Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Cultural > Artistic > Mobil |   


Autor: Marian Malciu         Publicat în: Ediţia nr. 478 din 22 aprilie 2012        Toate Articolele Autorului

BĂTRÂNA (1)
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
 
Poveste apreciată cu Menţiune la ediţia a XX-a a Concursului Naţional „Ion Creangă“ de creaţie literară – POVEŞTI / 8 aprilie 2012  
(Prima parte)  
 
Fă-te, suflete, copil  
Şi strecoară-te tiptil  
Prin porumb cu moţ şi ciucuri,  
Ca să poţi să te mai bucuri.  
(„Creion” - Tudor Arghezi)  
 
Era prima zi de duminică a acestei primăveri în care Tudor a reuşit performanţa de a nu merge la serviciu. Nu-i venea să creadă că este acasă. S-a putut trezi târziu, nu la cântatul cocoşilor, când cerul abia se mijea sub lumina roşiatică a răsăritului de soare. Ieşise în curte şi privea cu mirare florile din faţa casei, proaspete, pline de sănătate şi culoare. Orânduite de mama sa, potrivit perioadei în care trebuiau să înflorească, păreau a fi aliniate după o regulă foarte strictă, ce nu se încălca în nicio primăvară. Erau ronduri ovale, pătrate şi hexagonale, săpate într-o anume orânduială, nici prea aglomerate, dar nici prea rare, astfel încât ofereau ochiului un tablou uriaş de armonie şi frumuseţe naturală. Plantele crescute din rădăcina veche, ce fusese bine adăpostită sub stratul bogat de zăpadă al iernii care părea că nu se mai termină, ajunseseră la maturitate şi se simţea de la zece paşi parfumul plăcut al zambilelor, iar cupele elegante şi catifelate ale lalelelor în trei culori se înălţau semeţe deasupra unor aşa numiţi „năsturaşi” galbeni, grena, albăstrui, de parcă se întreceau în a atrage priviri admirative.  
„Hm! Mama nu a fost la cursuri de ikebana, dar şi aici, afară, ca şi în vazele din casă, dânsa a aranjat florile mai plăcut ca japonezele! Avea un simţ al armoniei aşa de dezvoltat cum mai rar se întâlneşte… Oare de unde-i veneau ideile ori gusturile astea? Şi la hăinuţele şi flanelele pe care ni le cosea pe când eram noi micuţi ori ni le lucra cu andrelele am observat aceeaşi deosebită înclinare spre frumos…” medita Tudor plimbându-se alene pe aleile curate dintre ronduri, cu mâinile la spate, lipsit de griji, într-o deplină tăcere. „Pe toate bluziţele şi puloverele aveam floricele lucrate. Erau în aceeaşi culoare ori în tonuri apropiate, dar nu-mi dau seama cum de le reuşea aşa, din acelaşi material şi cu aceleaşi ustensile... Hm! Ce n-aş da să mai fie aici şi să-mi lucreze şi mie şi fratelui meu… Doar noi doi am mai rămas. Doar noi şi amintirile noastre…”.  
Trecând în lumea amintirilor, se aplecă şi rupse o plantă din cele câteva tufe răzleţe ce crescuseră printre celelalte flori. Ceva nelămurit îl făcu să zăbovească asupra ei. Înflorise şi ea. Îi privi albul petalelor lunguieţe şi cu nervuri verzui pe margini. Observă că din tulpina-i firavă se prelingea, picătură cu picătură, un lichid aproape vâscos şi uşor lipicios. „Hm! Asta-i planta din care nu gusta Bătrâna niciodată… O evita sistematic. Parcă tuşea în apropierea ei. Fornăia…”. Năucit parcă de acest gând, porni pe aleea principală care-i purtă paşii spre grădină. Deschise poarta şi merse la nucul cel bătrân pe care-l ştia de când era mic. Coroana bogată acoperea o mare parte a cerului şi răcoarea plăcută îl îndemnă să se aşeze pe banca fixată cândva de bunicul său lângă trunchiul pomului, pe atunci tânăr şi mult mai subţire. Stinghia de sus făcea corp comun, acum, cu trunchiul. Aici era cândva lumea lui de basm. Aici visa în voie. Îşi aminti că adormea înainte de a se termina fiecare poveste spusă de bunicul ori de mama sa. Întotdeauna întreba, a doua zi, despre cum se termina povestea „de ieri” şi, din această cauză, povestea „de azi” începea cu sfârşitul celeilalte…  
Se aşeză cu gesturi moi pe bancă, privi din nou atent la planta ce-o ţinea în mână, încercând să-şi amintească ce nume are, apoi întinse lateral ambele braţe pe stinghia băncii şi lăsă capul pe spate. Se minună de bogăţia verde şi de armonia tulburătoare în care crescuseră zeci şi sute de ramuri şi rămurele. Începu să numere frunzele mari şi lucioase de pe crenguţele ce crescuseră ca un evantai din extremitatea unei crengi. Cinci… zece… douăzeci… „Hm! La cât am ajuns? Mai erau puţine… O iau de la început”. Cinci… şapte… zece… Ochii i se închiseră încet-încet, se redeschiseră cu greu de vreo două ori, căută frunzele pe care le număra şi le rătăci printre numeroasele ramuri şi printre genele ce i se strânseră încetişor, făcând întuneric. Adormise? Era între veghe şi somn…  
… Tudorel îşi bălăcea picioarele în apa limpede ce curgea alene pe sub podul de lemne pe care se aşezase şi încerca să numere peştişorii care se hârjoneau în grupuri micuţe aproape de malul acoperit de vegetaţie bogată. Din trestiile crescute mai alături, la vreo cincizeci de paşi de pod, printre păpurişul des, alesese una mai mare, pe care o tăiase cu briceagul cu două limbi primit în dar de la bunicul său în ziua în care împlinise şapte ani. Legase o aţă de vârful ei, dar nu avea un ac să-l prindă la capăt pentru a-şi face undiţă. Întinse mâna în care ţinea trestia, o trecu în sus spre spate şi o plasă, destul de îndemânatic, în faţă, cât îi permise braţul. Aţa, destul de uşoară, nu se întinse cum ar fi dorit el, dar nici în adânc nu se afundă. Plutea tremurând odată cu unduirea uşoară a apei. În schimb, peştişorii se speriară şi, cu mişcări rapide ale codiţelor şi aripioarelor, se îndepărtară grăbiţi şi se pierdură printre ramurile dese ale plantelor acvatice lângă mal. Nemulţumit, aruncă „undiţa” şi o privi înciudat cum alunecă pe apă, depărtându-se. „Na! Acum nu mai am nici undiţă… Cu ce mă joc? Am să-l rog pe tata să-mi facă una ca lumea. Vreau să pescuiesc!” a hotărât băiatul supărat că nu se gândise mai de demult la treaba asta. „Ba nu! Bunicu’ o să-mi facă undiţă şi o să mă înveţe cum se prinde peştele. Ce? Eu nu am grijă de Bătrâna lui?” îşi schimbă el hotărârea privind supărat în adâncul albiei pârâului.  
Mulţumit de ideea ce-i venise, se propti cu o mână de bârnele podului şi se ridică în picioare. Privi cerul senin, se uită în direcţia soarelui şi apoi la umbra proiectată pe pod de trupul său firav. „Este trecut de ora la care a zis bunicu’ să aduc iapa acasă. Mai întâi să culeg câteva flori pentru mămica… Ba nu! Culeg din alea de câmp, pe drum, că-i plac mai mult. Am văzut eu că cele de baltă nu-i plac… Dar unde este Bătrâna? Era aici, aproape…” se sperie Tudorel după ce privi roată cât cuprindeau ochii fără să vadă iapa.  
Alergă în poieniţa plină de iarbă grasă în care o lăsase pe Bătrâna cu ceva timp în urmă. Nu era aici şi nici în apropiere nu se vedea. O strigă de câteva ori, dar fără rezultat. De obicei, la chemarea lui, venea întotdeauna, îşi întindea gâtul şi îşi scutura coama privindu-l cu blândeţe pe copil. Tudorel se sperie de-a binelea. O teamă adâncă se strecură în sufletul lui şi-l făcu să plângă. Nu ştia ce să facă. „Cum să mă duca acasă fără ea? Ce să le spun?” Îşi şterse lacrimile cu poalele cămăşuţei scoasă din pantaloni şi mai privi odată de jur împrejur. Strigă iar. Deodată, când toate speranţele pieriseră şi se dădea de ceasul morţii neştiind ce să facă, auzi fornăiala iepei, undeva, departe dinspre păduricea ce urca de dincolo de poieniţă până-n vârful dealului. Plecă în fugă într-acolo, intră prin lăstărişul des care-i răni picioarele goale şi pătrunse în lizieră. Degeaba. Nici urmă de animal încotro privea el neputincios.  
- Intră în pădurice fără teamă! auzi Tudorel o voce necunoscută. După zece paşi dai de o potecă. De acolo ai să mă vezi.  
Năucit şi tare înfricoşat, băiatul începu să plângă şi se întoarse cu gândul de a fugi cât mai departe de acel loc.  
- Unde vrei să pleci? Pe mine mă laşi aici? întrebă aceeaşi voce exact când copilul îşi aplecase trupul pentru a-şi lua avânt să fugă. Laşule! Credeam că eşti curajos şi că ţii la mine. Vai, cum m-am înşelat! se tângui vocea care, de data asta, a avut darul să-l încurajeze şi să-l îndârjească pe băiat.  
- Ba nu sunt laş! a strigat el cât a putut de tare, întorcându-se din nou cu faţa la pădure. Uite! Am să vin la potecă, a mai zis el şi a făcut primii paşi.  
Inima-i bătea cu putere. O auzea aşa de tare că-i putea număra bătăile, dar nu a luat-o în seamă. A mai făcut câţiva paşi ferindu-se de mai multe ramuri, care se agăţau de cămăşuţa lui şi aşa destul de şifonată, dar şi de cele ce păreau că doresc să-l lovească peste ochi. Pe acestea le prindea de vârfuri, le îndoia până trecea de ele şi apoi le elibera. În altă situaţie, s-ar fi jucat cu ele în felul acesta. De picioare nu-i păsa. Călca pe vreascuri mărunte şi uscate, se mai lovea, se mai înţepa, dar nu lua nimic în seamă. Era obişnuit să-l rănească rugii de pe mirişte. Nu i se părea că ar fi mai rău aici. Ajuns la potecă, s-a oprit. A privit atent, dar n-a văzut nici urmă de Bătrâna şi n-a auzit alt zgomot decât freamătul uşor al copacilor încărcaţi de frunze.  
Descurajat şi înfricoşat, s-a învârtit pe loc. I se părea că toţi copacii se apleacă şi-l apasă uşor cu ramurile lor, ascunzându-l privirilor. Auzea voci, fără să înţeleagă cuvinte, auzea muzică, fără să înţeleagă de unde vine, simţea adierea unui vânt care se înteţea şi care făcea frunzele să se mişte forţat, haotic, în foşnet înfricoşător. A încercat să fugă, dar picioarele-i erau grele şi se forţa să facă fiecare pas. S-a oprit năucit. Nu putea să mai plângă şi nu înţelegea ce se întâmplă. A deschis gura să ţipe, dar în acel moment a văzut mai bine poteca pe care făcuse doar câţiva paşi. Privind în lungul ei să înţeleagă încotro să se îndrepte, a văzut ceva mişcându-se la doar la o aruncătură de băţ mai departe. A căzut în genunchi aproape paralizat de frică S-a târât pe iarba moale şi caldă cu ochii ţintă spre locul unde observase mişcare.  
Deodată s-a făcut linişte. Frunzele s-au oprit din mişcare şi muzica a încetat. A văzut doar la câţiva paşi distanţă coada stufoasă şi lungă a Bătrânei mişcându-se nervoasă. S-a ridicat cu greu în picioare şi a privit buimac. „Ce face acolo”, s-a întrebat el. „De ce stă nemişcată şi doar dă din coadă?”. I-a răspuns vocea aceea care-i mai vorbise:  
- Vino! Eşti lângă mine. Dezleagă-mă de aici!  
- Da! Iată-mă că vin! a şoptit el, neputincios în încercarea de a striga tare.  
S-a deplasat cu greu. Nu putea privi în altă parte. Fixa încordat doar coada care alunga prin mişcarea ei continuă o sumedenie de muşte ce zumzăiau ameninţător. Când a ajuns aproape de iapă a înţeles că ea este legată de o creangă puternică crescută aproape împletit cu o alta dintr-un trunchi ce fusese cândva viguros. Acum era tăiat la două palme mai sus de acele crengi gemene. Lanţul cu belciug prins de căpăstru şi înfăşurat pe gâtul animalului se desfăcuse şi se înţepenise între acele lemne ca într-o menghină. Bătrâna l-a simţit aproape şi a încercat să-şi întoarcă botul pentru a-l vedea pe băiat. Nu a reuşit prea mult. Lungimea lanţului liber nu i-a permis. În schimb a nechezat încet, ca într-un scâncet şi tot trupul transpirat şi plin de muşte s-a frământat puternic.  
Înţelegând situaţia, Tudorel a uitat de toată frica ce-l cuprinsese şi s-a repezit cu toată forţa la cele două crengi. A tras de ele să lărgească spaţiul şi să poată trage lanţul blocat a acolo. Nu a reuşit. A privit în jurul său şi a ales o altă creangă pe care s-o rupă şi să se ajute de ea.  
- Nu este bună… E prea moale. Ceva mai tare caută! îl sfătui vocea.  
- Da, ai dreptate. Mulţumesc! răspunse copilul, firesc, de parcă vorbea cu un om cunoscut ce-l învăţa de bine.  
A văzut un lemn mai scurt, de aproape un metru, pe jos, între copaci. L-a ridicat de acolo şi s-a întors cât a putut de repede.  
- Să stai liniştită, Bătrâna! Te voi elibera imediat, căluţul meu drag, i-a promis el cu hotărâre, ridicând lemnul cu ambele braţe.  
S-a chinuit puţin până a reuşit să-l introducă între cele două crengi. L-a fixat atent apoi a tras de el forţând deschiderea. Nu a reuşit din prima încercare, dar era aşa de hotărât că nu-l mai oprea nimeni. S-a agăţat cu ambele mâini şi a lăsat toată greutatea trupului, ridicând picioarele de pe pământ, să facă ceea ce forţa braţelor nu reuşise. Observând că nu cedează nici acum acea închizătoare pe care o ura cu toată fiinţa lui, Tudorel s-a ridicat trăgând cu mâinile de lemn, până a ajuns cu pieptul aproape la nivelul crengilor şi a început să se zgâlţâie cât a putut el de mult. În felul acesta spaţiul dintre crengi se mărea văzând cu ochii, dar bietul băiat nu putea trage lanţul. Înţelesese că dacă eliberează o mână nu va mai apăsa cu aceeaşi forţă. Îi venea să ţipe de furie şi se zbătea puternic sperând că lanţul va începe singur să se tragă din închizătoare. Puterile-i slăbeau. Ştia că nu mai putea sta mult aşa şi se îngrozea la gândul că cele două crengi se vor apropia din nou. S-a uitat disperat la Bătrâna care-l privea cu o înţelegere şi milă atât de omenească, încât Tudorel se cutremură. În acel moment i-a venit o idee la care nu avusese curaj să gândească vreodată.  
- Bătrâna, căluţul meu drag, apucă lanţul cu dinţii! Trage de el, căluţule!  
Ochii inteligenţi ai iepei l-au fixat cu o mulţumire pe care băiatul o văzuse rar în ochii oamenilor. Şi-a răsfrânt buzele lăsându-şi dinţii la vedere şi a nechezat scurt. A întins botul şi a reuşit să prindă lanţul. Dintr-o singură smucitură l-a tras dintre trunchiuri şi a nechezat din nou, a satisfacţie deplină.  
- Uraaaa! Bravo, Bătrâna! a ţipat Tudorel de bucurie în timp ce ateriza pe iarbă, după ce şi-a desfăcut mâinile din strânsoare. S-a repezit la „căluţul lui drag” şi l-a pupat pe bot, îmbrăţişându-l. Iapa a stat cuminte, fremătându-şi trupul, semn că-i răspunde băiatului ori că nu mai suporta muştele de pe spinarea sa. Apoi, după câteva secunde, a împins copilul cu botul, atentă, să nu-l trântească de pe picioare şi, privindu-l cu ochii ei mari şi blânzi, i-a vorbit:  
- Este destul de târziu. Bunicul te va certa. Este şi el îngrijorat…  
- Da! Ai dreptate, căluţul meu drag. Să mergem! a zis Tudorel şi a apucat hotărât de belciugul din capul lanţului, trăgând de căpăstrul Bătrânei. Să stai aproape de mine, să nu se mai întâmple vreun necaz. Ai auzit?  
Bătrâna n-a răspuns. A dat din cap în semnul acela de aprobare al oamenilor, şi-a scuturat tot trupul cu putere, şi-a învârtit coada cât a putut să cuprindă şi a scuturat scurt din picioare. Un stol întreg de muşte a fost proiectat prin frunziş şi puţine au scăpat cu viaţă. Băiatul a înţeles că se opune să o ducă aşa, trasă de căpăstru şi a dojenit-o:  
- Ba, nu! Vei merge cuminte după mine. Nu vreau să te mai rătăceşti. Vezi bine ce se poate întâmpla.  
Bătrâna a nechezat uşor a aprobare şi l-a urmat cuminte. Băiatul ţinea lanţul strâns în mâna sa micuţă şi mergea cu pas hotărât ocolind lăstărişul prea des ori prea înalt, încercând să se protejeze, dar s-o ferească şi pe ea de zgârieturi.  
 
 
Referinţă Bibliografică:
BĂTRÂNA (1) / Marian Malciu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 478, Anul II, 22 aprilie 2012, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2012 Marian Malciu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Marian Malciu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!