Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Orizont > Ganduri > Mobil |   



Bătrâneţe, haine grele!...
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Ce ne-am face fără telefon? Azi nu concepem viaţa fără micuţul aparat care ne apropie pe calea undelor nevăzute de cei dragi de-acasă sau de prin alte părţi ale acestei lumi, care pe unde-om mai fi şi noi azi în libertate, că ...de: „Aşa-i în tenis!” − ar fi zis Toma Caragiu, dacă ar fi trăit timpurile noastre.  
  
Deci, formăm numărul, şi după politeţurile de rigoare, fiecare de la capătul său de fir, sau celular (şic!), începe să-şi spună durerile şi / sau bucuriile, când îi vine rândul la „servă”, căci ...aşa-i în tenis! – îl repet iar pe mult îndrăgitul şi neuitatul nostru actor –, funcţie de situaţia sa financiară pe care o traversează azi cum poate, cum ştie şi cum vrea.  
  
Chiar aşa mi s-a şi întâmplat aseară când a sunat telefonul: 
  
─Alo? – am răpuns eu pripindu-mă. 
  
─Ce faci fă? 
  
─Alo!!! Dar cu cine vorbesc? 
  
─Mariana, nu eşti tu? 
  
─Ba da! Întâmplător tot „Mariana” mă cheamă, dar cred că nu sunt aceea pe care o cauţi dumneata, la ora asta din noapte... 
  
Am simţit cum s-a muiat repede „el macho” de la celălalt aparat, care îmi întrerupse definitiv de-acuma somnul cu un vis frumos pe care-l aşteptam, căci de aşteptat un telefon, eu chiar aşteptam. 
  
─Vai! Scuzaţi-mă doamnă: cred că am făcut greşit numărul... 
  
─Vă scuz, desigur, dar cu condiţia să-i vorbiţi la fel de frumos şi Marianei dumneavoastră de acum înainte. Bine? 
  
─Asta nu prea cred că o să se întâmple, doamnă! Nu depinde doar de mine... 
  
─Ba, de dumneavoastră depinde, să ştiţi, în primul rând! Pentru că „a fi şi a vorbi civilizat”, nu înseamnă ca alţii să se comporte şi să vorbească cu dumneavoastră astfel, ci dumneavoastră să vă comportaţi şi să le vorbiţi celor din jur aşa, în primul rând. Iar de cei care nu se vor comporta şi nu vă vor vorbi la fel, vă puteţi simplu debarasa, fără să intraţi în tagma lor şi să le copiaţi acest fel urât de a fi şi de a vorbi... 
  
Eu mi-am terminat „repertoriul” ca să mă răcoresc puţin, bineînţeles, însă cel care formase greşit numărul, nu mi-a mai răspuns, semn că-mi întrerupsese cam de pe la jumate răbufnirea, scăpând astfel de „serva mea”. Dar ce să-i faci: Aşa-i în tenis! 
  
Protagoniştii hazului de bun gust, care te distrează doar fără a te şi mitocăni, au apus încet-încet, iar cei care mai sunt încă în viaţă sunt asfixiaţi de alţii care vin, de nişte creatori ai unui „neo-haz” vulgar, de prost gust, a la manea. Bulă şi Gigel se pare că au emigrat, iar Iţig şi Ştrul cred că au plecat şi ei acasă, în Israel, căci români amatori ai glumelor bune sunt azi peste tot în lume, încă şi cu chef mai mare de a râde, decât cei rămaşi în ţară. Şi, pentru că la noi „balta încă mai are peşti”, cum să se completeze lipsa celor care au plecat? Iată, aşa, conform proverbului: „A tunat şi s-au adunat!” În locul lor, politicienii actuali şi-au chemat fraţii speculanţi, cu care să se adune, nu la spectacole publice, ci în cercurile lor mai „restrânse”, pe la un restaurant aşa mai „amărât”, ca pentru mâna lor, pe la un Lido, un Ambasador sau un Hilton, unde mai şi chefuiesc, normal, printre aniversări, poate mai şi glumesc, desigur, şi ei ca tot omul, dar nu oricum, ci aşa, în felul lor specific, asemănător cu acela care mi-a stricat mie începutul unui somn dulce.  
  
Multora dintre noi ne cam dispare cheful de a mai glumi original când vorbim în ţară la telefon. S-au dus vremurile glumelor bune, care ne menţineau optimişti. Mărturisesc că, după fiecare convorbire, rămîn mult timp cu o senzaţie de amărăciune şi neputinţă pentru cei de-acasă, deoarece majoritatea sunt pensionari şi probabil din această cauză au şi rămas ei să-i suporte pe mult prea incompetenţii şi rău intenţionaţii politicieni de azi, ai căror buni şi străbuni au început să se aciuiască în forţă pe meleagurile noastre cam de pe la 1900. Şi, după ce li s-a dat dreptul de a se „emancipa” nestingheriţi prin răsăritul Europei, ...în puterea tancurilor şi mitralierelor, iată că-şi permit chiar să se mai şi considere „de-ai noştri”, chiar şi după acest gigantic jaf economic pe care-l practică de 20 de ani.  
  
Săracii noştri părinţi! Au muncit zeci de ani în condiţiile unei dictaturi nemiloase şi acum, în loc să-şi trăiască apusul vieţii într-un mod cât-de-cât decent, au ajuns să fie consideraţi „o povară pentru bugetul ţării”!... Da-da! Nu sunt vorbe inventate de mine: acestea sunt vorbele politicienilor de azi pe care mass-media nu face altceva decât să le repete, cum fac şi eu acum... Sunt aliaţii actualului preşedinte, chiar dacă ei nu o recunosc cât timp îmbracă haina „opoziţiei”, a căror încredinţare este că „Statul nu are obligaţia de a asigura tuturor cetăţenilor ţării un trai decent”. Şi pe rând, perindându-se la conducere, ne-au demonstrat acest lucru... 
  
Soţul meu mi-a zis astă-vară, când l-a văzut pe Ponta într-un ziar „rânjindu-şi fasolea” la camerele de luat vederi şi, fălindu-se de, nu cu ce n-avea în cap, ci pe piept, adică cu figura fostului terorist comunist Che Guevara, imprimată pe tricou: „Uite domnule că este totuşi mare lucru să te naşti şi să fii educat ca un nord-european! Pe-acolo, până şi teroriştii comunişti ai lor, IRA, au dovedit că au cuvânt de onoare şi mândrie de sine, promiţând că vor depune armele definitiv şi făcând exact aşa, nu ca ăştia de gintă latină, slavă, slavonă etc, care activează prin România, prin fostul Bloc Sovietic, Spania sau America Latină, care nici vorbă şi nici gând să se ţină şi ei de o promisiune măcar din câte fac...” 
  
Pe timpul cînd eram elevă exista un proverb: „Cine nu are bătîni să şi-i cumpere!”, şi, Doamne câtă dreptate ascunde acestă străveche zicală...  
  
Libertatea aceasta, chiar şi aşa cum ne este − total diferită faţă de ce ne-am dorit −, m-a purtat şi pe mine prin mai multe ţări şi am avut ocazia să cunosc şi altfel de traiuri, total diferite de cel de-acasă, cu care l-a obişnuit Statul nostru pe românul de rând, cam de pe când cei mai sus amintiţi mereu de soţul meu, au reuşit să înfăptuiască „marea sciziune” criminală şi în sânul societăţii noastre româneşti. Mă refer desigur la traiuri mai omeneşti, mai civilizate, nu chiar aşa, ...suprasaturate de griji, în mod special parcă, pentru persoanele de vîrsta a treia şi a patra, ...împărţind şi eu o viaţă de om în etape de câte 20 de ani obsedanţi, pentru că în socialul românesc o astfel de etapă aduce neapărat schimbări radicale şi veşnic înspre mai rău.  
  
De mai mulţi ani ne-am stabilit în Spania, ţară despre care unii români ştiu că este bogată doar în „căpşuni”. Însă eu am mai observat şi alte trăsături caracteristice la spanioli, cum ar fi faptul că au cea mai mare medie de vîrstă din Europa! E o adevărată plăcere să vezi aici oameni de 70-80 de ani plimbându-se de mînă, alergînd şi făcînd sport prin parcuri sau mergînd la Casele de Cultură pentru a participa la serate de dansuri sau pentru a lua cursuri de dansuri naţionale sau străine chiar, toate sponsorizate de Statul Spaniol. Biroul de Voluntariat al Primăriei mele de-aici – căci am timp şi de voluntariat, pentru că vreau –, m-a repartizat de câteva luni bune să lucrez două zile pe săptămînă cu o bătrînă de 85 de ani, care a adus pe lume nici mai mulţi nici mai puţini decât 12 copii. Señora mea (Manola, să-i zicem), merge vara trei luni în Galicia, în Nordul Spaniei, sau în Valencia – coaste ale Spaniei atâta de mult pomenite prin arii de operă, operetă, muzică uşoară sau flamenco –, pentru „a mai schimba gălăgia şi poluarea Madridului cu linişea şi puritatea naturii”, zice ea mereu zâmbindu-mi, atunci când stăm la poveşti. Nu este nici prea săracă, bătrânica mea, ba este chiar lipsită de grija zilei de mâine, dar asta nu înseamnă că gata, ar trebui să iasă din atenţia şi grija Statului Spaniol, pentru că, vezi doamne, ...are el destui săraci! Nu-i aşa? Nicidecum, pentru omul care a muncit şi a cotizat asigurându-şi liniştea anilor de bătrâneţe (în cazul acesta, fiind doar soţul ei), dar şi pentru ea, femeia sa, care a dat ţării sale 12 vlăstare, grijile statului sunt fară deosebire, nediscriminatorii şi obligatorii!  
  
Săracii noştrii părinţi: nici nu visează ei cum se trăieşte pe-afară şi cum îşi fac treaba angajaţii Statului, aşa-zişii „bugetari”! În nicio ţară civilizată din lume, guvernele nu au voie să se atingă de pensiile bătrînilor şi de alocaţia copiilor, prin lege desigur, adică exact aşa cu ar trebui să fie şi la noi. Dar pentru asta, bineînţeles că politicianul trebuie să fie veşnic conştient de faptul că deasupra sa stă „sabia legii”, care oricând poate să cadă asupra lui, la cea mai mică fărădelege săvârşită. În nicio ţară civilizată „Puterea Statului” nu stă în mâinile politicienilor, adică a unei eventuale „majorităţi” parlamentare, ci în mâna unui Aparat de Stat care supervizeză activitatea acestora. Peste ei toţi tronează justiţia, reprezentantul „Supremului”, adică a Coroanei Regale, a Comandantului Suprem al întregului Aparat Militar al ţării, o „zonă” în care nu au acces ageamii, oricâte facultăţi ar avea ei.  
  
Comuniştii, după ce au încercat în două rânduri să-şi facă şi din Spania o „republică” a lor, s-au lăsat păgubaşi, ultima oară fiind bine cotonogiţi de Franco, Spania rămânând şi ea până azi, una dintre puţinele ţări latine care le-au scăpat, poate în ciuda lui Petre Róman şi a lui Vladimir Tismăneanu, ambii descendenţi ai unor terorişti de breasla celui de pe tricouri, cu care se făleşte şi Ponta, terorişi „a la banderra roza”, que por aqui mirate que no va a triunfarar nunca!(*) – spun spaniolii râzând, când mai vine vorba de Che. 
  
Majoritatea românilor plecaţi la muncă în afară au înţeles repede de ce le-a fost frică comuniştilor, începând cu anul 1990, izgonindu-l pe Regele Mihai I din ţară de două ori: de reînnodarea firului istoriei noastre de acolo de unde ei l-au rupt, adică de la 30 Decembrie 1947!  
  
Aceasta ar fi presupus revenirea la adevărata noastră Constituţie, bună şi rodată în timp din 1866!!! Ar mai fi însemnat revenirea la un pachet de legi tradiţionale şi specifice naţiunii noastre, şi ar mai fi însemnat şi repunerea pe rol a unei justiţii nepărtinitoare, indiferent de locul ocupat de cetăţean în societate. Binenţeles, că ar fi trebuit să se revină la Monarhia Constituţională, lucru ce ar fi împiedicat accesul la putere a politicienilor şcoliţi pe la „f.f.”, precum Crin, Ponta, Băsescu, Iliescu, Năstase etc., care nu se sfiesc să se bată pe burtă cu puşcăriaşii de drept comun ca Dan Iosif sau cu clanurile ţigăneşti ale lui Cioabă, facilitând şi acestora posibilitatea de influenţa chiar şi cele mai înalte funcţii de Stat, care în condiţiile unui Aparat de Stat vechi, cum a avut şi România noastră odată, ar fi fost imposibil.  
  
În ţările civilizate ale Comunităţii Europene, unde o Constituţie de Stat nu stă la cheremul politicianului pentru a o putea schimba el cum vrea după ureche, în cel mai rău caz (adică de criză), guvernele pot doar să oprească mărirea pensiilor de bătrâneţe o perioadă determinată de timp, dar de tăiat din ele nu au dreptul să o facă, căci intenţiile să nu cumva să credeţi că lipsesc. Ba sunt chiar şi cazuri răzleţe, numite „greşeli”, dar care se îndreaptă, pentru că omul apelează la lege imediat, iar legea bineînţeles că nu este „surdă”. Sunt mulţi oameni care trăiesc mai bine la bătrîneţe pe aici, avînd casele cumpărate, motiv pentru care îşi şi permit să facă excursii şi croaziere de lungă şi foarte lungă durată, în ţară sau în jurul lumii. Şi mi se pare normal! Pentru asta au şi muncit o viaţă de om: pentru a se putea bucura de libertate, de copiii care îi respectă şi de nepoţeii lor care îi venerează , pur şi simplu, pe bunici.  
  
Rodica, o bună prietenă, m-a sunat într-o zi: 
  
─Mariana, ai o zi liberă săptămîna aceasta?... 
  
─Da Rodica, întîmplător cei la care lucrez Vineri, au plecat pentru două săptămîni în concediu. 
  
─Bine! Uite îţi dau o adresă: sunt doi bătrîni şi au nevoie de cineva să-i ajute.  
  
Vineri m-am prezentat la adresa respectivă, iar la terminare m-am trezit cu rugămintea lor insistentă de a-mi mai găsi două ore pe săptămînă şi pentru ei, pentru a mai veni să-i ajut. Am acceptat destul de greu, dar cu plăcere, deoarece programul meu de dimineaţă, în cursul săptămânii, este destul de aglomerat.  
  
Şi iată-mă luni dimineaţă înapoi în Cartierul Madridului numit Pinar de Chanmartin. Am sunat, am intrat şi ...surpriză! Señor Jose, amabil m-a invitat să iau loc şi să servesc o cafea, timp în care el mi-a explicat ce am de făcut, în final spunîndu-mi: 
  
─Mariana, pînă termini tu, Luciana va fi acasă: este la sala de sport! 
  
Contrariată am întrebat: 
  
─Unde? 
  
─La Sala de „gimnastică”! 
  
O clipă am reflectat, vă spun cu durere în suflet, gîndindu-mă la pensionarii Romaniei, care nici nu au timp să viseze la săli de sport sau de întreţinere, la o viaţă cît de cât mai liniştită, fiind obligaţi să iasă la proteste de stradă chiar şi în pragul iernii.  
  
Señora Luciana, are 73 de ani, dar arată ca de 55-60 de ani. Este foarte bine întreţinută la bătrâneţe, a muncit mult la viaţa ei şi a crescut cinci copii. Soţul ei a trebuit să muncească 10 ani în Germania pentru a-şi putea cumpăra casa ce o au acum şi pentru a-şi putea asigura pensia şi liniştea anilor de bătrâneţe, lucru ce s-a întâmplat pe timpul dictaturii franchiste, care iată, neavând statutul comunist la bază, i-a lăsat pe oameni liberi, anihilându-i doar pe comuniştii dornici de „internaţionalizare” a Spaniei, de implementarea cosmopolitismului lor distrugător de naţiuni.  
  
Şi apropó: întrebaţi, aceşti oameni simpli, nu spun nici măcar că sunt bătrâni, ci „adulţi”!  
  
Dar cu bătrînii care nu au lucrat la viaţa lor, pentru că poate nu au putut, din diferite motive obiective, şi care poate nu au avut parte nici de soţi aşa de „productivi” precum cele două doamne „adulte” pe care le-am cunoscut eu: Cu aceştia ce se întâmplă pe aici? Sunt cumva lăsaţi de izbelişte, să moară de singurătate sub privirile de josnică indiferenţă a politicienilor? Căci aceştia mai peste tot sunt la fel! Diferenţa dintre politicienii noştri şi cei de pe aici, ar consta practic doar în faptul că la noi nu există excepţii în rândurile lor: Atât şi nimic mai mult! Bine, ...ar mai fi şi felul în care vorbesc la adresa cetăţenilor, dar această restricţie este impusă tot de lege pe de o parte, iar pe de altă parte meseriile de „marinari”, de „cismari”, de „ciobani”, sau de alt fel ciomăgari, nu sunt compatibile pe aici cu nicio funcţie politică Parlamentară sau de Stat. Iar minorităţile, ...aşa mai „flamenco”, îşi văd cu bun simţ de arta lor neîndrăznind, ...aşa buluc a da buzna la ciolanul politic, cum o face oricare ageamiu tupeist la noi în ţară. De ce? Pentru că aici ei câştigă din arta lor înzecit mai mult!  
  
În linii mari, eu am putut concluziona că, părinţii care-şi îndrumă copiii către politică, nu prea au suflete de oameni în ei. Foarte mulţi dintre ei câştigă cam de pe la 6.000 de euro în sus, dar la capitolul plătirii oamenilor care le fac serviciile de curăţenie, întreţinere şi reparaţii, ale imobilelor lor somptuoase, lasă de dorit. Indiferent de mâna cu care fac ei politica, în general nu-i angajează pe meseriaşi cu contracte legale, furând şi ei deci Statul de plata impozitelor, şi foarte des, nici măcar nu le plătesc munca prestată, profitând de influenţa lor în societate. Şi să nu credeţi că fac lucrul acesta numai străinilor? Nici de spanioli nu se sfiesc, pentru că nesimţirea politicienilor este un flagel ca şi generalizat, fără prea multe excepţii. Ei duc o viaţă fără grija zilei de mîine, motiv pentru care nu „simt” această preocupare la alţii, nici măcar azi pe timp de grea criză.  
  
Cu ani în urmă am bătut împreună cu soţul la uşa unui Oficiu al Forţelor de Muncă pentru străinătate, şi am asistat la plângerile unei perechi – el majordon iar ea bucătăreasă –, care aveau pe rol un proces de judecată cu o familie foarte influentă din Spania – îmi este şi jenă să-i pomenesc numele –, deoarece nu li s-a încheiat contract de muncă îndefinit după cele trei luni de probă, pentru care nu au fost plătiţi. Iar majordonul spaniol, foarte pasionat de munca sa, era vorbitor a patru limbi străine şi căuta de lucru de-acum în afara Spaniei.  
  
Este foarte simplu de înţeles că această pereche de spanioli nu au acceptat să lucreze acelei familii de politicieni fără contract legal, tocmai pentru a-şi putea asigura binemeritata pensie de bătrâneţe. 
  
Deci, dacă în ţările Europei, pensionarii sau chiar bătrînii care nu au putut lucra, duc o viaţă liniştită în care doar bolile inerente vîrstei îi mai deranjează, mă întreb: Cu ce tupeu îndrăznesc ei să se erijeze în faţa noastră ca „integratori” într-o lume civilizată, care asigură acel trai civilizat tuturor cetăţenilor ei? 
  
În Romania „post-neo-comunistă”, bătrînii de azi care se trezeau cu noaptea-n cap să meargă la lucru, pe vremea dictaturii ceauşiste, ies azi disperaţi în stradă să protesteze împotriva unor incompetenţi de ieri sau de azi, sau ca ceilalţi care ard de nerăbdare să le vină rândul cât mai repede la putere. Circulaţia cu mijloacele de transport – tranvaie, autobuze sau trenuri –, se făcea pe vremea lor în condiţii de o aglomeraţie de neînchipuit azi, în care nu aveai unde arunca un ac, iar în iernile geroase se degera bine în staţii şi pe scările mijloacelor de transport. Ei au avut parte de un frig crunt în apartamente, de întruperea frecventă a curentului, de numai 2 ore de televiziune seara de la ora 20 la 22 şi de tremurat la nişte cozi interminabile la cumpărături, iar cei din afara Bucureştiului au mai avut parte în plus şi de o mizerabilă şi nejustificată rationalizare a alimentelor. Politicienii de-atunci nu au dus lipsă de nimic, ca şi cei de azi, confortul lor fiind asigurat ca şi azi de un lanţ de magazine, cantine şi hoteluri ale partidului, astăzi ale tuturor partidelor. Timpul dictaturi în România a însemnat pentru toţi românii o epocă a fricii şi a terori. Şi ce-i mai dureros, este că azi tot ei, bătrânii noştri, suferă şi de multe ori plîng în tăcere, gîndindu-se: „Cu ce am greşit, Doamne, căci toată viaţa am muncit, iar acum la bătrîneţe nu pot trăi liniştit!”  
  
Ce ţară civilizată o mai fi aia, care nu îşi respectă bătrînii şi copiii?  
  
Dar se mai respectă oare azi ceva în Romania, înafară de luxul în care se scaldă politicienii? Această neo-clasă politică română nu-i respectă nici pe tinerii elevi olimpici, nici pe mari sportivi, nici pe cei ce încearcă să facă ceva pentru economia şi agricultura ei! Respectă în schimb foarte mult pe politicieni, adică pe ei înşişi! Se „autorespectă”!  
  
Oare ce mai reprezintă ei pentru ţară, în afară de „sărăcia” întruchipată? Politicienii care nu ne respectă trecutul istoric, care nu ne respectă bătrînii şi copiii, ne îmbolnăvesc naţiunea şi ţara: Ei sunt o cangrenă, un cancer, în trupul ţării noastre! Este criză, dar acesta nu este un motiv a ne juca cu bătrînii după placul acestui guvern sau a altuia. Aceşti oameni ajunşi la senectutea vieţii lor, au nevoie uneori doar de o vorbă sau un gest cald de tandreţe şi de respect. Azi, societatea îi tratează ca pe un rebut, loviind în ce au ei mai de preţ (ca şi noi toţi dealtfel): în demnitatea lor!  
  
Acum cîteva minute am citit presa din Romania şi una din ştiri m-a lăsat perplexă: o bătrînă din ţară, Maria Tomulescu, din satul Morişca, jud Mehedinţi, are o pensie de urmaş de un leu!!! Pe cuponul ei de pensie scrie „trei lei”, dar din aceştia, doi lei sunt impozitaţi... Este de neimaginat! Iată că Romania este ţara tuturor posibilitătilor, nicidecum Statele Unite, cum se zicea pe vremea adolescenţei mele... 
  
Mă înclin cu respect în faţa Domitorilor care au clădit această ţară cu sacrificii enorme! Mă înclin cu respect şi în faţa Regilor străini pe care i-am avut, căci şi aceştia toţi s-au luptat pentru binele ei!  
  
Mă gîndesc cu îngrijorare la viitorul ei, căci nefiind lăsată să revină la vechea sa Constituţie sănătoasă, uzurpatorii ţării se întrec în continuare, nestingheriţi, la emanări de noi planuri politice de distrugere strategică, perindându-se rând pe rând la conducere.  
  
Marele Caragiale este atît de actual azi, săracul de el! Lacunele sistemului politic din timpul vieţii lui, sunt şi azi prezente nu doar în piesele de teatru, ci şi în viaţa de zi cu zi, ca şi atunci.  
  
Oare chiar merită acest plai mioritic al nostru să mai fie batjocorit într-un asemenea hal? Până când? 
  
Eu cred că a sosit timpul să ne venim în fire, să preţuim, să slăvim şi să sfinţim şi noi – generaţia de azi –, Istoria Eroilor Neamului nostru şi a bravilor noştri Domnitori şi Regi, să le prindem şi noi înţelepciunea şi memoria într-o Carte de Căpătâi Sfântă pentru generaţiile viitoare.. 
  
Maricuţa Manciuc-Toma 
  
NOTĂ: 
  
*-„care pe-aici n-o să triumfe niciodată!” 
  
*** 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
Bătrâneţe, haine grele!... / Alexandru şi Maricuţa Manciuc Toma : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 446, Anul II, 21 martie 2012, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2012 Alexandru şi Maricuţa Manciuc Toma : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Alexandru şi Maricuţa Manciuc Toma
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!