi neşte hamuri în vălău' cu apă. 
  
- Te-ai întors, Niculaie? Mai mult n-o apucat a zâce. O tăietură grozavă i-o ars spinarea şi i-o plesnit pielea obrazului stâng. O scăpat corfa din mână şi-o măi apucat să vadă căstrăveţii împrăştiindu-să. Câte-o măi căpătat, n-o măi numărat. O căzut în ţărâna din ocol. Când s-o trezit, şi-o văzut cămeşa ruptă de biciu' din piele împletită şi cu vârf de sârmă. Şi sângele înflurit pă cămeşe, aşe, ca domnişorii roşii din uliţă. Şi pă cumnată-sa, Sâlviuca, şezân' lângă ie cu mânile-n poală şi plângân' . O podidit-o şi pă ie plânsu', maică!. Mult o măi cusut la cămeşa aia în vara dinainte de-a o mărita mumă-sa! 
  
- Plângi şi rabdă, maică, rabdă, ăsta-i datul muierii pe pământ, i-o zâs soacră-sa. Şi tată-so, Dumnezeu să-l ierte, m-o bătut. Asta-i soarta nόstă, a muierilor, nu ştiu de ce ne-o fi lăsat Dumnezău aşe ... i-o mai spus, şi-o stropit, c-ave de la Sântion, apă sfinţită cu busuiocu' pin odaie. 
  
Niculae o plecat de-acasă vo două zile, avea treierătoare şi secera într-altă parte. Până s-o întors, de-o mie de ori o vrut Ana să plece de la el. Tot de o mie s-o şi răzgândit. Fata avea doi ani, acasă să-nsurasă frati-so, un' să să-ntόrcă? Şi-apăi, satu'! Ce-o să zâcă lumea?! Iote, avere şi bărbat bogat i-o trăbuit, acu nu-i stăpână! Şi nu-ndrăznea nici lu' mumă-sa să-i spună ceva. 
  
Şi-o rămas. Mai mergea duminica la biserică, să aşeza în jenunţî la icoana Mântuitorului pă cruce şi plânge înfundat , că acuma ştie şi ie ce-o pătimit Isus. Măi îmi spune mie năcazu'ei, că n-ave cu cine altu' vorbi. 
  
El s-o-ntors după două zile, n-o zâs nimic, nu s-o rugat de iertare, doar s-o întunecat şi mai mult. De bătut, o mai bătut-o şi-altădată, da' de Aglaie i-o fost drag ca de ochii din cap şi n-o lovit-o nicicând. O ţâne' pă jenunţî şi să uita la ie ca la sόre şi de-asta l-o iertat. Acu-i învăţătoare în sat Aglaie, c-o vrut Niculaie ceva bun pintru fata lui. 
  
O-nvăţat şi Ana să nu-i măi fie frică de el. Când o mai băte, atât îl suduie: 
  
- Pirilizeză-te Dumnezău, Niculaie! 
  
De paralizat, nu l-o paralizat când o bătut-o. Ci tόmna' când s-o copt grâu' şi era vremea săcerii. De combină vede de-o vreme gineri-so, bărbatul Aglaiei, care-o făcut şcoală de maistori, da' de dragul fetii lu' Niculaie şi-a Anii, n-o plecat la oraş, la uzină. 
  
Niculaie s-o trezât cu nόptea-n cap în zâua aia, maică, să crepe neşte lemne. O pus lemnu' pă cătur şi-o ridicat săcurea deasupra capului, să-l despice. Ca fuljerat, o scăpat săcurea din mâni şi s-o prăvălit şi el. 
  
- Ana! Ana me... o măi apucat să spună, când l-o găsit ie căzut la pământ. 
  
S-o apropiat şi s-o uitat cu frică la el,. Niciodată n-o fost beteag. Nici de beut , n-o beut cât să nu ştie de el. Tătdeuna o fost stăpânul ei şi-al curţâlor! Şi-acuma, că-l vede întins pă jos, tăt nu s-o putut gândi că-i mort. 
  
- Tolvaaaaai! am auzit înainte de răsăritu' soarelui. Niculaieeeeeeee! Niculaie-al meeeu! 
  
Cumnată-sa, di păstă drum, o venit ca arsă; plânsu' lor o trezit tăt satul. Eu eram în grajd să mulg vaca şi-am auzât-o întâi. L-am ridicat tăte tri şi l-am dus în casă. Pân' la amiaz', şede Niculaie aşezat într-un copârşeu frumos, cumpărat de Aglaie şi de bărbatul ei, di la oraş. Or chemat doi preoţi, or tocmit gropaşii, s-or apucat de pregătit pomana di după înmormântare. Zece găini şi un porc o tăiat Ana, maică. 
  
- Niculaieeee, cui mă lăsaşi tuuuu?? Niculaieee, de ce murişi acumaaa? am auzât-o pă Ana întruna pin ocol. O tăcut numa' când s-o dus în grajd. O mângâiat pe grumaz caii, dup-aia s-o uitat în sus, la grindă. Biciul vechi demult şedea împlântat sub una din grinzi, lângă legătura de sânzâiene uscate. Demult i-o luat locu', la căruţă, biciu-ăl nou, cumpărat din târg, de la Sângiorz ...  
  
Cătă sară, eu făcem plăcinte pă tigaie, să dăm oamenilor care veneu la priveghi, cu câte-on păhăruţ de vinars, de sufletu' mortului. Ana să cânta întruna. 
  
- Ană, tătă viaţa te-o bătut! Ce-ai de plângi aşe? şi-o făcut cruce cumnată-sa. 
  
Ana o deschis larg uşa la casă, o-mpins-o uşor cu mâna pe Sâlviuca şi cu glas limpede i-o zâs: 
  
- Dă-te la o parte, că vine lumea!... 
  
- Niculaieeeeee, dragu' meuuuu!...o strâgat iar cât o putut, cân' o văzut-o tunând în ocol pă ver'şoară-sa, Măriuca, de păstă deal. Şi-aşe o făcut cu tăte neamurile. 
  
L-or îngropat creştineşte, Ana l-o plâns ca o bună nevastă şi i-o făcut o pomană ca on uspăţ. 
  
N-o ştiut nime' că-n dimineaţa îngropăciunii, devreme de tăt, pă când începeu a cânta cocoşii, Ana o scos din lada de zestre cămeşa ruptă de bici- şi-ave' şi-acu' sângele ei uscat pă mânecă- şi-o aşezat-o adânc în sicriu, lângă Niculae...Lângă cămeşe, biciul ...  
  
De-atunci, tăt măi rar am mai auzit-o cântând , maică, şi numa' pin grădina lor. 
  
Drăguţ caaar cu paaatru boi, Drag mi-ooo fost mie de vooooi,măăăi, Dar măi draaag de cini' vă mânăăă, Că ţâââne biciuuu-ntr-o mââână, măăăi... 
  
*** 
  
Înainte de-a ajunge acasă, am suit dealul până la cimitir. Maica Tiţa m-aşteaptă acolo acum, ştiu asta, numai că nu-mi mai povesteşte toate cele. Îi aprind o lumânare lângă cruce. Mai ştiu şi că hodineşte împăcată. Nu şi-a dat fata de lângă ea, dar eu am plecat din sat, c-aşa te duce viaţa şi cântecul. 
  
În poartă, mama iese şi cu lacrimi în glas mă ia în braţe: 
  
- S-o dus şi nană Ana, fata mamii ...  
  
Pornesc spre casa Anei. Poarta-i larg deschisă, ca la sat, când moare cineva. Ana parcă doarme. Tot frumoasă este Şi nici n-a-ncărunţit de tot. Poate c-aşa a vrut, să plece când toate grădinile râd. Îi aşez în sicriu un braţ de sânzâiene. Mi se pare, sau dâra unei lacrimi îi străbate cicatricea fină de pe obraz? 
  
***** 
  
Sunt la mama nuuumai uuuna, Cuuuum îi soarele şiiii luna, Num-o dată ţ-am călcat, măăăi, şi , vai, rău m-ai măritaaat, măăăi ...  
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
Biciul / Violeta Deminescu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 718, Anul II, 18 decembrie 2012, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2012 Violeta Deminescu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Violeta Deminescu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!