Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Naratiune > Mobil |   


Autor: Mihaela Suciu         Publicat în: Ediţia nr. 696 din 26 noiembrie 2012        Toate Articolele Autorului

Balta Miresei
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

Barajul orizontului cu greu mai face faţă presiunii; dincolo de el, noaptea borboroseşte furioasă: ”Vine, dă-mi drumul!” Preaplinul înserării deversează peste ţarini, răcorindu-le. Revărsarea umedă stinge şi clocotul locomotivei ce se apropie şuierând de staţie apoi se disipă şi devine ultima suflare călduţă a zilei. Vigilentă, gura de aerisire a văzduhului soarbe ultimile rămăşiţe şi noaptea - gazdă primitoare - aşterne covorul de gală pe dalele de beton ale peronului, întâmpinând singurul pasager care coboară în haltă. Bărbatul măcinat de gânduri, uită să o salute - cum făcea odinioară; nici măcar n-o priveşte deşi ea îl îmbrăţişează cu drag: ”Bine te-ai întors, Lisandre!” Grăbit, îşi aranjează raniţa pe spate, îşi încheie cu grijă haina, ridică gulerul, îndeasă basca pe ochi - cumva mai pe-o sprânceană, cum se purta la vânătorii de munte - şi-o ia la pas.  

Burniţa toacă mărunt, mărunt - vestea sosirii. Vântul se prăvăleşte peste călător, îl cuprinde ca pe-o jucărie şi şăgalnic îl împinge pe la spate purtându-l spre locurile natale - un cătun rătăcit în neguri.  

”Alo! Lisandre!... Of! Bine că am reuşit să prind semnal; mulţumesc lui Dumnezeu, frate! Am încercat de mai multe ori să dau de tine, dar cu peregrinările tale, abia acum am reuşit. Iartă-mă pentru veştile rele pe care ţi le împărtăşesc, dar tu ai rămas singurul meu sprijin după ce mama şi tata s-au dus la cele sfinte. N-am vrut să te mâhnesc mai tare, atunci, când i-am ridicat pe ai noştri la cer, dar urgia de care se temea mama - după ce s-a mărturisit baba Safta şi şi-a cerut iertare plângând pentru toate relele ce le-a pricinuit familiei noastre - s-a abătut asupra casei părinteşti. Vinovată e şi Floarea lu’ Banu fiindcă a plătit babei cu salba de nuntă, farmece şi blesteme. Mi-e teamă să mai rămân în casă şi stau la vecina Profira - cea care e însoţitorul meu, acum, dacă s-a prăpădit mama. Am adus preot să ţină slujbe, dar totul pare să ia, din ce în ce, mai mare amploare. Lumea trece pe lângă casă, scuipă la... ducă-se pe pustii!, se cruceşte, iar eu mă simt ocolit, bârfit (ştii cum e lumea!). Ai rămas singura mea speranţă! Vino, urgent! Numai tu poţi desface blestemul. Mai multe o să afli din scrisoarea (dictată de mama) pe care o găseşti în Biblie (vezi c-am lăsat-o pe masă!). Să vii noaptea, să nu te zărească chip omenesc (aşa a zis mama, cu limbă de moarte), să aduci şi un cocoş viu cu penaj alb şi să faci întocmai cum am scris în scrisoare şi o să fie bine. Cheia casei o găseşti sub piatra de lângă tufa cu dumitriţe. Nu uita să mă anunţi data când vii; o să aprind lumânări sfinţite şi o să mă rog: Bunul Dumnezeu să te ocrotească! Dimineaţa, după ce arunci salba în iaz - la ivirea zorilor, să te întorci la mine. Mi-e dor să te văd şi să te îmbrăţişez!... Da! Da! Sunt bine!... Te aştept! La revedere, frate! Sănătate şi să ne vedem cu bine!”  

 

Pe poteca umedă, paşii drumeţului se afundă în lutul moale, ici-colo, alunecos. Pământul clisos se ţine de ghiduşii; mai, mai, să-i fure încălţările sau să-l trântească. Lui însă nu-i pasă; s-au hârjonit şi altă dată şi a învăţat să-l biruie. Înaintea sa, nu vede mai nimic, dibuieşte cu vârful bocancilor smocurile de iarbă de pe marginea potecii şi adulmecă (asemeni unei jivine) miresme cunoscute: de fum, de aşezare omenească.  

Între două rafale, când vântul se mai domoleşte, îl ia în primire ploaia. Nici ea nu se poate stăpâni şi-l joacă mocăneşte. Se amuză năucindu-l: boare, reflexe umede-ireale lucind pe firele de iarbă, fuioare de pâclă ieşind prin crăpături. Picăturile cernute pe chip: pe obraji, pe gene, pe buze, îl acoperă ca o mască subţire, umedă şi lipicioasă. Stropii fini se adună firişoare-firicele şi alunecă mişeleşte pe gât, dibuind locurile călduţe pitite sub haină. Zgribulit, singuraticul îşi ridică uşor umerii şi îşi pleacă şi mai mult chipul îndesându-şi protector gâtul la adăpostul gulerului. E îndârjit. Nici ploaia, nici vântul, nici umezeala, nici întunericul, nimic din toate acestea nu-l pot abate din drumul său - să se întoarcă, din contra îl aţâţă şi îi strecoară speranţa - O să se termine toate, cu bine!.  

Acolo, în cătun, îl aşteaptă: fratele, copilăria şi casa părintească. El - veşnicul pelerin, iar ele - reperele lui statornice, răbdătoare.  

Cunoaşte iluzia vremurilor şi neputinţa sa umană, dar ştie că orice ar fi în jur, orice s-ar petrece, undeva, acolo, pâlpâie flacăra vetrei - acolo! e ”acasă”. Cu fiecare pas, distanţa spre ”luminiţă” descreşte şi bucuria lui devine mai adâncă; iubeşte tot ce se petrece în jur, se contopeşte cu negura, devine însuşi făptura vremii, se lasă purtat de vânt, se uneşte cu fiecare picătură de apă şi se strecoară tiptil, pe firul potecii, spre final - ”acasă”.  

***  

Nici nu ştie cum a trecut timpul. Citea şi recitea scrisoarea, apoi ridica privirea lăcrimată spre chipul Maicii Domnului şi cele două tablouri dragi aşezate de o parte şi de cealaltă parte a icoanei pictate pe lemn; unul cu părinţii proaspăt căsătoriţi în ţinute de nuntă şi celălat: el şi fratele-Dan; el - cel mai mare - stând în picioare, iar frăţiorul - pe un taburet, într-o postură amuzantă de ”omuleţ mare” - picior peste picior - cum îl aşezase fotograful.  

La un ceas din noapte, nu ştie care, a ţipat o cucuvea şi casa s-a zguduit. Nu s-a sinchisit de ţipăt, de tulburarea liniştii, dar s-a îngrijoarat de casă: ”Cutremur!” Casa icnind s-a mai zguduit odată, iar pe acoperiş s-a auzit: Tîîîr!, tîîîr! ca şi cum cineva (în glumă) rostogolea bile de pe coama acoperişului. În momentul când acest rulaj ”tîr” a ajuns cam în dreptul streşinii, becul a pocnit sec. Pe sub uşă a pătruns un val de aer rece, flacăra lumânărilor s-a înclinat, umbrele şi-au lungit feţele spre colţuri, iar cărbunii s-au aprins în obraji răspândind miros mai insistent de tămâie. Flacăra candelei însă lumina lin, ocrotitor şi el s-a liniştit: ”Gata! A trecut valul.”  

Când uşa s-a zduduit din balamale, mai, mai, să sară din ţâţâni, şi geamurile au troznit, şi cheia a căzut pe duşumea cu un zgomot metalic ireal: Poc!, apoi s-a ridicat cam la un metru în aer şi iar: Poc!, inima i-a tresărit groaznic de tulburată. A sărit de pe pat şi aşa, desculţ, s-a repezit spre masă şi-a pus mâna pe cuţit. Nu era omul care să se teamă, cu una cu două, dar atunci înlemnise de nu putea nici să clipeasă. Uşa se zguduia continuu, iar lui, sudori reci i se prelingeau pe şira spinării. Simţea cum i se zburleşte părul, fir cu fir. Şi-ar fi făcut semnul crucii, măcar pe cerul gurii, dar limba îi amorţise şi gura i se încleştase de-l dureau fălcile. Ochii ţintuiţi pe cadrul uşii îi ieşiseră din orbite. Şi a ţinut-o aşa o vreme, într-o hărmălaie şi frică de nedescris, şi, parcă timpul se dilatase, apoi s-a oprit. A răsuflat uşurat deşi tâmplele şi inima încă îi zvâcneau. După un răgaz de linişte s-a auzit un bocet, aşa, cum ar plânge vântul prin hornuri:  

- Liiisandruuu! Liiisandruuu! Deschide-mi şi o să-ţi fiu soaţă smerită! O să-ţi dăruiesc prunci, Lisandreee!  

Cuvântul ”prunci” l-a scos din minţi. A căzut în genunchi şi cuţitul i-a scăpat. Şi-a înfipt mâinile în părul albit şi s-a lovit cu capul de lemnul duşumelei: ”Doamneee, Dumnezeule! Iart-o! şi iartă-mă şi pe mine, păcătosul!” Atunci, a prins puteri, s-a ridicat luând cuţitul şi s-a dus aţă la raniţă. A prins de gât cocoşul alb. Dintr-o mişcare scurtă i-a tăiat gâtul şi l-a aruncat spre uşă.  

Cocoşul se zbătea pe prag în ghearele morţii şi glasul mieros se milogea: ”Lisandruuu, dragul meu, lasă-mă să intru! Lisandruuu!”  

Strângând în mână cuţitul plin de sânge, s-a îndreptat păşind cătinel, câte un pas, să deschidă:  

- Te omooor! - zise răstit şi făcu un pas spre prag.  

- Lisandruuu! Te rooog! - spunea dulce, glasul ei.  

- Netrebnico! O să înfig cuţitul până-n prăsele în pieptul tău găunos. E gol, că n-ai inimă! (Alt pas.)  

- Lisandruuu! Nuu! (Şi uşa se zgâlţâna.)  

- Ţi-am dăruit salba să-mi fii mireasă şi te-am rugat să mă aştepţi să intru la studii, că o să facem şi nunta. De ce m-ai pârât că sunt neam de chiabur? Ca să nu fiu primit la facultate şi să rămân în sat cu tine?... Iaca, asta am aflat atunci, demult, şi de aceea nu m-am mai întors. (Alt pas.)  

- Te rooog, Lisandru! (Uşa pârâia.)  

- De ce nu mi-ai spus de pruncuţ? Trebuia să aflu acum? L-ai ucis nenăscut, numai ca să te poţi mărita cu altul? Ai?!... şi te-o lăsat şi ”ăla” în faţa altarului cu ochii-n soare! Apoi, besmetico, ai alergat la baba Safta şi pe fiecare bănuţ de aur dăruit de mine, ai pus blestem: să-mi fie legate cununiile şi să pribegesc, să nu-mi găsesc liniştea nici eu şi nici neamul meu. De ce te-ai aruncat în iazul satului îmbrăcată mireasă? Cu ce-a greşit apa de-ai blestemat-o? Doamneee, Dumnezeule! Iartă-ne! Rogu-Te, ai milă de noi! - implora plângând şi cu mâna pe clanţa uşii, gata-gata să deschidă, când a cântat primul cocoş, iar pasărea de pe prag, cea cu gâtlejul retezat, s-a zbătut pentru ultima oară şi zarva s-a oprit şi s-a lăsat liniştea.  

Nici zgâlţâieli, nici rugăminţi. Linişte!  

***  

”Maică, zicea dumneaei în scrisoare, dacă te uiţi adânc în Balta Miresei îţi ia minţile, te vrăjeşte, te prinde în mreje şi n-ai scăpare, al ei rămâi pe veci. Ai grijă, închide ochii şi nu intra prea mult în apă, vezi că s-au făcut excavaţii în iaz, să nu nimereşti în vreo bulboană.”  

”Iată-mă, aici!, cum mi-ai povăţuit, mamă. Zorii şi-au depus ofranda pe altarul răsăritului. Răni şi iar răni. Of, mamă! Cum mai sângerează noaptea, pic!, pic! şi-şi plânge de milă, singură-singurică. Lacrimi şi sânge se contopesc – bleu, roziu, gălbui se scurg pe văi şi acuşi o să ajungă şi în iaz şi o să întineze albul păsărilor. Doaaamne, Dum-ne-ze-u-le, ce păsări!!! În viaţa mea n-am mai văzut păsări aşa mari! Mamă, parcă ar fi pernele matale plutind pe apă. Şi acu iazul, zici că se cheamă Balta Miresei?...”  

 

Se uită în urmă spre cătun aşteptând parcă să audă iar glasul mamei... Nici o vorbă, nimic. Un dor, un junghi în piept... un şuierat în depărtare. ”Trebuie să mă grăbesc!” - îşi răspunde sieşi.  

Căldura astrului se revărsă molatec scădându-i chipul frumos încadrat de buclele albe. Pipăind cu vârful degetelor salba din buzunar, ”îngerul” se îndreptă spre ape, s-o arunce în mijlocul lor.  

Primele raze licăresc pe luciul apei şi-i joacă feste. Priveşte mirajul apei, se concentrează, dar imaginile se suprapun şi vede neclar în adâncuri; ”Nu-i nimic. O să mă las în voia paşilor mei. M-au dus o viaţă, mă vor duce şi acum. Câţiva paşi doar, până mi se limpezesc ochii.” - au fost ultimele gânduri, apoi, a închis pleoapele şi s-a orientat spre Soare-Răsare.  

 

Legănate lin de micile valuri, păsările picotesc. Sub ele iazul doarme acoperit cu pilota pufoasă trasă până sub nasul malurilor. Iazul respiră. Fuioare de aburi se ridică înceţoşând păsări şi păpuriş, laolaltă. Apa este rece. Răceala ei o simt şi păsările, dar mai ales piciorul nătâng ce alunecă. Apa depăşeşte marginea bocancului, piciorul s-ar retrage, dar mâlul călduţ îl împachetează grijuliu - să nu răcească. Piciorul coboară pe bâjbâite. Pare teren sigur. Nămolul îl îmbie cu căldură, tot mai sus - pe gambă. Lângă el apare şi celălalt picior - geamănul. Mâlul e amăgitor, călduţ... cald - ca o mănuşă, însă brusc, înşfacă cele două membre şi... haţ!, le trage spre adâncuri îngurgitându-le.  

Un ţipăt!... Un fâlfâit...  

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 
 
Referinţă Bibliografică:
Balta Miresei / Mihaela Suciu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 696, Anul II, 26 noiembrie 2012, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2012 Mihaela Suciu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Mihaela Suciu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!