Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Cultural > Artistic > Mobil |   


Autor: Marian Malciu         Publicat în: Ediţia nr. 479 din 23 aprilie 2012        Toate Articolele Autorului

BĂTRÂNA (2)
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
 
Poveste apreciată cu Menţiune la ediţia a XX-a a Concursului Naţional „Ion Creangă“ de creaţie literară – POVEŞTI / 8 aprilie 2012  
 
 
Fă-te, suflete, copil  
Şi strecoară-te tiptil  
Prin porumb cu moţ şi ciucuri,  
Ca să poţi să te mai bucuri.  
(„Creion” - Tudor Arghezi)  
 
 
Faţa i se înseninase, dar îl prinsese grija de ce avea să zică bunicul. Era conştient că timpul se scurge repede şi ştia cât de greu i-a aprobat să ducă el, de unul singur pentru prima oară, iapa la păscut. „Bine-bine! dar cum să povestesc eu acasă întâmplarea asta? Cine mă crede pe mine?... Oare nu mi s-a părut? A cui a fost vocea? Caii nu vorbesc niciodată ca oamenii. Poate… în basme, dar eu nu sunt în basm…”  
- Să nu povesteşti nimănui ce s-a întâmplat. Va fi bine, crede-mă!  
Tudorel s-a oprit brusc. S-a întors şi s-a uitat lung la Bătrâna. Nu ştia ce să creadă. Era convins, cel puţin acum, că vorbise chiar ea. „Când am zis să tragă lanţul… m-a înţeles… Deci ea a ştiut ce i-am zis eu… Iar acum, acum ea a vorbit! Nu este nimeni în jurul nostru”.  
- Bătrâna, căluţul meu drag, tu ai vorbit cu mine? a întrebat-o el rugător, privind-o în ochi.  
Iapa a scuturat scurt capul şi l-a împins cu grijă pe băiat cu botul în piept. Ochii îi luceau şi copilului nu-i venea să creadă cât de grăitori erau. Parcă spuneau fără cuvinte:  
- Eu ţi-am vorbit, copile!  
- Bine, bine, dar nu se poate aşa ceva! Unde ai mai auzit tu cal să vorbească omeneşte?  
Bătrâna a repetat gestul şi a nechezat scurt, arătându-şi dinţii. Parcă râdea ori aşa a avut băiatul impresia. Îngândurat, fără s-o mai îndemne, a pornit şi, mergând din ce în ce mai repede, au ajuns în poieniţa cu iarbă grasă.  
- Uite, nu te leg! Am încredere în tine. Cred că îţi este foame. Ai iarbă bună de păscut aici. Grăbeşte-te! Eu merg să mă spăl un picuşor, se explică Tudorel cât se poate de serios şi, în acelaşi timp, foarte îngândurat.  
Ajuns la pod, şi-a dat cămăşuţa şi pantalonaşii jos, le-a scuturat de praf şi de scaieţi, şi le-a aşezat pe iarba curată de lângă pod. A mai făcut câţiva paşi şi a intrat în apă. Câteva broaşte au sărit speriate, dar el nu le-a băgat în seamă. Cândva se speria de ele. Mai târziu, s-a obişnuit cu prezenţa lor, le asculta concertele necontenite şi chiar le imita uneori. Ele tăceau atunci. Îl ascultau puţin şi îşi reluau cântarea în cor cu mai multă forţă. Parcă se întreceau. S-a spălat pe braţe, pe faţă şi pe trup până la mijloc şi s-a urcat din nou pe pod. A stat la soare să se usuce, dar după ce a aruncat o privire spre poieniţă. Bătrâna păştea cuminte, fornăind pe nări din când în când.  
Simţind căldura puternică a soarelui a considerat că s-a uscat şi pielea lui. S-a îmbrăcat şi s-a aşezat într-o poziţie numai de el ştiută pentru a afla ora exactă. „Aoleu, ce mă fac! Două ceasuri tot am întârziat… Mama mă va certa. Şi bunicul… Bunicul va fi supărat şi trei zile nu-mi va spune nici-un basm… El nu mă ceartă, dar nu-mi vorbeşte. E mai rău aşa… Ce mă fac eu acuma?” A scos două pietricele din buzunar şi le-a zvârlit cu putere pe oglinda apei, una câte una. A fost mulţumit să vadă că au atins apa şi au sărit de trei-patru ori până să se ducă la fundul pârâului care se lărgea mult după ieşirea de sub pod. Imediat a alergat în poieniţă, hotărât să meargă în cel mai rapid pas pe care-l putea face tot drumul până acasă.  
A apucat lanţul de belciug şi a vorbit ca un mare şef:  
- Mergem imediat acasă, Bătrâna. Cu pas întins, fără să te superi.  
- De ce nu mergi călare? Ajungem mai repede la trap mărunt ori în galop.  
- Pentru că…, pentru că… Tu ai vorbit? Iar?  
Iapa a nechezat scurt privindu-l pe băiat cu aceeaşi blândeţe umană, care-l perpelea pe Tudorel şi-l punea în situaţia de a nu găsi răspuns la multe întrebări. A trântit piciorul drept din faţă aşa de tare că a trepidat pământul sub tălpile copilului, apoi şi-a proptit botul ei catifelat în pieptul lui, fără să-l împingă.  
- Dacă aş şti să călăresc…, aş merge, dar încă nu am învăţat şi…  
- Urcă-te! a rostit vocea poruncitor, până să termine băiatul ce a dorit să spună.  
Tudorel s-a uitat lung la Bătrâna, nevenindu-i să creadă ce-i auziseră urechile. „Să fi vorbit ea? Cine a zis să mă urc? Fă-mă, Doamne, să înţeleg” s-a rugat băiatul în gând, pătruns din nou de o anumită teamă. Nu terminase bine ultimele cuvinte şi a înghiţit în sec privind mişcarea animalul din faţa lui. Cerul gurii i se uscase. Nu mai avea salivă în gură şi avea senzaţia că se sufocă. Bătrâna făcuse un pas înainte cu piciorul drept, îndoindu-şi în acelaşi timp piciorul stâng.  
- Încalecă şi ţine-te cu mâinile de coama mea!  
Tudorel a rămas înlemnit pentru moment. Nu mai punea la îndoială că vocea care l-a îndemnat era a Bătrânei. Asemenea unui robot ori somnambul, s-a apropiat de ea, a prins coama cu o mână şi cu cealaltă s-a sprijinit de spinarea iepei. Dintr-un simplu salt, fără mare efort, era deja sus. Şi-a îndreptat trupul şi s-a prins şi cu cealaltă mână de coamă. Aştepta ca vrăjit să vadă ce se mai întâmplă. Bătrâna şi-a tras piciorul întins, l-a îndreptat şi pe stângul, înălţându-se, şi a pornit la pas. După ce a ieşit din poieniţă şi a pătruns pe drumeagul ce ducea la drumul spre casă, fără îndemnul ori comanda călăreţului, a trecut la trap uşor. Băiatul era cât pe ce să cadă. A strâns cât a putut cu mâinile coama, dar nu reuşea să-şi păstreze echilibrul Trupul îi sălta ritmic şi simţea durere la fiecare contact, la revenire. Instinctiv şi-a încordat picioarele ţinându-le cât a putut de strâns de corpul Bătrânei. Din acel moment s-a simţit în siguranţă şi a avut curaj să privească înainte, în lungul drumului.  
Privirea i s-a înseninat. Şi-a descleştat maxilarele pe care le strânsese tare la începutul trapului şi a început să zâmbească. Se simţea bine şi toată teama îi dispăruse ca din senin. Era în culmea fericirii. Ar fi vrut să strige, ar fi dorit să fie auzit şi văzut de cineva, să fie admirat, dar tot drumul era pustiu. „Nu e nimeni să mă vadă călare, dar… până acasă mai este. Voi fi văzut la intrarea în sat. Să vezi ce bucuroasă va fi mama! Dar tataie… se va supăra? Niciodată n-a vorbit despre călărit cu mine. A zis odată ceva… Da! Când vei fi mare. Aşa a zis. Dar, dacă pot să călăresc acum, nu sunt mare?... Aoleu! Este târziu. Am uitat de asta”  
- Bătrâna, poţi alerga mai repede?  
Iapa nu a răspuns, dar a trecut de la trap la galop. Trupul copilului sălta neaşteptat de mult. Tudorel abia se mai ţinea de coamă. Picioarele nu mai reuşeau să-l ţină apropiat şi strâns de spinarea calului. Avea senzaţia că aerul vâjâie pe la urechi şi drumul de ţară face salturi apropiindu-se ameninţător de el. El se clătina când de o parte când de alta până când un picior s-a lăsat cu totul pe o parte a calului. A scăpat coama din mâini şi a căzut în colbul încins al drumului icnind dureros de lung. Abia a avut timp să întindă mâinile la contactul cu pământul, să nu se lovească la cap. După o rostogolire a rămas lat, culcat pe spate. Într-o clipită a văzut copita unui picior din spate deasupra pieptului său. A închis ochii, înspăimântat. Aştepta să fie zdrobit de lovitură…  
N-a simţit durerea. Timpul se oprise în loc pentru băiat şi o linişte nefirească a făcut să-i ţiuie urechile. Strângea pleoapele mai tare decât îşi strânsese pumnii săi micuţi. Într-un târziu a auzit fornăitul Bătrânei lângă el. „N-am murit dacă o aud” a fost singurul lui gând. A simţit apoi cum îl împinge cu botul în coapsă. „Chiar nu mă doare nimic. Oare nu m-a călcat cu copitele?” S-a încurajat şi a deschis ochii încet, cu greutate. Iapa era lângă el şi-l tot împingea, mirosindu-l. Şi-a mişcat un braţ apoi pe celălalt. A urmat mişcarea picioarelor. „N-am nimic! Chiar nu mă doare nimic. Bătrâna m-a ferit. Nu m-a lovit!” a constatat el şi s-a ridicat încet, încă neîncrezător. Când s-a văzut în picioare s-a repezit la gâtul Bătrânei şi a îmbrăţişat-o.  
- Bătrâna, căluţul meu drag! Eşti cel mai bun căluţ din lume, Bătrâna! a exclamat el fericit şi a pupat-o pe gât şi pe bot de mai multe ori.  
Iapa fornăia de plăcere şi capul ei făcea cercuri largi prin aer în timp ce ochii-l priveau pe băiat cu dragoste şi grijă omenească. După ce s-au liniştit, l-a împins din nou cu botul în piept, în acea mişcare atât de cunoscută şi de dragă băiatului. Apoi, a îngenuncheat din nou cu un picior, invitându-l să încalece.  
Tudorel s-a urcat repede şi a rugat-o:  
- Să alergi mai încet. Aşa ca la început, Bătrâna mea dragă.  
Animalul a nechezat ştrengăreşte, ca semn de înţelegere, a fornăit tare de două ori şi a plecat în trap mărunt. Pe uliţa satului mai mulţi oameni se uitau după ei miraţi. Tudorel era cuminte. Nu făcea cu mâna, aşa cum ar fi dorit prima oară, nu lăsa coama din mâinile strânse pe ea şi nici privirea nu o lua de pe firul drumului. Aproape de curtea bunicului, Bătrâna s-a oprit. Băiatul nu ştia ce să facă. Ar fi dorit să intre călare, să fie văzut.  
- Gata! Până aici te-am adus. Coboară! i-a poruncit vocea de care, de data asta, Tudorel nu s-a mai îndoit că este sau nu a Bătrânei.  
S-a ridicat uşor, şi-a adus un picior lângă celălalt pe aceeaşi parte şi şi-a dat drumu’ pe pământ, ţinându-se cu mâinile de coamă. Avea multe întrebări de pus, dar s-a abţinut. Era recunoscător şi nu dorea în ruptul capului să-şi supere noul său prieten, poate cel mai bun.  
- Nu trebuie să povesteşti nimic nimănui. Să nu uiţi asta niciodată, a zis Bătrâna.  
- Nu, nu voi povesti. Îţi promit, căluţul meu drag!  
Bunicul era destul de supărat. Privea încruntat, puţin pieziş, fără să spună o vorbă. I-a trecut destul de repede, dar numai după ce a examinat iapa cu atenţie şi a văzut că este bine hrănită iar băiatul este întreg şi vesel. Mulţumit, a bătut cu palma crupa Bătrânei, a zâmbit hoţeşte şi a îndemnat-o să meargă la grajd. Iapa a nechezat, l-a împins jucăuşă cu botul în piept, a scuturat capul şi a plecat agale unde i s-a spus. Tudorel privea uluit la tot ce face bunicul său şi la manifestările animalului. Strângând pietricelele în buzunarele pantalonilor, aştepta încruntat muştruluiala de care nu credea că a scăpat. După ce şi-a frecat mâinile şi s-a uitat lung după Bătrâna, până a dispărut în curtea cu acareturi, bunicul s-a răsucit încet, mustăcind, l-a fixat oarecum distrat, cu gândul la altceva şi l-a întrebat:  
- A fost cuminte Bătrâna, nepoate?  
- Da, bunicule! N-am pomenit un cal mai cuminte ca ea… Am dus-o de căpăstru cum ai zis matale. Cred că poate merge şi singură, bunicule…  
- Nu! Să n-o laşi singură niciodată.  
- Da, bunicule! Cum s-o las singură? Îmi este drag să merg cu ea. Mă mai laşi s-o duc la păscut?  
- Ei! Om vedea noi ce-om face… Mergi şi mănâncă, până una-alta!  
La bucătărie l-a luat maică-sa la întrebări. Era mai supărată ca bunicul. L-a tras uşor de urechi, l-a muştruluit şi i-a explicat cât de urât este să nu respecte programul şi, mai ales, promisiunea. Tudorel s-a ruşinat.  
- Iartă-mă, mamă! Nu se va mai întâmpla… Ştii? Mi-a plăcut aşa mult că Bătrâna a fost cuminte! Şi a păscut numai iarbă bună, curată. Ocoleşte iarba mare crescută pe bălegar, ştii?  
- Da, ştiu. Află că, dintre animale, calul este cel mai curat. Nu mănâncă nimic murdar. Şi nu bea nici apă murdară ori din vas murdar. Să nu uiţi asta! Şi trebuie îngrijit atent. Adică, curăţat, spălat, ţesălat…  
- Da, am văzut. Nici din baltă n-a băut apă. A băut doar de la izvorul din poieniţă. E curată acolo. Bem şi noi…  
Imediat cum a ieşit din bucătărie, Tudorel a fugit să-şi caute bunicul în curte. Era pe banca pe car el o lucrase din lemn şi o fixase la umbra nucului. Multe întrebări ar fi dorit să-i pună, dar se temea să nu se dea de gol. De altfel, nu ştia ce să creadă. I se părea de necrezut ce i s-a întâmplat şi, destul de orgolios, nu ar fi vrut să fie luat în râs. S-a apropiat spăşit, încet, cu cea mai potrivită expresie de nevinovăţie pe care o putea înfăţişa.  
- Bunicule, te superi dacă te întreb ceva?  
- Nu, tataie! Despre ce este vorba? i-a vorbit bunicul mângâindu-i fruntea. Vino lângă mine, aici, pe bancă!  
- Bunicule, de ce ai dat numele acesta la iapa matale?  
- Hm! Despre asta-i vorba? se miră bătrânul privindu-l cu luare aminte. Când era tânără o chema „Mândra”… Era aşa de frumoasă şi mândră cu adevărat, că nu i se potrivea alt nume. La şaretă ori la trăsură era cea mai admirată pe drum. Iar la călărit, să ştii tu, nepoate, a fost cea mai elegantă!  
- Da’ n-am mai văzut-o la şaretă… Nu mai vrea să tragă ori, ce este?  
- Poate că ar vrea ea, dar nu mai vreau eu… Este foarte bătrână. De trei ori mai mare ca tine. M-a slujit o viaţă întreagă. Şi m-a slujit credincioasă, să ştii! Cât o mai avea zile, merită, drept răsplată, o viaţă tihnită…  
- … Credincioasă ai zis, bunicule?  
- Da… credincioasă. A fost şi este foarte cuminte. Că era zi ori că era noapte, a muncit la fel de bine… La un fluierat de al meu sau dacă o strigam, lăsa mâncarea, lăsa orice şi venea fuga la mine.  
- Da, am văzut. Este foarte ascultătoare… Bunicule, caii vorbesc?  
- Da, nepoate. Vorbesc şi ei în limba lor. Se înţeleg şi de la depărtare. Şi câinii vorbesc în limba lor şi pisicile şi păsările… Toate vorbesc, Tudorele, fiecare pe limba lui. Aşa le-a lăsat Dumnezeu să se-nţeleagă…  
- Da’ pot vorbi aşa… ca noi, cu oamenii, pe limba noastră, bunicule?  
- He-he, tataie! Ei înţeleg ce le spunem, doar. După un timp, după antrenament, cum s-ar zice. Le repeţi de multe ori, le arăţi şi animalele se obişnuiesc. Atâta. Nu vorbesc în graiul nostru, băiete.  
- Tataie, cât de mare trebuie să fiu să călăresc?  
- Ha, ha! Da’ grăbit mai eşti nepoate… Uite, la vara viitoare te voi învăţa. Întâi să văd că nu şchiopătezi la şcoală. Să văd că eşti silitor şi cuminte. Apoi… mai stăm de vorbă, răspunse bunicul ridicându-l şi aşezându-l pe genunchii săi. Mai întâi te voi învăţa cum să te porţi cu animalele. Caii, să ştii tu, sunt pretenţioşi. Pot fi cei mai buni prieteni. Dar trebuie îngrijiţi cu mult suflet, nepoate, trebuie să le vorbeşti blând. Aşa cum vorbeşti cu oamenii…  
Bunicul vorbea monoton, cu voce blajină, plimbându-şi mâna uşor pe capul băiatului ca într-o adiere caldă de vânt. Tudorel închisese ochii. Auzea ca prin vis vorbele bătrânului, din ce în ce ca venind de mai departe, transformându-se în şoapte calde, plăcute. Adormise.  
Pentru că nu mai avea putere să-l ducă în braţe, bunicul l-a aşezat cu grijă pe bancă şi a mers s-o cheme pe mama lui, să-l ducă în pat. Acolo, mama l-a învelit şi l-a sărutat uşor pe frunte, privindu-l plină de dragoste, înduioşată. Când se ridica, Tudorel a şoptit:  
- Mamă, eşti aici? Ce dor îmi era de tine, mama mea dragă…!  
Deschise ochii încet s-o privească. Era singur. Clipi nedumerit de mai multe ori, privi în jur şi înţelese. Visul se terminase. Cu regret mare în suflet se ridică de pe bancă şi plecă în curte. Merse la rondurile de flori şi culese cu grijă până făcu două buchete mari. Le aranjă aşa cum o văzuse pe mama să făcând. „Se va bucura când le va vedea… Poate le va simţi mirosul de acolo, din lumea veşnică, în care, sigur, a primit-o Dumnezeu… Şi bunicul se va bucura. Va înţelege că nu l-am uitat şi-i port o vie amintire”, medita Tudor privind florile cu duioşie. „Mă voi întoarce de la cimitir să îngrijesc rondurile. N-au ce căuta florile sălbatice aici! Nici Bătrâna nu se uita la ele. Le ocolea…”  
Oftă lung, aruncă o ultimă privire în care să cuprindă curtea cu tot ce era în ea şi plecă. Trecu pe sub pragul porţii şi o închise cu grijă. Se lăsă condus de paşii care-l purtau, sigur, pe un drum cunoscut…  
 
SFÂRŞIT  
Referinţă Bibliografică:
BĂTRÂNA (2) / Marian Malciu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 479, Anul II, 23 aprilie 2012, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2012 Marian Malciu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Marian Malciu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!