Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Manuscris > Povestiri > Mobil |   



Bastardul
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Bastardul 
  
Moto: „Nu te învinovăţi pentru  
  
ce s-a întâmplat în trecut!”. 
  
Se chircea pe priciul de lângă soba încinsă şi văruită cu grijă în alb şi-şi domolea imaginaţia debordantă înlocuind învălmăşeala din clişee cu emulsia suturată, când şi când iconică a gândului întrerupt, altminteri frustrat de pustiul patern, paradoxal resimţit nu ca pe o sleire aşteptată ci ca pe încărcare de energie voluptuoasă, ambiţioasă, dătătoare de speranţe. 
  
Atunci, în prezentul acela, făcea exerciţii de memorie, nici nu-şi mai căina insuficientele tatonări, le lăsa pe seama curgerii la întâmplare a feluritelor împrejurări ca pe nişte îmbrobodiri perverse ale unui destin din capul locului ratat, de a cărui lucrătură nu se simţea vinovat şi nici nu împărtăşea, cum făceau alţii, distribuţia pe felii a răspunderii ...  
  
Închidea ochii pe jumătate, apăsa amândouă urechile cu palmele ca vara la scaldă, slobozea un mârâit piţigăiat şi nerecunăscător ale unui posibil refren interior ce s-ar fi întors în sfârşit în cheia unei muzici de demult dar pe care el n-o ştia şi nici n-o fredonase vreodată.  
  
I se părea din nou că era întrerupt de acea hălăduială feerică care-i întreţinuse atâtea aprinderi suave şi că o voce calmă, egală, revine, puţin afectată de interesul interogaţiei, poate chiar disimulată de un rost anume. 
  
„ Băiete, zicea „moş” Dâră, acolo pe unde vei fi călcat tu cu gândul, n-ăi fi văst' acul cu care împungi chimirul, cojocul şi opincile lu' unchiu'?! 
  
Neprimind un răspuns, repetă întrebarea dar pân' la jumate, pentru că Damas, mogâldeaţa de nepot'su de câţiva anişori se şi repezi peste pragul uşii, „mătură” împrejur zăpada proaspăt căzută şi peste grătarul de şters de la intrare şi cu mânuţele ca două flăcări alb-roşietice şi oţelite de frigul năpraznic de-afară apucă la „fics” obiectul pierdut, înmânându-i-l acestuia atât de repede că nici nu observase reproşul vag din privirea băieţasului ...  
  
I-l înapoie cu „urechiuşele” gata să primească din nou aţa pe din două de in sau din cânepă pentru cusut lucruri de pielărie. 
  
Îngână, surprins de blajin şi pentru întâia oară ca şi cum s-ar fi ferit: 
  
„Băiatul, taichii!..., umflându-se în pene ca după cine ştie ce înfăptuire măreaţă şi renunţând la abordări costelive, sentenţioase pe care le folosea mai mereu când venea vorba de băiatul surorii sale mai mici, Vergina.  
  
Se aşeză apoi pe laviţa de lângă blidarul cu linguri de lemn şi străchini de pământ, trase peste genunchi petecul scămoşat de dimie care acoperea cele câteva scândurele încleiate, se proţăpi cu spinarea în scaunul cu răzmătoare simplă, cu o mână numărând firele împletite ale ciucurilor iar cu cealaltă scoţând tacticos din buzunarul de sus al tunicii luleaua de os, pentru a pregăti o ţigară pe cinste şi a trage cu nesaţ un fum cât pentru un gând de recuperare, a unor întâmplări de demult şi care continuau să-l răvăşească şi să-l îndemne totodată la reflecţie. 
  
Ipostazele de mai sus sunt parcă dedublări ingenue ale uneia şi aceleiaşi fiinţe - unchi şi nepot la date şi vârste diferite, însă trecând prin aceleaşi situaţii, împovărate de aceleaşi blesteme, fără a putea preciza unde se termină unul şi unde începe celălalt ... Doar anumite metehne şi alea legate de vârstă se înfăţişau aidoma, erau o contopire curioasă a fiinţei celor doi, precum ramurile aceleaşi rădăcini care are fiecare vâna ei şi când numai rezistenţa rocii şi a pământului pe care-l străpunge ca s-ajungă deasupra era diferită ...  
  
Tia, soră-sa, se dăduse de ceasul morţii să nu-i înfrângă voia fratelui şi făcea zilnic efortul de a descoperi pe tatăl băiatului pe care abia de-l zărise odinioară, nu-l mai văzuse amândoi din tinereţe şi pe care şi-l închipuiau fiecare „ajuns” în cele ale îndeletnicirii şi ale bogăţiei lumii ăsteia către care, cum îşi explicau uneori împăcaţi „toţi tindem şi puţini ajungem!” ...  
  
Cu toate că era fiecare cu ale lui, câteodată stăteau la sfadă amândoi şi puneau lumea la cale, calea acesteia întrepătrunsă cu a lor fără nici o discuţie, dădeau dintr-una-n-tr-alta şi-şi frigeau creierii tot punându-se în locul lui Oprea, ce-ar fi făcut ei în locul lui că să se dea la fund, cum şi unde că parcă l-a înghiţit pământul, dac-o mai fi, dacă nu s-o fi prăpădit, era zilnic pe Iaz la poarta lui Mitică Buruiană sau în Branişte la Jugureanu să-i mai întrebe dacă n-au auzit, dacă n-au văzut, dacă nu s-au petrecut cine ştie pe unde şi ăştia, credea el, tăceau mâlc şi-ascundeau numai aşa „de chichi” că le plăcea lor cum joacă suferinţa pe chipul altora. 
  
Damas, mulţi ani mai târziu când se replia după expresive confuzii şi pritoceli emise de gura lumii, trăia cu impresia că amintirile lui şi ale unchiului său au până la un punct aceeaşi curgere, când lină când frenetică, se revărsau dibace printre meandre purtând viitura declanşată din aceleaşi asperităţi şi înaintând sub aceleaşi zodii, le unea fără îndoială vocea sângelui, o fixaţie care umplea de energie şi culoare stăvilarele zăgăzuite ale unei stări indecise, încă în căutare de aşternut şi albie din care se aşteptau însă să irumpă totul, când va fi vremea şi le va veni rândul ...  
  
Avea o vorbă „moş” Dâră, Nenea sau Taica cu deosebire, cum îl învăţase maică-sa să-i spună, că îi era tare drag şi-l mângâia până la lacrimi o atare apelaţiune - mai de-a casei - în stare să răscolească şi cele mai îngheţate inimi, zicea că înţelegerea lucrurilor mici şi aparent mărunte ne ajută să ne cunoaştem, că noi cu ele cochetăm, ne însoţim şi lângă ele şedem, că numai astfel vom înţelege măreţia creaţiei lui Dumnezeu şi vom fi în miezul iubirii cu care El ne înconjoară şi că pentru asta îi suntem mereu şi mereu datori ...  
  
Când surpuşul a căşunat aşa din senin asupra Văii Strâmbii a făcut prăpăd, ploile care căzuseră necontenit câteva zile la rând rupseseră brutal din malurile deja zimţuite halde de grohotiş, înnămolise prundişul gârlei, căpiţele de fân fleşcăite şi mucegăite de pe costişe alunecau în ritmul năvalnic al torenţilor învolburaţi, negri ca mâzga cea mai adâncă a pământului şi care dădeau de-a dura totul părând aidoma horiturilor neterminate şi părăsite de cine ştie ce urgenţe apocaliptice, plutea pe întinsul undelor spumegânde buturi şi resturi de lemne, rădăcini şi răgălii care se rostogoleau cu zgomot de-ţi ţiuia şi fremăta tot corpul ca la un cutremur, şuvoaiele ieşiseră cu mult din matcă şi-şi măreau debitele la confluenţa cu nenumăraţii torenţi ce plecau din Ţefeleică pentru a se adăposti în tăpşanele Văii Porcului şi ale Zârnei, luncile toate erau inundate, un colţ din natură cu imaşuri şi fâneţe nu se mai supunea nici unor legi, era ca şi cum Dumnezeu părăsise intenţionat acele locuri sporind şi mai mult amărăciunea oamenilor, neputincioşi şi temători ca nici o altă dată mai apropiată de care să-şi aducă aminte.  
  
Cam pe vremea când asupra văii se abătuseră puhoaiele tulburi de noroi şi potop, coliba de bârne din Luncă adăpostea întâmplător pe „moş” Dâră şi nepotu-su Damas care nu mai pridideau să se baricadeze pentru a găsi scăpare - pentru ei şi lucruşoarele de trebuinţă şi legumă pe care tot omul izolat vremelnic le ţine pentru a supravieţui. Printre izbituri de topor şi ciocan prin care piroanele luau şi mai straşnic în primire uşa de la intrarea în colibă întărind-o, „moş” Dâră părea a-şi fi vărsat năduful cu care îndeobşte îl lua în primire pe Damas, alegând să folosească înjurătura ca pe singura modalitate simplă şi directă de a-şi vărsa focul ajuns, iată, vălvătaie, din pricina naturii dezlănţuite dar şi pleaznă scăpărătoare de destin nemilos cu care viaţa a avut grijă a-l atinge, îmbrobodi şi vâna şi care-l ţinea cel mai adesea în frâu, de care însă, paradoxal, a fost „cârmit” de câte ori sărea pârleazul. Astfel de corecţii necesare sunt bune şi în situaţia sus amintită dar cu siguranţă şi în alte cauze, timpuri, locuri sau persoane!  
  
„Le-om trece noi şi p-astea, băiete! hotărî moş Dâră pentru amândoi pricopseala care va să vină, poate chiar o nouă „abordare politică” de la om la om sau de la om la copil cum vreţi, le-auzise şi el pe la şedinţe şi astea când erau „deschise” şi când era „treaba aia cu candidaţi” pentru „un singur loc de membru pe lună” cum suna planificarea de la regionala de partid şi după verificări şi para de întărire şi întărâtare a spiritului care cică urma să testeze voinţa şi caracterul omului pentru a confirma „orientarea” şi abia după vre-o doi ani de stagiu în postura de „mucles şi de lemn Tănase” înmânarea carnetului roşu ...  
  
„Grijania mă-sii de treabă, nepoate, mai conchise printr-o pierdere evidentă de ton şi răsteală, că n-am avut minte nici cât găina să-l fi priponit când trebuia, făcând aluzie mai mult decât străvezie la „fugarul” sau „dispărutul” de ...  
  
„Şi ne-om ocupa de tâne-tu vârtos şi pe-ndelete, mama lui de gherlan!, ultima expresie mai mult pentru el, „că n-a ştiut ce lasă vraişte şi s-a tot dus”, adăugă înciudat şi cu o ironie abia reţinută, parcă stins şi cu mult regret că puiul de om de lângă el nu e încă la vârsta dumirelilor. Nu-i pomenea niciodată numele, să-i fi zis oricum că nu-i cunoştea pe de-a-ntregul chipul, la suflet nici atât, inimă ioc că-i folosea doar la ticăit că să facă rele, îl văzuse-n treacăt, vorbea sor-sa Vergina că-l cheamă Oprea, dar ce conta că şi ea uitase şi că venise p-aici să ispăşească cine ştie ce viclenii şi răutăţi dinspre coclauri sărace cu mulţi ciulini şi-ntinse cât ochiul nu cuprinde, malverse şi fără inimi, pentru a zândărî şi sângera alte inimi, cum s-a şi întâmplat vezi bine.  
  
Buzele le erau pecetluite celor doi fraţi când băiatul era de faţă, nici înjurăturile nu-i mai erau de ajutor lui Dâră când năduful era prea mare, nimic nu-i alunga gândurile negre şi nici exasperările neputinţei, nu se mai rostogoleau bolovănos din abruptul inimii, continua să-şi reproşeze insuficienta aplecare de a citi gânduri ascunse şi viclene, o bănuială acolo, filozofa adesea, n-ar fi stricat în dotare, dar să aibă ochi cu bătaie mai lungă decât vârful nasului, că doar aşa ar fi putut evita ciuda de-acum, „lua-l-ar şi duce-l-ar” deveniseră stereotipii care nu-i mai spuneau de multişor mare scofală, nu mai era un vector sigur care să-i spună nici pe cine şi nici pe unde, rămânea mereu descoperit, nemulţumit de o imprecizie care în partea bună a „chiriei pe care o plătea ca articulaţie a firii supusei gazde ce era” îl ocrotea şi-l pregătea pentru noi asalturi, ferindu-l de nesocotinţe mai mari şi fără să mai poată repara ceva dacă acestea şi-ar fi pornit motoarele ...  
  
Încă n-a avut timp să-şi închipuie cum va arăta şi ce forme va lua „priponeala” de care pomenea mai înainte pentru a-şi menaja sau îndulci anumite „extremităţi de procedură” la care mintea îndrăznea când şi când şi-i dădea ghes şi ca într-o neprevăzută răsturnare de împrejurări schimbă gândul şi realiză momentul critic pe care-l traversează şi el şi Damas, trebuiau întâi şi-ntâi să se salveze pe ei şi pe deasupra câteva fleoarţe de-or mai putea s-o facă, cât să nu rămână goi şi jupuiţi de furia apelor, să nu-i vadă într-un hal fără hal vecinii şi stăpânii ogrăzilor de la Măra şi din Poduri când vor tuli sara devale în sat, însă goni repede gândul ruşinii socotind că acestea nu se puteau întâmpla, că n-avea cine s-o facă, să stea să privească în voie şi-n râsete cu alai arătări zglobii dar şi iele năstruşnice, volburoase şi părăsite şi izolate care bântuiau uneori ca nişte năpârci locurile acelea şi care pân' la urmă îşi bat joc de oamenii simpli şi neajutoraţi, pentru că aţa se rupe acolo unde-o tot înnozi ca să cârpeşti şi să tot cârpeşti ...  
  
Nu se ştie ce resorturi ale minţii au făcut ca pentru o clipă să-i revină în faţa ochilor dialogul tandru dintre băiat şi mama lui şi pe care Dâră nu l-a uitat, promiţându-i pe patul de suferinţă surorii sale Vergina că dacă va supravieţui ei să i-l spună băiatului în toată simplitatea şi nevinovăţia lui. Numai că nu ştia dacă acum ar fi fost momentul cel mai potrivit şi totuşi ...  
  
Dâră credea că acest „pâlpâit” de amintire i se trăgea de la stârvurile de păsări mari şi cu penaj alb la rădăcină care pluteau târâte şi înoroiate într-o răstoacă ivită pe neaşteptate, transformată dintrodată în ditamai ghildăul chiar în faţa colibei care aduna toate şiroaiele de noroi şi îngrămădea mortăciuni de animăluţe, păsăret şi alte vietăţi şi mizerii pe care le prinseseră şi curăţaseră torenţii de pe coaste, rostogolindu-le de-a berbeleacul până la vâltoarea cea mare din fundul văii, cu toate că numai la asta nu i-ar fi stat gândul şi s-ar fi potrivit tocmai acum împrejurările ...  
  
După ce imaginea dialogului se mai estompase – întrebări lăstărite care încercau să închege într-o logică a mirării dreptul vârstei de a cunoaşte lumea din jur şi pe Creatorul ei, cu răspunsurile mamei al căror temei se regăsea în mod sigur în darul unei sensibilităţi înăscute şi în bigotismul cumpătat care făceau parte din fibra ei şi de care erau animate – o altă întâmplare îşi ţinea rândul şi venea să scoată în evidenţă firea asemănătoare a celor doi.  
  
Li se păru amândurora la un moment dat că zborul – la început legănat, apoi pieziş şi în cele din urmă în picaj – unei paseri uriaşe şi nemaivăzute pe aceste tărâmuri plescăi cu zgomot şi se năpusti cu ciocul prelung pentru a se cufunda cu aripile strânse şi puternice în hula adâncului învolburat şi negru al apei amestecate cu nămol, un fel de ritual care nu-şi găsea corespondenţe în nici un cotlon al minţii lor de dinaintea acestor fantasme şi pe care magnifica „pasăre de pe altă lume” îl urma pentru a abate puhoaiele din calea zburătoarelor sinucigaşe, a le stăvili pentru a încerca să-şi salveze suratele ...  
  
Era acesta semnul sigur că peisajul stihiei dezlănţuite, aproape diluvian şi apocaliptic care-i înconjura, le slăbise concentrarea şi limpezimea privirii, ochii li se împăienjeniseră cât să adăpostească imaginile fugare îndărătul pleoapelor obosite, reverii a căror persistenţă le-ar fi pus în primejdie viaţa. 
  
Dâră observase de câţiva ani, dar a ţinut numai pentru el înainte de a le împărtăşi nepotului, că sânt locuri pe Valea Râuşorului unde sălbăticia naturii fixează măreţia şi splendoarea până şi în umbrele arborilor, în desişul nepătruns de vreun luminiş al pâlcurilor de foioase, anini, oţetari şi sângeri. Aceştia erau înşiraţi într-o rânduială aproape divină la liziera codrilor seculari şi îşi profilau, într-o zi însorită de vară, peste ţarini siluetele falnice, dar şi pe cele ale oamenilor ce trudesc de dimineaţă şi până târziu în noapte subţiindu-le şi parcă micşorându-le pe măsura ostenelii, grăbind totdeodată amurgul zilelor şi tot ele retrăgându-se pentru a le pune în valoare, pentru a le redesena ştergându-le de stranii configuraţii, pe care adesea le iau corpurile în imperceptibila şi tainica lor mişcare cosmică ...  
  
George Nicolae Podişor 
  
 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
Bastardul / George Nicolae Podişor : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 172, Anul I, 21 iunie 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 George Nicolae Podişor : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de George Nicolae Podişor
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!