Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Manuscris > Scriitori > Mobil |   


Autor: Liviu Gogu         Publicat în: Ediţia nr. 528 din 11 iunie 2012        Toate Articolele Autorului

BANCUL
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
 
– Gata, măi Mariane! Opreşte dracu’ măgăoaia şi hai să mâncăm, că-mi scapără ochii-n cap de foame! îi urlă în ureche Mitiţă – buldozerist, ca şi el – cocoţat cu picioarele pe scara utilajului, susţinându-se cu braţul drept trecut prin fereastra deschisă a acestuia.  
– Ho, mă! Ce ţipi aşa?! Dă-te jos, c-acuş îs gata! îi răspunse Marian, fără a-şi desprinde privirea de pe suprafaţa de pământ din faţa lamei buldozerului.  
– Hai, că altfel mâncăm fără tine! mai strigă Mitiţă, sărind în lateral de pe scara utilajului, apoi Marian îl zări cu coada ochiului îndepărtându-se în pas alergător.  
Opri motorul şi privi către locul spre care se îndrepta colegul său. În stănga, pe iarbă, la maerginea fâşiei curăţate de vegetaţie şi acoperită parţial cu pietriş, care avea să devină în curând o importantă autostradă, îi zări pe Petrică Chioru – un tractorist saşiu din Lunca1 – şi pe nea Marin Târgoveţu – un şofer de autobasculantă din Clondiru2 – care împrovizaseră deja „masa de campanie”, pe o roată de rezervă, peste care aşezaseră o placă patrată de OSB3.  
– Ce vii mă cu mâna-n gură! îl auzi Marian pe nea Marin strigându-i lui Mitiţă. Ai adus faţa de masă?  
Nea Marin era un bărbat solid, de vreo cincizeci de ani – adică cu vreo douăzeci de ani mai în vârstă decât ei trei, care se „învârteau” cu toţii în jurul a treizeci – de care se lipiseră încă din primele zile ale activităţiilor pe şantier, iar apropierea se produsese de la sine, fără ca vreunul din ei să-şi fi dorit în mod expres acest lucru.  
Marian se uită mai mult din reflex, în stânga şi-n dreapta şi constată că era printre ultimii care întraseră în pauza de masă. În ambele părţi, pe marginea făşiei în lucru, pe grupuri constituite după afinităţi, colegii lui serveau deja prânzul. Doar la vreo sută de metri în spate, către punctul iniţial, printre alte zeci de utilaje oprite, mai zări deplasându-se cupa unui excavator, care îşi efectua ultimele mişcări, întrucât după doar câteva clipe se opri şi acesta.  
Ajunse lângă masa împrovizată, cam în acelaşi timp cu Mitiţă, care se înapoie, tot îm pas alergător, fluturând faţa de masă – în fapt, o bucată pătrată de folie din plastic – pentru care fusese, mai în glumă, mai în serios, apostrofat de prietenul lor mai vârstnic. Depuse sacoşa cu mâncarea lângă masa improvizată, apoi, după ce-şi spălă mâinile alături de ceilalţi, turnându-şi reciproc, pe rând, apă dintr-un bidon vrede de plastic, purceseră cu toţii la a-şi etala, pe suprafaţa de OSB acoperită cu folia lui Mitiţă, merindele aduse de acasă. Curând aceasta se umplu cu felii de pâine, salam, brânză, ceapă, roşii, castraveţi şi alte asemenea.  
– Staţi aşa! Nu mănincă nimeni! rosti cu voce ridicată nea Marin, parodiind un mod de exprimare autoritar cazon, în timp ce scoate din buzunarul pantalonilor de salopetă, decoloraţi de purtarea indelungată, o sticlă de 250 de mililitri plină cu un lichid gălbui. Uite ce-are tata pentru voi! Io nu pot să beau, că ies pă şosea, da’ la voi merge... Hai, poştiţi-o4 repede, pân’ n-apare, ştiţi voi cine!... continuă el, pasându-i recipientul lui Marian, a cărui mână se întinse prima.  
– Asta-i licoare de Clondiru, fraţilor! exclamă încântat Marian, în timp ce deşurubează dopul din plastic al sticlei, iar privirea-i scrutează prevăzătoare, zona de unde-ar putea să vină pericolul.  
Pericolul este, în cazul de faţă întruchipat de însuşi Jean Pericol – cum îl porecliseră ei pe inginerul Vişan – şeful tronsonului de drum la care lucrează şi care e perceput printre muncitori, drept un tip ranchinos, chiţibuşar şi neiertător, care părea că vânează greşeli, pentru a-şi satisface plăcerea de a sancţiona. Nea Marin era însă singurul care, atunci când vorbea despre el, nu-i utiliza, nici porecla, nici numele, ci, cel mai adesea, expresii de genul: ştiţi voi cine... sau ştiţi voi care...  
Sticla circulă cu repeziciune, de la unul la altul, pe sinuosul traseu mână-gură-mână-gură, golindu-se cât ai clipi, după care toţi patru începură să mănânce în linişte, servindu-se fiecare din tot ce se afla pe masă, fără a ţine seama de apartenenţa produselor pe care le introduceau în gură.  
Din când în când, printre înghiţituri şi molfăituri, mai răzbătea căte-o întrebare, scurtă, câte-un răspuns monosilabic, câte-o constatare, câte-o confirmare ori câte-o infirmare.  
– Ei! Mulţumesc, Doamne! îşi încheie, în mod evlavios nea Marin prânzul, bătând cu mâna dreaptă o cruce mare, ortodoxă. Strângeţi voi masa băieţi, continuă el, pentru că eu trebuie să plec... altfel nu-mi fac cursele pân’ diseară şi-mi taie din bani nemernicu’ ăsta... ştiţi voi care!...  
– Nici o grijă, nea Marine! Du-te şi fă-ţi cucursa, că ne ocupăm noi! îl asigură Petrică înţelegător, cu-n ochi la el şi altul scrutând tăriile cerului.  
– Da’ oricât de tare m-aş grăbi, nu pot să plec fără să vă spun bancul pe care l-am auzit aseară-n maxi-taxi. Acuma şi cu-n minut în sus, în jos... tot una-mi este, se răzgândi şoferul, pentru care tentaţia de a spune bancul fu, pare-se, mai puternică decât teama că n-o să-şi poată face norma.  
– Ia s-auzim! strigă entuziasmat Mitiţă.  
– Bine! Da’ o să-l scurtez rău de tot, că mă grăbesc, îi avertiză el. Iată! Căcă o femeie de serviciu... Nici o legătură cu nevastă-ta, Mariane! Ţinu să precizeze, cu sinceritate, adresându-se celui numit, realizând în ultima clipă că soţia acestuia – Marieta – era femeie de serviciu la primărie.  
– Hai bre, zii! Ce dracu’, mă ştii pă mine ăla supărăcios? Îi alungă Marian temerea, nerăbdător s-audă bancul.  
– Bun! Deci... cum spuneam... o femeie de serviciu, care fusese violată de curând, aflându-se la Poliţie pentru a da o declaraţie în legătură cu ceea ce i se întâmplase, povesteşte poliţistului cum, în timp ce spăla un coridor lung şi ajunsese cam pe la jumătatea acestuia, s-a trezit faţă în faţă cu violatorul. „Bine, dar de ce n-ai fugit?” a întrebat-o nedumerit poliţistul. „Păi, unde era să fug, domnu’ plutonier? În stânga era perete, în dreapta tot perete, iar în spate... abia spălasem...”  
Sfârşitul bancului, deşi spus cam telegrafic, declanşă instantaneu hohotele de râs ale auditoriului. Marian râde mai tare decât toţi... Râde chiar şi cel care-l spusese, contaminat de veselia pe care a creat-o.  
– Tare!!! exclamă Marian, când reuşi, în sfârşit, să-şi potolească râsul.  
– Gata, fraţilor! Am plecat! Le strigă nea Marin, întorcându-se pe călcâie şi pornind cu pas viu, hotărât, spre autobasculanta oprită pe marginea drumului în lucru, la vreo treizeci de metri de locul în care prânziseră.  
După ce participă, alături de ceilalţi doi la strângerea mesei improvizate şi fumă o ţigară, tot în compania acestora, Marian îşi reluă activitatea. Excavatorul începu să se mişte... când înainte... când înapoi... când descriind anumite curbe, unele mai ample, altele mai strânse... când deplasându-se pe traiectorii rectilinii... toate aceste însă pe fondul sonor al zgomotului asurzitor produs de motorul Diesel al utilajului, zgomot care pe Marian nu-l mai deranja de multă vreme.  
Deşi la început râsese cu poftă, pe măsură ce timpul trecea, bancul începu să-l obsedeze din ce în ce mai tare.. Mai întâi, în mintea lui se născu, mai mult în glumă, întrebarea „oare ce-ar fi făcut Marieta, dacă ar fi fost în locul ăleia din banc?” „Cu siguranţă – îşi răspunde singur, încurajator – ea ar fi strigat ca din gură de şarpe şi-ar fi fugit fără nici o reţinere, pe-acolo pe unde spălase.”  
Cu toate că răspunsul pe care şi-l furnizase era unul destul de convenabil, plauzibil şi liniştitor, Marian se trezi însă, aproape instantaneu, asaltat de o altă imagine, aceea a Marietei care, atunci când se întâmpla ca el să calce pe linoleumul proaspăt spălat din garsoniera lor, tipa ca apucata şi-l ameninţa: „Marian, nu călca acolo, până nu se usucă, că-ţi rup picioarele!” Prin urmare, dacă lui ar fi înstare să-i rupă picioarele pentru un astfel de fleac, atunci de ce nu s-ar putea lăsa şi ea violată din acelaşi motiv. „Pănă la urmă – se gândi el – ce doare mai tare? Când îţi rupe cineva un picior, sau când te...” Realiză repede însă că argumentul e ridicol. Se întâmplase de multe ori să calce pe suprafaţa peste care femeia abia trecuse cu mopul şi, fireşte, niciodată ameninţarea nu se soldase cu punerea ei în practică.  
Se simţi complet derutat. Nu reuşeşte să înţelegă, oricât s-ar fi străduit, de unde-i vine îndoiala aceasta ciudată. Îşi recunoaşte sincer sieşi că în cei aproape cinci ani de căsnicie, Marieta nu-i dăduse niciodată vreun motiv cert de gelozie, cu toate că el, când are un pahar în plus „la bord”, mai face câte-o criză, dar de îndată ce se trezeşte, îşi dă seama de şubrezenia temerilor sale şi chiar se simte, în sinea lui, ruşinat de felul în care a putut să gândească.  
„O fi de la ţuica lu’ nea Marin”, încercă o nouă explicaţie pentru frământările sale. „Şi totuşi!... Ce-am băut?!... Doar nu m-am îmbătat dintr-o gură de rachiu!...”  
Îşi propuse să se găndească cu orice chip la altceva. Încercă să se înduioşeze, aşa cum i se întâmpla de fiecare dată, gândindu-se la chipul blând şi zâmbitor al mamei sale, stinsă prematur acum trei ani... Paradoxal însă trăsăturile acesteia prinseră a se metamorfoza, încet-încet – fără ca voinţa lui, ce părea de-a dreptul paralizată, să poată interveni – în cele ale Marietei care, în mijlocul unui hol pe jumătate spălat, aştepta imobilă violatorul, neîndurându-se să calce peste porţiunea de gresie, încă umedă, din spatele său.  
„Al dracu’ banc!... şi-al dracu’ nea Marine!... Ce-mi făcuşi mata mie!...” gândi Marian cu năduf, deşi în străfundul sufletului său ştia că bietul om n-avea nici o vină şi că toate acestea nu-şi aveau originea decât în mintea lui întortochiată.  
„E doar un banc, măi tembelule!” îşi strigă el apoi în gând sie însuşi, imaginând un ton cât mai autoritar, care nădăjduia că-i va speria gândurile negre, lăsându-l să se liniştească. „Bancurile – continuă Marian să-şi explice, schimbând tonul imaginar, cu unul sfătos – sunt nişte glume, inventate de oameni cu talent în chestii d-astea şi care pe noi trebuie să ne facă să râdem... Înţelegi?” Întrebarea de la final şi-o adresă, fireşte, tot lui. „Ăia din bancuri – se auto-consilie el mai departe – şi felul în care se poartă ei, nu sunt decât invenţii. Oamenii adevăraţi nu fac chestii ca alea pe care le auzim noi în bancuri.” Apoi, ca să se auto-convingă, îşi dădu ca exemplu bancurile cu animale: „Ai văzut tu urs,... sau vulpe... sau iepuraş, care să vorbească? Nu, bineînţeles! Cum era să vezi?! Aşa ceva se-ntâmplă doar în bancuri... în poveşti... în chestii d-astea!”  
Simţi că s-a mai liniştit puţin, iar acest fapt îl făcu mai încrezător. Continuă însă să se auto-dădăcească, cu speranţa că mai multe argumente îi vor şterge definitiv „pata” de pe creier. Astfel, îşi dădu nenumărate exemple, selectând din bancurile cunoscute, doar pe acelea care aveau ca subiecte aspecte fantastice.  
Paradoxal însă, pe măsură ce disertaţiunea sa către sine progresează, încrederea în puterea argumentelor începe să-i scadă, iar îndoiala i se cuibăreşte din nou în suflet.  
„Ce încerc eu să-mi dovedesc aici?!...” se întoarseră brusc gândurile lui Marian cu o sută optzeci de grade. „Normal că bancurile nu sunt toate adevărate, dar sunt unele care pleacă de la poveşti care s-au întâmplat... Se ştie asta!... Şi-atunci, eu de unde pot fi sigur că n-a fost vreodată o femeie de serviciu care, o fi considerat că e mai bine să stea să i-o tragă unu’, decât să calce pe unde abia spălase. Iar dacă uneia i s-o fi întâmplat, de ce nu i s-ar mai înmpla şi alteia?!... Ei, asta aş fi io mulţumit să ştiu: Marieta ar sta?...”  
Şirul gândurilor îi fu oprit de apariţia întempestivă a lui Jean Pericol, care, plin de importanţă, cum se arăta de obicei, îi făcu semn cu mâna să oprească buldozerul şi să coboare.  
– Hai cu mine! Rosti scurt inginerul când îl văzu pe Marian coborât din cabină, apoi se întoarse pe călcâie şi porni grăbit, spre o destinaţie doar de el ştiută.  
Maria îl urmă îndeaproape, tăcut, convins fiind că-i făcuse rost de ceva muncă suplimentară.  
 
 
Ajunse acasă puţin după ora opt seara, cu hurducăielile excavatorului vibrându-i încă prin mădulare. Marieta, ca în fiecare seară, îl aşteaptă cu cina pregătită. Mai mult, are şi o surpriză pentru el. Îl opri cu un gest enigmatic, chiar când se pregătea să ia prima îmbucătură din mâncărica de cartofi cu costiţă afumată, al cărei miros se ridica îmbietor din farfuria ce aburea în faţa lui.  
– Am făcut un ciubuc! rosti ea mândră şi scoase din dulăpiorul suspendat, de deasupra chiuvetei, o sticlă de trei sferturi de coniac.  
– A! Coniac!?... Şi încă unul fin!... exclamă Marian, bucuros că nu va mânca „pe stomacul gol”. De unde-l ai?, întreabă el, devenind brusc suspicios, dar ferindu-se să lase să se vadă acest lucru.  
– Mi-a dat-o doamna Stoian, de la registratură. L-a primit şi ea de la un cetăţean... Ştii, bărbatu’ ei e bolnav de ficat şi nu pune strop de alcool în gură. Le-am făcut o curăţenie exemplară în birou... şi, la urmă: „Ce să-ţi dau?... Ce să-ţi dau?...” făcea ea. „Lăsaţi, doamnă!... Nu trebuie să-mi daţi nimic”, am zis, deşi ştiam io că nu mă lasă ea aşa... După care, mă întreabă: „Auzi, bărbatul tău bea?”, „Bea, doamnă şi el un pahar... acolo... ca tot omu’...”, i-am răspuns. „Uite, ia asta!... Ştii că la mine nu bea nimeni!” şi mi-a pus într-o sacoşă sticla asta, pe care a scos-o dintr-un fişet.  
În timp ce turuie veselă, aşează pe masă două păhăruţe, deşurubează dopul, care pârâie uşor la început, semn că sticla este neîncepută, toarnă delicat lichidul gălbui, umplând unul din pahare, iar în al doilea lăsând să cadă doar câţiva stropi. Depune apoi paharul plin în faţa lui Marian, după care îl ridică pe al său în aer şi aşteaptă ca şi bărbatul să facă acelaşi lucru, pentru a putea ciocni. Când paharele lor se atinseră, rosti încântată:  
– Hai noroc şi sănătate!  
– Noroc!... Hmm!!!... Bun!... aprecie Marian, după ce-şi înmuie doar puţin buzele în lichidul chihlimbariu. Pentru asta meriţi să-şi spun un banc, continuă el, după ce luă o gură zdravănă de coniac, de astă dată.  
– Aşa e! Merit!... Hai, spune! Se alintă femeia, aşezându-se pe scaunul său.  
Marieta ascultă zâmbind relatarea bancului de către soţul său, relatare nu tocmai reuţită, întrucât acestuia îi lipsea aproape cu desăvârşire „talentul de a spune bancuri”, apoi, după ce acesta rosti poanta, râse puţin, mai mult de complezenţă.  
– Bancu-i bun, da’ nu prea mă pricep io să-l spun, se scuză el, punând lipsa de entuziasm a femeii, pe nepriceperea lui în a povesti.  
– Ba, l-ai spus bine, Mariane, da-l ştiam! încercă ea să-i alunge uşoara dezamăgire pe care-o bănuia că-l încearcă.  
– A!... Îl ştiai şi mie nu mi l-ai spus!... îi reproşă el în glumă, găndindu-se însă serios, cum să-i pună întrebarea ce-l măcinase de la prânz încoace.  
– Nu ţi-am spus, Mariane, ‘că mi-era să nu mă-ntrebi, ce-aş fi făcut io-n locu’ ăleia, răspunse femeia cu simplitate.  
Marian îşi înfipse privirea printre cartofii cu geometrii neregulate, ce abureau încă în farfurie şi începu să mănânce tăcut şi fără poftă. „Ce nătărău!...”, gândi, mestecănd alene.  
 
 
Note:  
1, 2 – Localităţi din judeţul Buzău.  
3 – Acronim din limba engleză pentru Oriented Strand Board. Materialul este realizat sub forma unor panouri de diferite grosimi care conţin lemn de diferite esenţe. În cursul procesului de fabricaţie, lemnul tăiat în felii subţiri, se tratează cu ceară, se suprapune formând straturi care sunt supuse presiunii în anumite condiţii de temperatură, rezultând panouri foarte rezistente la solicitări mecanice şi termice (vezi Dicţionarul de construcţii).  
4 – Expresie argotică care desemnează, printre altele, consumarea în comun a unei băuturi, de către două sau mai multe persoane, din acelaşi recipient, prin trecerea lui succesivă, de la unul la altul.  
 
11.06.2012  
Referinţă Bibliografică:
BANCUL / Liviu Gogu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 528, Anul II, 11 iunie 2012, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2012 Liviu Gogu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Liviu Gogu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!