Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Poezie > Familie > Mobil |   



BANUTII LACRAMIOAREI

 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

Se apropiau sărbătorile de iarnă şi Lăcrămioara şedea în casă şi uneori se lipea de fereastră aşteptându-şi seara, tatăl de la muncă. Drumul se vedea pustiu, doar vântul îşi făcea de cap.Tatăl, obosit apărea mai mereu după ce fetiţa adormea. Urma să împlinească cinci anişori luna viitoare. Mama i-a spus asta şi ea se simţea bine aflând că a crescut cu un an, că e mai mare. Zilele treceau greu şi-a fost o iarnă cumplită atunci. Vântul vâjâia îngrozitor şi fetiţa era agitată mereu. Într-o seară, tatăl ei a fost chemat de vecini să meargă să alunge mistreţii care se pare că au ieşit din pădure, de foame şi stricau grâul pe câmp. A fost şi un vânâtor cu ei iar tatăl său avea tractorul cu care fetiţa bănuia că îi duce la mistreţi. La întoarcere a povestit familiei despre isprăvile lor şi ea era tare mândră că s-a întors teafăr. Serile şi le petrecea ascultând cu mama ei la radio, teatrul radiofonic. Avea şi emisiunea ei preferată ,,bună seara , copii!,, . Era fascinată de vocea caldă care spunea mereu ,, astă seară copii ascultaţi povestea...,,. Era (avea să afle mai târziu), Octavian Cotescu, un mare actor. Aştepta cu nerăbdare să pice seara să-i mai spună o poveste. Radioul era nou, un ,,select 2,, cumpărat de mama ei de la oraş, locul acela în care Lăcrămioara a văzut pentru prima dată manechine în vitrinele magazinelor şi nu putea să se mai dezlipească de acolo. Pentru ea, oraşul era ,,locul cu manechine,,: fiinţele acelea care deşi te priveau fix nu îţi vorbeau dar erau aşa de frumoase! Iar radioul părea o fiinţă vie, avea şi un ochi verde a cărui culoare era dată de un fel de petală luminoasă care se mărea sau se micşora pe măsură ce scala se apropia de postul dorit sau de o frecvenţă pe care emitea un post. Prieten de-o iarnă radioul o atragea pe Lăcrămioara şi o puteai vedea cu urechea alipită de difuzorul rotund de pe fata acestuia şi butonând mereu plimbând cu plăcere scala de la un capăt la altul. O urmarea cu atenţie cum se plimba ca un teleferic in interiorul aparatului de radio.Într-o zi copila primi de la maică-sa un clopoţel galben cam de mărimea unei pere. Suna frumos clopoţelul: cling, cling!. Mama i-a explicat în felul ei, simplu şi curat că ea, fetiţa va trebui să meargă pe la vecini şi să-i ureze de sărbători. Locuinţele lor erau de fapt nişte apartamente aflate perete în perete şi locuiau cam 5-6 familii acolo la fermă, în câmp. După ce i s-a spus cum să-i ureze Lăcrămioara a fost îmbrăcată gros şi trimisă pur şi simplu afară cu clopoţelul care părea a fi acum singurul ei prieten. Neîncrezătoare, porni prin zăpadă către prima uşă la care locuia Mărioara, moldoveanca ce avea o fetiţă de doi anişori. A fost primită frumos cu dulciuri şi bunăvoinţă de gazdă. Mărioara scria o scrisoare mamei sale şi ca să-i poată arăta şi ei ce mare îi crescuse fetiţa i-a făcut conturul mânuţei pe coala albă de hârtie. Mare a fost mirarea Lăcrămioarei văzând ce mult semăna mânuţa copilului acela mic şi dolofan cu desenul care a fost introdus în plic şi urma să plece departe, departe, tocmai în Moldova, la bunica. Se obişnuise la căldură dar trebuia să plece aşa că spuse ,,sărutmâna,, şi pe aici ţi-e drumul! La uşa următoare îi deschise chiar ne-a Barbu, tatăl celor două fete mai mari, Milica şi Gica. Fetele lui erau cu doi, trei ani mai mari ca Lăcrămioara şi erau foarte prietenoase cu ea. Ajunsă la ele fetiţa a uitat ce să cânte şi-a sunat doar din clopoţel. Gazda se amuza de asta şi fetiţa încurcată suna şi mai tare. Îi părea rău că maică-sa nu o învăţase pe îndelete, mai demult, ce să cânte, ca să se descurce mai bine acum. De ce nu a învăţat-o mai demult? Simţea că se făcuse de ruşine. Şi totuşi nu a fost totul pierdut căci nea Barbu voia să audă ce poezii ştie Lăcrămioara şi acum fetiţa s-a simţit foarte stăpână pe ea. A urmat adevărat recital: catelus cu parul cret/ Fura rata din cotet/ si se jura ca nu fura/ si l-am prins cu rata/n gura! Era încântat nea Barbu şi i-a dat Lăcrămioarei un pumn de bănuţi de 5, 10 15 bani, 25 şi 50 de bani. I-a luat neştiind la ce o să-i folosească şi i-a îndesat în buzunărelul de catifea al paltonaşului ei negru. A aflat însă că sunt ai ei acum şi trebuie să-i păstreze bine. A plecat mai departe zornăind din când în când, cu plăcere, mica ei comoară. La uşa următoare vecinii s-au bucurat foarte mult căci aveau un bebeluş şi i-au dat să bea apă din clopoţica ei ca să înceapă să vorbească, sau mai bine zis să aibă glasul răsunător ca al unui clopoţel. Bucuroasă Lăcrămioara a luat bănuţii de la ei, mărunţiş mult şi de data asta şi-a plecat spre casă. Pe drum îi răsunau în urechi vorbele lui nea Barbu cum că bănuţii sunt numai ai ei şi că trebuie să-i păstreze undeva. Se gândi ea unde să-i ascundă de nu ştiu cine, dar să ştie numai ea. Erau lucruri noi pentru ea şi toate astea se întâmplau tocmai acum când se apropia ziua ei de naştere. Şi s-a îndreptat către acareturile din curte şi-a ascuns bănuţii sub cartonul unei cotineţe mai joase, pe acoperişul acesteia, urcându-se pe o găleată veche de tablă pe care a întors-o cu fundul în sus. Apoi veselă de ispravă a mers în casă unde a trebuit să răspundă mamei la întrebări. Aceasta voia să ştie dacă vecinii ei ştiuseră să-i recompenseze copila. Şi Lăcrămioara vorbi despre desenul văzut, despre clopoţelul cu apă, despre dulciuri şi poezii dar nimic despre bani. Au trecut câteva zile de la întâmplarea aceea şi într-o duminică în care era şi tatăl acasă , Lăcrămioara se trezi întrebată unde a pus banii de la pluguşor. Părinţii aşteptau nerăbdători să afle unde i-a ascuns căci aflaseră nu se ştie cum, că ea avea o comoară. Comoara asta era cam de 10 lei şi se putea lua cu ea un kg. de zahăr pe atunci. Şi uite-aşa s-a dus afară, la cotineaţa păsărilor şi-a scos de sub carton mărunţişul, cu mare părere de rău. Era frig afară şi simţea că îi îngheaţă mâinile dar trebuia să aducă banii căci mama şi tata stăteau în uşă şi aşteptau curioşi. Scoţând cu mâinile ei mici fiecare bănuţ din zăpadă îi îndesa apoi în buzunar şi-i părea rău că trebuie să-i scoată din ascunzătoare. Simţea că îi este din ce în ce mai frig dar trebuia să-i dezlipescă căci unii îngheţaseră şi se lipiseră de lemnul acoperişului. În truda ei de a desface fiecare bănuţ fetiţa se gândea la cei doi. Oare ei nu văd că ea îngheaţă de frig? I s-a părut chiar că se amuză de întâmplare şi că o lasă intenţionat acolo în frig fără să–i doară că ea suferă.
Da, Lăcrămioara suferea, suferea pentru prima dată se pare, însă nu atât din cauza frigului ci mai mult din cauza lor. Mama şi tata nu ştiau ce mult însemnau bănuţii pentru ea. Erau ai ei, muncise pentru ei şi acum trebuia să muncească iar şi să-i dezlipească din zăpadă. Ar fi vrut să plângă de necaz dar nu-i veneau lacrimi ci doar simţea că se înverşunează în a termina odată cu banii aceia care îi făceau atâta rău. Ajunsă în casă, mama îi spuse că ea e mică şi ar fi uitat de ei până la primăvară şi era păcat. Să uite de ei? Ar fi fost ca şi cum ar fi uitat pe nea Barbu, vecinul lor veşnic pus pe glumă. Nu, nu ar fi uitat nici ce i-a spus el când i-a dat ţinându-i mânuţa ca să poată să-i păstreze în căuşul palmelor şi să-i poată admira cât mai mult. Cu ei putea să-şi ia un caiet cum avea Aristiţa, sora lui Săvel care învăţa la şcoala din sat. Putea să-şi ia şi culori cum avea Ionel Popescu, nepotul chiaburilor din casa aceea mare din capătul fermei. Banii aceia puteau face minuni, spunea nea Barbu. Dar mama ei i-a dat pe un kilogram de zahăr şi i-a făcut gogoşi de ziua ei. Au fost foarte bune gogoşile dar nu puteai să te joci cu ele. Şi Lăcrămioara suferea, că nu are şi ea un caiet şi nici culori şi mai ales pentru că singurele ei jucării erau un titirez pe care îl făcea tatăl ei dintr-un căpăcel de plastic gri al unei sticluţe de penicilină şi un băţ de chibrit trecut prin el. Îi plăcea titirezul acela iute, îi plăcea şi păpuşa de cârpă albastră dar tot se plictisea. Ce bun ar fi fost un caiet! Ar fi desenat cuierul acela din lemn galben cu pete verzi şi roşii de pe uşă, care se strângea ca o armonică şi care îi plăcea foarte mult. Seara tatăl i-a adus o muzicuţă metalică, cam grea pentru ea, la care cânta mai mult el ca s-o înveţe. Da, era ceva şi muzicuţa dar nu o luase ea, nu asta voia ea şi pentru prima dată simţi că părinţii ei nu ştiu ce-şi doreşte ea, ce-i place mai mult, nu o întreabă ce jucărie vrea. Şi i-au luat şi banii... Simţea că are un ghimpe împotriva lor şi mai ales se distanţa de ei văzând cu ochii. Nu le mai spunea nimic, era mereu preocupată de ceva, mereu absentă. Nici poezii nu mai voia să înveţe, oricum nu-i mai dă nimeni bani când recită. Se gândea cu nostalgie la ziua aceea când fără să ştie pluguşorul a primit ceva ce putea să-i împlinească dorinţa cea mai mare, un caiet şi culori. Ziua aceea a fost de fapt ziua ei cu adevărat pentru că a muncit şi a fost răsplătită. Şi mama credea că va uita. Nu, nu va uita niciodată.




Ioana Voicilă Dobre- Din volumul DECLIN, editura Arhip Sibiu, 2010  

Referinţă Bibliografică:
BANUTII LACRAMIOAREI / Ioana Voicilă Dobre : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 260, Anul I, 17 septembrie 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 Ioana Voicilă Dobre : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Ioana Voicilă Dobre
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!