Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Naratiune > Mobil |   


Autor: Ion C. Hiru         Publicat în: Ediţia nr. 568 din 21 iulie 2012        Toate Articolele Autorului

BASARABIA, PĂMÂNT ROMÂNESC
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Basarabia – pământ sacru românesc 
  
Pământul românesc numit Basarabia lăcrimează între Prut şi Nistru, îşi înmoaie picioarele suferinde în Marea cea Mare iar fruntea ridată de vicisitudinile istoriei primeşte umbra pădurilor de conifere şi foioase ale Carpaţilor. În vremurile trecute, partea de miazăzi purta numele de Basarabia iar cea de miazănoapte purta numele Moldovei. Tare greu le-a fost Moldovei şi Munteniei în timpul războiului ruso–turc dintre anii 1806 şi 1812, când Napoleon I, împăratul Franţei, s-a alăturat ruşilor, simţind slăbiciunea Imperiului Otoman, ajutând astfel Rusia să se întindă până la Dunăre. Dar prietenia cu muscalii nu a durat prea mult, ţarul Alexandru I refuzând să lupte împotriva Angliei. Bonaparte, în fruntea unei armate de 500.000 de ostaşi, a atacat Rusia care e nevoită să încheie pace cu turcii, la Bucureşti, în 26 mai 1812, rupând din trupul sfânt al Moldovei ţinutul dintre Prut şi Nistru. Hrăpăreţi, ruşii au sfârtecat trupul pământului românesc, furând o ţară mare, mănoasă şi frumoasă, numită Basarabia, înrobind-o pentru decenii.  
  
Până la moartea lui Mircea cel Bătrân, ţinutul acesta de la Severin până la gura Nistrului era al Munteniei, era Ţara Basarabilor. În timpul domniei lui Ştefan cel Mare, hotarul Ţării Româneşti era la Milcov. Domnul Moldovei, Petru Rareş, pierde acest petec de pământ românesc în faţa cuceritorului sultan Soliman care transformă Cetatea Albă a grecilor şi a romanilor în sandgeacul Ak-Kerman, iar Tighina moldovenească în Bender. Basarabia străbună începe să piardă populaţia românească, aici venind turci şi tătari de peste Nistru, chiar şi râul primind un nume în limba lor, Budjac. Iată ce spune despre aceasta Bogdan Petriceicu Haşdeu: „Un şanţ străvechi, cunoscut în popor sub numele de Traian-de-Sus, începând de la Prut, mai jos de Fălciu şi sfârşindu-se la Nistru, mai sus de Bender, despărţea Moldova proprie de această nouă provincie musulmană”. 
  
Suprafaţa Basarabiei este aproximativ cât a Moldovei, de 42.000 km.2, circa 400 de kilometri de la miazănoapte la miazăzi, iar de la est la vest variază între 40 şi 100 de kilometri. Carpaţii pătrund printre Prut şi Nistru, hotarele fireşti ale Basarabiei. Amintesc spusele cărturarului român Zamfir C. Arbure: „În părţile de la miază-noapte ale Orheiului şi de miază-zi ale judeţului Chişinău, înălţimile sunt acoperite cu păduri şi codri. Aici Basarabia e foarte frumoasă. Dealurile sunt verzi, pădurile şi dumbrăvile stau spânzurate pe coaste stâncoase, râurile şi izvoarele străbat câmpii şi livezi întinse. În aceste locuri binecuvântate de Dumnezeu, printre dealuri, în desişul codrilor stau ascunse mănăstirile şi schiturile Basarabiei”. 
  
Cetăţi mari şi puternice se înălţau pe după coamele dealurilor, cetăţi vestite cum ar fi Hotinul, aproape de graniţa cu Bucovina. De aici, turcii supravegheau graniţa cu Polonia. Despre Cetatea Hotinului, marele istoric Nicolae Iorga scria: „Pe malul drept al Nistrului se înălţau altădată cetăţi mari şi puternice, din cari astăzi n'au mai rămas decât năruituri. Cea mai dinspre miază-noapte era Hotinul, la o mică depărtare de graniţa Bucovinei. Turcii au stat aici câtva timp, pentru a supraveghea mai de aproape mişcările Polonilor. De sigur, că la început întăriturile Hotinului sunt slabe şi numai mai târziu – în veacul al XIV-lea sau al XV-lea – se ridică zidurile, cari au înfruntat cu atâta vânjoşie asalturile duşmanilor. (...) Meşteri din Podolia sau italieni au lucrat Hotinul cel nou, pe la 1400. Ei au făcut din piatră bine potrivită şi amestecată cu linii de cărămidă, pentru podoabă, un masiv rotund de zidărie straşnică, ce se ridică drept pe malul Nistrului puternic. Turnuri se umflă pe la colţuri, tot aşa de uriaş plănuite şi aduse la îndeplinire. În centru se făcură încăperi de rugăciune şi locuinţe şi, printre năruiturile de acum, printre multe schimbări cari au perdut astăzi orice înfăţişare, rămâi uimit când vezi semnele deosebitoare ale arhitecturei din veacul al XV-lea a Moldovei. Casele acestea, cari au fost spoite cu roş pentru haremul vre-unui paşă, au fereşti de piatră albă, în arcuri sfărâmate, şi o uşă de biserică în care se taie trei rânduri de linii împodobite, ca la uşa bisericii din Scânteie, clădită de Ştefan cel Mare. Colo sus, pe zidul acela măreţ, fereştile mai mici au ciubuce de piatră săpată, cari se taie în unghiuri drepte, şi se vede chiar prin spărturi o poartă cu şeapte-opt arce în cadrele ei îndrăzneţe, care e de sigur cea mai frumoasă din toate vechile clădiri româneşti. Ea e sfărâmată în parte, drumul la dânsa s'a rupt, şi ar trebui să te caţeri prin bolovani risipiţi, ca s'o vezi mai bine”. 
  
În jos, pe Nistru, este Cetatea Soroca, vestită în istoria Moldovei, cetate al cărei pământ este scăldat în sângele moldovenilor ce şi-au apărat, veacuri de-a rândul, ţara. Grânar al Moldovei, zona dimprejur are privelişti minunate şi o populaţie neaoş românească, nu deznaţionalizată de către ruteni ca în ţinutul Hotinului. Tot Nicolae Iorga afirma: „Întâlneşti oameni, a căror faţă singură îi destăinuieşte ca Moldoveni, acea faţă bună, cu ochi luminoşi. Bătrânii au chipuri de boeri, de voevozi din vremurile cari s'au îngropat în fundul pământului, de unde nu mai pot să iasă. Aceşti oameni sunt mai mult decât ţărani obişnuiţi. Din cele mai depărtate vremuri, ei au avut acest mal de Nistru. Coborâtori de adevăraţi boeri, mazili cu sânge bun în vinele lor, ei se simt ca acasă, cu neputinţă de clintit, plugari şi domni ai ţarinelor, stăpâni ai cirezilor şi turmelor. În trecut, ei erau grănicerii vitezi ai marginei de apă, singuri păzitori ai vadurilor, pe unde putea pătrunde duşmanul, Tătarul sau Cazacul. Înţeleşi cu pârcălabii din Hotin, din Soroca şi Orheiu, din Bender, ei pândeau neprecurmat şi erau gata oricând să frângă cu peptul lor voinic valul de cotropire. 
  
(...) Nişte femei stau la umbră. Le întreb cât mai este până la Soroca. Îmi răspund frumos moldoveneşte: 
  
- Ei, a mai hi pân'acolo. 
  
- N'a plouat de mult pe-aici, zic altora. 
  
- De mult, de mult, încă din Postul Mare. 
  
Un băieţaş mână o turmă de oi. 
  
- A'cui sunt oile, băeţele? 
  
- A'cui să hie? A'mele! 
  
Mai încape vorbă? Dar ale cui sunt oile, pe care le mână feciorul de mazil, urmaşul boierilor celor mari ai Moldovei răsăritene? Fireşte că ale lui! Să i le ţie Dumnezeu”. 
  
Tighina, cetate întemeiată de genovezi, aşezată la 80 de kilometri de limanul Nistrului, la Răsărit. Zidurile cetăţii se întindeau pe o lungime „de 1.600 stânjeni, avea şase porţi şi patru poduri care se ridicau” după cum afirmă N. Iorga. Din mâinile genovezilor, cetatea trece în mâinile românilor până în 1538, când Soliman Magnificul învinge oştirea domnitorului Petru Rareş şi o tranformă în cetate turcească sub numele de Bender (Poarta). Pe la 1900, Benderul devine mare centru comercial, nod de cale ferată spre Chişinău, Reni şi Odessa. 
  
Cărturarul Zamfir C. Arbure aminteşte o istorioară cu referire la oraşul Bender, fosta cetate a Tighinei: „Din toate amintirile istorice privitoare la oraşul Bender, cea mai dramatică e, netăgăduit, nenorocirea lui Carol XII, care a locuit mai multe luni în vestita cetate. Până acum se poate vedea încă lângă Varniţa, sat ce se află cam la trei kilometri depărtare, locul unde a fost lagărul regelui Suediei, Carol XII, în retragerea sa din anul 1700 când, după învingerea ce a suferit sub Poltava, a mers spre Ociacoff şi de acolo la Bender. Locul de lagăr, ce şi-au ales Suedezii, se găseşte într'o vale şi legenda ruteană zice, cum că aici tocmai a murit renumitul hatman al cazacilor, Mazepa”. 
  
La vărsarea Nistrului este aşezată Cetatea Albă. Aici, în secolul V, pe timpul lui Herodot, exista oraşul Tiras al coloniştilor greci veniţi din Milet. Romanii, ocupanţi ai Daciei, îşi întind teritoriul dincolo de Prut, iar Tirasul, numit de ei Alba Julia, a căzut apoi, pe rând, în mâinile hunilor, anzilor, cumanilor, slavilor, ultimii dându-i numele de Beli–Gorod. În cele din urmă, trecând la moldoveni, aceştia îi dau numele de Cetatea Albă. În anul 1484, Baiazid, fiul lui Mahomed al II-lea, respinge oastea lui Ştefan cel Mare şi cucereşte Cetatea Albă, turcii denumind-o Ak-Kerman (Piatra Albă). În anul 1812, în Basarabia trăiau peste 350.000 de locuitori, iar dintre aceştia doar 30.000 erau străini. Astăzi, populaţia este de peste 3,5 milioane şi trăiesc aici, alături de români, şi ruteni, bulgari, germani, ruşi, evrei greci. Românii, încă din secolul al XVIII-lea, treceau dincolo de Nistru, unde se uneau cu cazacii în lupta lor împotriva hoardelor barbare. De aici, ei au fost strămutaţi de ruşi în ţinuturi îndepărtate, cu scopul de a-i deznaţionaliza. În Ecaterinoslav, Podolia, Caucazia, Siberia, există şi acum sate întregi de români.  
  
Mihai Eminescu scria, în iunie 1878, un articol în ziarul „Timpul”, intitulat „România în luptă cu panslavismul” în care afirma: „Două sute de ani sunt de când Rusia înaintează mereu spre miazăzi. De sute de ani lumea muscălească şi cea musulmană se află în luptă necurmată, şi acum, când se apropie timpul ca să se curme lupta dintre musulmani şi muscali şi să se înceapă o altă luptă, dintre muscali şi lumea modernă, noi, poporul pe care lumea modernă l-a legănat în cele mai îndrăzneţe iluzii, noi am vărsat sânge şi am jertfit mult spre a face ca ruşii să înainteze la poarta Constantinopolului şi ca lupta între ei şi lumea modernă să urmeze cât mai curând!” 
  
În acelaşi articol, Eminescu spune: „Sute de mii de români au fost cel puţin indirect stăpâniţi de turci: niciodată însă, în curgerea veacurilor, turcii nu au pus în discuţiune limba şi naţionalitatea română. Oriunde însă românii au căzut sub stăpânirea directă sau indirectă a slavilor, dezvoltarea lor firească s-a curmat prin mijloace silnice (...) Până astăzi, românii din Rusia pravoslavnică nu au dreptul pe care l-au avut pretutindeni unde au stăpânit turcii, dreptul de a înfiinţa o şcoală şi o biserică românească (...) Nimic în limba românească nu se poate scrie; nimic ce e scris în limba românească, nu poate să treacă graniţa fără de a da loc la presupusuri şi persecuţiuni; ba oamenii de condiţie se feresc de a vorbi în casă româneşte, pentru ca nu cumva o slugă să-i denunţe; într-un cuvânt, orice manifestaţie de viaţă românească e oprită, rău privită şi chiar pedepsită. Pe lângă toate aceste, mai este şi sitemul de colonizare silnică al Rusiei. Cete întregi de familii româneşti sunt luate cu sila ori duse cu amăgiri departe şi înlocuite cu familii ruseşti, pentru ca, încetul cu încetul, populaţia să se amestece, să piară energia caracterului naţional şi să fie mai primitoare faţă cu visurile de rusificare”. 
  
În alt articol, „Basarabia”, apărut în martie 1878, tot în „Timpul” , marele poet şi jurnalist scria: „În toate întâmplările de până acum, găsim repetându-se cu stăruinţă că Basarabia este din numărul provinciilor cucerite de ruşi cu sabia de la tătari şi de la turci. Convingerea noastră este că, din veacul al unsprezecelea începând, Basarabia n-a fost nici întreagă, nici în parte, a turcilor sau a tătarilor, ci a unui stat constituit, neatârnat, deşi slăbit şi încălcat în posesiunile sale, al Moldovei. Moldova era proprietara locului (...) A rosti numele Basarabia e una cu a protesta contra dominaţiei ruseşti. Acest nume este o istorie întreagă”. 
  
Peste Prut, adevărata viaţă românească o duc ţăranii. Totul este rusificat. Graiul este împestriţat cu cuvinte ruseşti. Cărturarul de acolo cu greu te va înţelege şi poate că, din teamă, nu recunoaşte că idealurile tale sunt şi ale lui. Tot din teamă, în bibliotecile publice de acolo nu găseşti cărţi româneşti. Copiii basarabeni învăţau la şcoală, pe la începutul secolului XX, că sunt slavi, că limba moldovenească e slavă, că Moldova a fost o umilă provincie turcească, că România, Ţara Mamă, e o nimica toată. Ruşii strivesc sufletele basarabenilor. Să recitim împreună fragmente din „Doina” lui Eminescu, în care lacrimile şi durerea naţiei române sunt exprimate magistral: 
  
„De la Nistru pân-la Tisa  
  
Tot Românul plânsu-mi-s-a  
  
Că nu mai poate străbate  
  
De-atâta străinătate.  
  
Din Hotin şi pân-la Mare  
  
Vin Muscalii de-a călare,  
  
De la Mare la Hotin  
  
Mereu calea ne-o aţin.  
  
Din Boian la Vatra Dornii  
  
Au umplut omida cornii  
  
Şi străinul te tot paşte,  
  
De nu te mai poţi cunoaşte.  
  
Sus la munte, jos la vale  
  
Şi-au făcut duşmanii cale. 
  
Din Sătmar până-n Săcele  
  
Numai vaduri ca acele.  
  
Vai de biet Român săracul,  
  
Îndărăt tot dă ca racul,  
  
Nici îi merge, nici se-ndeamnă,  
  
Nici îi este toamna toamnă,  
  
Nici e vară vara lui  
  
Şi-i străin în ţara lui.  
  
(...) 
  
Ştefane, Măria Ta,  
  
Tu la Putna nu mai sta,  
  
Las-Arhimandritului  
  
Toată grija schitului,  
  
Lasă grija Sfinţilor  
  
În sama părinţilor,  
  
Clopotele să le tragă  
  
Ziua'ntreagă, noaptea'ntreagă,  
  
Doar s-a'ndura Dumnezeu  
  
Ca să-ţi mântui neamul tău!  
  
Tu te'nalţă din mormânt  
  
Să te-aud din corn sunând  
  
Şi Moldova adunând.  
  
De-i suna din corn odată,  
  
Ai s-aduni Moldova toată,  
  
De-i suna de două ori  
  
Îţi vin codrii'n ajutor,  
  
De-i suna a treia oară  
  
Toţi duşmanii or să piară  
  
Din hotară în hotară,  
  
Îndrăgi-i-ar ciorile  
  
Şi spânzurătorile”. 
  
Cum spuneam, cei care au păstrat, în Basarabia rusificată, limba şi datinile strămoşeşti, au fost ţăranii. Boierii, încetul cu încetul, s-au deznaţionalizat. Iată câteva rânduri sugestive despre ţinutul din sudul Basarabiei, Bugeac, scrise de Vasile C. Arbore: „Satele se ţin lanţ de-alungul malurilor râurilor desemnate în depărtare prin linia verde a stufăriilor. La dreapta şi la stânga drumului se întind nemărginite păşuni, pe cari pasc cirezi de vite şi turme de oi. Iar acolo unde se isprăvesc păşunele încep lanuri de bucate: grâul se înalţă ca un zid de amândouă părţile drumului, spicul e aplecat spre pământ, de plin ce este; ceva mai departe se întind fâneţele. Pâlcuri de flori presară întreaga câmpie, unele mai înalte, altele mai îndesate. Fiecare floare pare că ascultă şi şopteşte cu vântuleţul care adie printre mii şi mii de flori. 
  
Aşa e Bugeacul. 
  
Dar a trecut luna Maiu, bucatele s'au copt şi a sunat ora bine-cuvântată a secerişului. Cu o săptămână mai'nainte, vântul, care până atunci adia prin câmpii, deodată a încetat de a sufla; nici o urmă de nor pe cer, din a cărui înălţime nemărginită arde un soare neîndurat. Termometrul arată 450- 460 la umbră şi în două, trei zile, grâul e pierdut. Întreaga muncă a omului a pierit fără nici un rezultat; nădejdile de primăvară s'au risipit în câteva zile, iar câmpiile s'au prefăcut în praf şi cenuşă. 
  
Aşa e Bugeacul.” 
  
Poeziile populare din Basarabia vorbesc despre dragostea de neam a ţăranului român şi faptul că ele sunt similare cu cele din celelalte părţi ale României dovedeşte, dacă mai era nevoie, originea comună a celor care le-au creat. Iată câteva exemple edificatoare: „Frunză verde de doi spini, / am auzit din bătrâni / că-i rea pâinea prin străini. / Am auzit şi n'am crezut, / m'am dus singur de-am văzut. / Mănânc pâine şi beau vin, / la inimă pun venin. / Mai bine păsat de mei, / dar să mă ştiu între'ai mei” (...) „Frunză verde baraboi, / ne-a făcut maica pe noi, / unul miercuri şi-altul joi / şi-a umplut lumea cu noi. / Şi-am avut o surioară, / ce-a umplut lumea de pară. / Maica s'a luat prin ţară / să ne strângă grămăjoară, / să ne deie'n Bălţi la şcoală. / (Mai bine-am muri de boală!) / Muscăleşte să'nvăţăm / şi la oaste să intrăm. / Muscăleşte-oi învăţa / când eu limba mi-oi uita, / când o creşte grâu'n tindă / şi-o ajunge spicu'n grindă, / când o creşte grâu'n casă / şi-o ajunge până'n masă” (...) „Drag mi-a fost drumul încoace / şi n'am pentru cine-l face. / Puiculiţa ce-am iubit / zice că m'am muscălit / şi-mi vorbeşte duşmăneşte, / de pe mal când mă priveşte / şi'mi tot zice: fugi departe, / că de mine tu n'ai parte. / Când erai Român curat, / sufletul eu ţi l-am dat; / dar de când te-ai căzăcit, / eşti ca dracul de urât. / Prutu'i mare şi nu pot, / pân'la ea să-l trec înot. / Prutul vine ca un zmeu, când sosesc pe malul său”.  
  
Dar rana Basarabiei se adânceşte. În 1939, s-a semnat între Germania hitleristă şi Uniunea Sovietică a lui Stalin un protocol secret care prevedea împărţirea teritorială a României, protocol pus în aplicare un an mai târziu, când ruşii au ocupat Basarabia şi Bucovina de Nord, în textul ultimatumului adresat României spunându-se un mare neadevăr, cum că Basarabia era populată de ucrainieni. Doar 22 de ani a stat Basarabia la sânul mamei sale, România. Pe 28 iunie 1940, la ora 9, prin Comunicatul nr. 25 al Marelui Stat Major al Armatei române, populaţia a fost anunţată în mod oficial despre ultimatumul ruşilor, despre acceptarea lui de către autorităţile române şi despre intenţia guvernului de a a evacua armata şi administraţia pe malul drept al Prutului. 
  
Trei oraşe, Chişinău, Cernăuţi şi Cetatea Albă trebuiau predate ruşilor până la ora 14, în aceeaşi zi. Până pe data de 2 iulie, adică în câteva zile, cei care voiau să părăsească ţara au făcut-o, dar apoi graniţa de-a lungul Prutului a fost definitiv închisă. Ce puteau să facă cei şase patrioţi care s-au opus ultimatumului? În jurnalul Regelui Carol al II-lea sunt consemnate numele acestora: istoricul Ştefan Ciobanu, ministru pentru minorităţi, Silviu Dragomir, Victor Iamandi, Nicolae Iorga, Traian Pop şi Ernest Urdăreanu, mareşal şi apoi ministru al Palatului, unul dintre apropiaţii regelui. Un număr de 20 de miniştri au votat pentru şi a fost o singură abţinere, Victor Antonescu. 
  
Ce a aurmat, ştim cu toţii. Lacrimi şi durere, populaţie românească înghesuită în vagoane pentru vite şi dusă cu forţa până în îndepărtata Siberie, colectivizare forţată, zeci de mii de morţi prin înfometare sau condamnaţi la moarte de aşa-zisele tribunale populare înfiinţate ad-hoc, fărădelegi pe care poporul român basarabean nu le va uita niciodată. Azi, tot rupt din trupul ţării este ţinutul Basarabilor, tot răpită este „fata cea basarabă”, încă stă departe de inima lui Ştefan Voievod, de sufletul României care o aşteaptă să se întoarcă.  
  
Când va fi ziua aceea? 
  
În miezul celor cinci decenii comuniste prin care a trecut România, marele poet Adrian Păunescu a scris poezia „Basarabia” care exprimă cel mai bine sentimentele românilor la pierderea ţinuturilor de peste Prut şi, în finalul scrierii de faţă, o voi reproduce în întregime: 
  
Ţara noastră zbuciumată, 
  
Mamă mult îndurerată, 
  
Ţi-au furat cei răi o fată, 
  
Încă-o dată şi-ncă-o dată. 
  
La-ntuneric de ursită, 
  
Când barbarii se agită, 
  
Ţi-au răpit, răpit, răpită, 
  
Partea cea mai răsărită. 
  
Au venit cu mare grabă, 
  
Roşii steaguri pe tarabă, 
  
Prefăcându-se c-o-ntreabă 
  
Că ştiau că sângeri, slabă. 
  
Şi-au făcut să fie roabă 
  
Fata ta cea basarabă, 
  
I-au făcut coşciug din lemne 
  
Şi-au avut purtări nedemne, 
  
Limba ei să o îndemne 
  
La remorca altor semne, 
  
I-au golit de oase lutul 
  
Şi i-au arestat trecutul, 
  
Floarea i-au bătut cu cnutul, 
  
S-au purtat cu ea ca mutul, 
  
Care-şi molfăie sărutul, 
  
I-au golit de steme scutul, 
  
Pân-a plâns în maluri Prutul. 
  
Mamă, ţi-au furat o fată, 
  
Ţara noastră-ndoliată, 
  
Că prea rar te afli toată, 
  
Cum dreptatea te arată. 
  
Mamă, să-ţi înveţi recruţii 
  
Să mai facă revoluţii, 
  
Într-o carte dreaptă du-ţi-i, 
  
La o hartă sfântă du-ţi-i. 
  
Către ţara noastră du-ţi-i, 
  
Să audă mulţii muţii 
  
Cum îşi plâng tăcut pierduţii, 
  
Chişinăul, Cernăuţii. 
  
Mamă, lacrimă de jale, 
  
Mamă, cu mâinile goale, 
  
Cheamă-ţi fiii să se scoale, 
  
Pentru dreptul fetei tale. 
  
Că o umilesc străinii 
  
Şi îi pun pe frunte spinii, 
  
Mamă, potolită foame, 
  
Mama mamelor de mame. 
  
Câinilor care te latră 
  
Dă-le bucături de piatră, 
  
Că, sub neamul lor de şatră, 
  
Arde vechea noastră vatră. 
  
Şi-am zis verde cum e dorul, 
  
Foaie-n trei de-a tricolorul, 
  
Mamă, nu se stinge dorul 
  
Care-ţi va-ntregi poporul. 
  
Ţine minte, înc-o dată, 
  
Ţara, mamă-ndoliată, 
  
Cu destinul tras pe roată, 
  
Că nici astăzi nu eşti toată 
  
Şi că-ţi este încă roabă 
  
Fata ta cea basarabă, 
  
Ce de dorul tău întreabă, 
  
Ea-şi răspunde, ea întreabă”.  
  
Prof. Ion C. Hiru 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
BASARABIA, PĂMÂNT ROMÂNESC / Ion C. Hiru : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 568, Anul II, 21 iulie 2012, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2012 Ion C. Hiru : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Ion C. Hiru
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!