Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Manuscris > Scriitori > Mobil |   



Anne Marie Bejliu - proză lirică şi poezie

 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

atingi  

 

(Poetului)  

 

atingi vârstele cuvintelor adormite în palma de piatră a statuii gândului,  

rostogolind metaforele în peştera în care cuvintele îşi pierd trupul, dorinţa, laşitatea...  

în ecouri din ce în ce mai stinse, iubirea, prietenia, gesturile unei tandreţi neîmplinite,  

îşi primesc indiferente fibra cenuşie a iluziei.  

o clipă, doar o clipă strălucesc,  

precum umbra mea sau a ta, atunci când îşi măsoară înălţimea  

după un braţ ridicat într-un moment de euforie a învingătorului întru nimic.  

 

dar atingi...  

...atingi cu vârful versurilor vârstele cuvintelor,  

neimplicate în rotunjirea unui alfabet cert al umanului.  

 

eşti precum gheaţa atunci când dalta oceanelor te transformă în artă  

şi când iubind căldura lunecării,  

îmbrăţişezi tandru acele, înfiorându-le recele,  

până la lacrima adâncului în care, nisip din nisip se zvârcoleşte,  

lăsându-şi firele să zburde liber într-o uriaşă metaforă umedă dar albastră.  

 

atingi vârstele cuvintelor cu vibraţia iubirii.  

rămâne un lest cernut fin de sufletul oceanului versurilor,  

până când poezia de dragoste sparge clepsidrele de gheaţă ale timpului,  

lăsând flacăra vie a culorii inimii să dăruie oceanului, bucuria răsăritului,  

acolo unde nici umbrele paşilor nu ating creasta vibraţiei.  

 

statuia surâde. încă o atingere de vis neîmplinit.  

 

mai taci! nu mai striga la pietre!  

domoleşte-le freamătul şi aşterne-le în cruce.  

mulţumite de dar,  

te vor înfăşura în gheaţa pumnilor strânşi în uitare, pentru încă o veşnicie.  

 

atingi cuvintele în vârstele nescrise umanului  

pe filele furate din spirala verdelui.  

te cerţi cu trunchiurile copacilor.  

aştepţi primăverile cu pofta sălbaticului flămând de înflorire.  

între două petale de lotus îţi aşterni privirea.  

pământul se răstoarnă iar candela aprinsă gândului tău,  

îţi umple răsuflarea de versuri.  

 

atingi sufletul cuvântului cu încă un hohot de gând,  

reîntregind ecoului plimbarea  

prin tunelurile fine ale pasului gheţii printre fibrele timpului...  

 

atins de cuvinte în vârstele tale,  

transformi pumnul de gheaţă în floarea verde a gândului tău.  

 

dragon, pământ...criză...  

 

sunete nescrise în geometria pământului, doar în sferele înaltului sau în peşterile în care, stalactite şi stalagmite alcătuiesc orgi nesfârşite, împlinind distanţele în unic sunet.
te cere viaţa dincolo de buzunarele înguste ale minţii umane.
alegi timpului oglinda şi te arunci în vadul luminilor şi sunetelor de dincolo de "văzul" şi "auzul" fizic.
găsesc izvorul alb fără ispita setei hulpave a trupului.
doar sufletul cere mântuirea...

am privit profund ochii dragonului sufletului meu.
dragon de pământ, împletit cu apele nesiguranţei unei vieţi adâncite în durerea asumată.
uneori uit să afirm asumarea, lăsând golul să-mi astupe flautul, din lemnul fiorilor gândului.
sare şi mercur în pletele de foc ale dragonului meu, cântă întoarceri, răsuciri în vulcanii nestinşi, ascunşi adânc în trupul neştiutor...
 

şi... mă ridic...

genunchii înroşiţi, înghiontiţi de dorinţele induse, roagă pământul să le aştearnă pentru o clipă groapa de frunze pitice...
absente frunze, simple culori în umeda încăierare dintre mocirlă şi pământul reavăn al bucuriei de a fi...

ascult glasul genunchilor înroşiţi.
e doar un geamăt, o rugă blândă neîmblânzind nici fărâma de ochi circular rostogolit în tainele lor.

nimic nu se mai aruncă. doar o umbră şi o simpatică apatie zdrobeşte genunchii înroşiţi.
se face economie de frunze.
e criză...
 

 

dincolo de răsărit graniţele înghit trupurile. descalecă magii bătând ritmic pământul.  

 

păzitori-prădători ai principiilor curgerii izvoarelor albe.  

căutări, căutători...  

 

la ce mai este bună sensibilitatea?  

 

la ce mai este bună sensibilitatea,  

dacă bocancii tot grei sunt şi vin, şi vin, pe drumurile prăfuite ale indiferenţei.  

şi calcă, şi calcă adânc, bucuroşi de urmele tainice ale violenţei,  

ale urâtului uman?  

tablou al perfecţiunii se destramă în fiecare clipă,răsturnând toate castelele, cetăţile,  

tăvile de argint din poleiala superficialităţii.  

la ce mai e bună sensibilitatea într-o peşteră în care,  

umanitatea îşi frânge oasele chipului, pălmuind, împumnind  

tot ce ar mai putea păstra flacăra verde a gheţii, vie...?  

 

ne tăvălim printre fire de cenuşă dintr-un copac  

în care rodul cuvântului a uitat să pulseze pentru a-şi anunţa naşterea, rotunjirea,  

mustind nerăbdare în a iubi,  

în tandreţea desăvârşită a culorilor lui...vibrând la fiecare muşcătură,  

atent smulgându-i dulceaţa.  

atât de multe fire de cenuşă s-au adunat în tâmpla fiinţei încât,  

jarul nestins al pulsului inimii a devenit umbră şi gândul,  

gândul de taină scormoneşte neîncetat în cadranul fără ace al timpului,  

pentru a reîntoarce un ecou pierdut, o culoare iubită,  

o atingere rară a destinelor rătăcite, risipite,  

printre urile nestinse ale pământului în care smulgem fiecare spin din coroana umilirii.  

ne căutăm printre esenţele uscatelor fraze,  

râzând-plângând, strigând-şoptind, rostind-bâiguind,  

frumuseţile spiritelor ce au plecat să doarmă sub fruntea cerului sau dincolo de ea.  

le recheamă lupii albi ai gândurilor noastre. noi nu le auzim.  

nu cunoaştem freamătul firelor de blană de pe coama albă, înfiorată de vântul pădurilor.  

inelele copacilor recunosc alergarea  

până la verdele alburiu curgând neîncetat prin trunchiurile copacilor,  

până la naşterea unui poem...  

al redescoperirii vieţii într-un romb de jad...  

 

înfloreşte crucea  

 

o talpă adânc înscrisă în pânza de apă argintie şi-a uitat pasul pe suprafaţa lucios-transparentă.  

peştii au încercat să fugă adunându-şi solzii în lunecarea lor,  

conturând hărţi ale fricii-file simple ale unei cărţi a adâncurilor,  

scoasă la iveală după câteva veşnicii pentru a da putere unor pumni strânşi în ură.  

s-au luminat anotimpurile între două secunde tinere  

dar vlăguite de farmecul transparenţei.  

tinere secunde din lesturi de gânduri uitate printre fire de nisip.  

cum să nu fie clepsidrele mult prea fragile în braţele timpului?  

forţa lui în îmbrăţişare le aruncă fulgere mult prea albastre pentru a redeveni fireşti...  

tinere secunde îmbrăcate în veşmintele unor ziduri vechi.  

liane de iederă le aruncă frumuseţea în aer,  

când ploile furioase că le-au fost transformate sunetele în zgomot, le smulg verdele.  

devin cenuşii.  

banal.  

banal fenomen al prezentului.  

 

dar...  

 

înfloreşte crucea...  

 

îi sărut aripile de aşchii.  

îngenunchez în faţa ei şi adun încet, atent,  

literele din tălpile ce au rănit pânza de argint a apelor cu bucuria orbului,  

când simte vibraţia rugăciunii şi a rugului pe care,  

inima lui a depus Cuvântul,  

în piramida de ceară a clipelor vieţii lui.  

înfloreşte crucea...  

 

ecoul e bun. sunetul clar. muzica gândului reînvie iar tălpile îşi uită apăsarea.  

pe pânza de argint a apelor pluteşte un orb cu inima cât o piramidă de aur,  

cu vârful înfipt într-o baghetă de ametist.  

 

rup alergarea la a patruzecişitreia rostogolire  

 

prin cenuşa labirintului de valori.
râd,
centrată fiind pe a patra fugă din crucea Cuvântului.
 

se schimbă feţele lunii când ochiul deschis,
candela reaprinde în tâmpla pământului.  

nu se întâmplă nimic.  

un simplu fapt banal de a fi
şi un ţurţure în inima largă a sentimentului.  

inutilitate şi încă puţin gând,
balansându-şi picioarele firave
între joc şi lumina dintâi.
 

restul e cacialma.  

o bătaie continuă de clopote false
şi strigăte lejer destrămate de cântecul păsărilor
aproape călătoare...
 

tac.
surâde tâmpla,
în ultima plecăciune
în faţa unor icoane
pictate de mâinile copilului orb.
îngerii sunt îngeri.
o tuşă de culoare şi-a aninat pumnii mărunţi
de irişii goliţi de fericirea unui joc rotund.
 

doare.  

nu se întâmplă nimic.  

mai este o vară după toamnă, după iarnă,
undeva, în colţul emoţiilor de primăvară...  

 

în vârful securei  

 

în vârful securei,  

stă ecoul luminii  

şi-n peşteri adânci  

se scaldă-adevărul.  

 

numite sunt toate  

în sclipiri de cuvinte.  

 

răspunsuri,  

doar umbra  

găseşte pe muchii.  

 

ascuţite de taine,  

de fapte, de visuri,  

aşteaptă destine  

să fie-mplinite.  

 

în fibrele lemnului  

scrisul vibrează.  

 

caută mâinile  

cu har dăruite,  

să cânte, danseze,  

pe filele vieţii...  

 

...să nască otrava  

sau pacea în fire.  

 

în vârful securei,  

se află-mplinirea?  

 

între-a fi nimic  

sau lup singuratic,  

alb strălucind  

în colţii de veghe,  

muşcând lunii trupul,  

sunând cornul mierii...?  

 

în fagure,  

simţul  

să împartă dulceaţa.  

 

amarul secundei  

să-nghită doar ceaţa...  

 

...în cer prea ascuns  

pentru-a fi vid săgeţii  

rostirii pripite,  

cresc forţele vieţii.  

 

în fiece ram,  

sufletul cere.  

 

singuraticul lup,  

cerul umple cu fiere.  

înţeleaptă făptură  

urlă lunii iubirea  

şi ura, şi fuga...  

şi...  

nimicul se-ntâmplă  

sau e scris  

să se-nfrupte,  

din palmele timpului  

arse şi rupte.  

 

curbura cuvântului  

ridică şi cerne-ntre lumi,  

iluzii, ispite  

şi luminile certe...  

 

în vârful securei  

se află pământul-  

rostogolită materie  

între pace şi fulger...  

 

viaţa unui penel-cruce  

 

infinit de culori pe o pană de vultur...  

 

gândurile reconstruite la infinit,  

îşi depun literele pe un cadran albastru  

şi anotimpurile le fură creaţiile,  

reinventând poemele timpului.  

 

unele aleg începutul.  

altele miezul dogoritor al aşteptărilor.  

altele le conturează roadele în mii de lumini...  

 

linii, puncte,  

arcuiri periculoase în seminţele poamelor  

dulci acrişoare.  

 

şi nimicul e un anotimp al pământului.  

îşi risipeşte braţele pe frunţile plecate în călătoriile pulsului,  

printre ritmuri fireşti  

sau nu...  

 

zvâcnesc paşi  

şi uitate gesturi reconturează ramuri...  

 

în liniştea drumului orbilor,  

doar păsările tresar  

şi pene lungi de timp aduc vămile mai aproape.  

 

departe strigă vulturul,  

când o creastă singuratică îi agaţă picioarele.  

aripile le închide şi ochii lui  

surprind reînceputurile...  

...şuvoaiele de crispări între a fi şi a pleca rece,  

străin dintre gheţarele iernii.  

 

ea,  

singură, sinceră,  

în singurătatea unei rostogoliri a ninsorilor,  

pe obrajii de piatră ai statuilor  

din parcul privirilor amânate...  

 

şi primăvara banalului,  

cu braţele verzi cuprinde ramurile  

reinventate în toamnele tinereţii.  

 

şi culorile bând tăriile firii,  

când stropi de ploaie  

anunţă final de festin,  

în mişcarea unui penel în formă de cruce.  

 

în liniştea unei pene de vultur  

cu aripile strânse,  

omul reaprinde o candelă...  

lasă braţele deschise larg,  

pentru a nu risipi conturul  

unui penel - cruce.  

 

să nu te ridici când expoziţiile se termină  

 

aruncă flacăra de pereţii absenţi  

şi lasă doar ochii să lunece  

printre căldările de fum  

ale începuturilor...  

mai lasă mâinile cu degetele destinse,  

să simtă culorile, punctele, liniile  

şi chipurile rătăcitoarelor necuvinte.  

 

şi mai lasă...  

 

lasă fereastra deschisă jocului imaginilor  

când sunetele redevin picuri de rouă  

într-un trup chircit în aşteptări.  

 

se vor aduce ofrande artiştilor  

prea plastici pentru a schimba penelul,  

cu bagheta de ametist a gândului curat,  

în ruga mireanului,  

în plină frică de absolut.  

 

cu sângele clocotind a uitare,  

va accepta uimirea  

ca pe viaţa simplă a inimii din centrul cercului,  

structurat într-o tehnică a unei geometrii  

reinventate de propria oglindă,  

în ciobul dintâi din răspântia ultimă,  

a drumului...  

 

legăn arterele visului  

 

pe căile cuvântului.  

ideile-şi strâng aripile  

iar literele  

aleargă nebune  

din vârfurile degetelor.  

 

îngheţate furtuni,  

undeva,  

pe creasta iubirii,  

scâncesc legănare  

până la implozia versului  

pe pajiştea fulgerelor amânate.  

 

mă trezesc singură,  

înconjurată de poeziile toamnei,  

într-un sublim ruginiu  

al aşteptărilor.  

 

a mai trecut un an al inimii mele.  

 

sufletu-şi schimbă culorile  

iar paşii,  

îngenunchiaţi în ruga uitării,  

descriu conturul unei pâini...  

 

cerul primeşte firimiturile  

spovedaniei minţii,  

printre aripile păsărilor  

ce vor duce departe,  

într-o clepsidră de aur,  

nisipul unui timp  

prea trăit  

pentru a mai fi viu.  

 

copacul din groapa cu ploi  

 

copacul din groapa cu ploi  

surâde timpului.  

are trunchi noduros  

şi frunzele din ceara lumânărilor nearse.  

nu înfloreşte.  

strigă cerului,  

cu rădăcinile înfipte în el  

şi coroana  

în pumnii pământului din care,  

cuvintele cresc prin filele albe,  

ale vieţii.  

 

tălpile goale lipăie  

pe asfaltul de pe buza gropii cu ploi.  

paşii mărunţesc ecoul copacului,  

când cariile îi rod infinitului trupul.  

 

nu mă întreba cine sunt.  

întreabă-mă cine eşti.  

te ascund undeva,  

între minciună şi adevăr.  

vorbele goale  

flutură stindardul promisiunilor,  

deasupra prăpastiei de trăiri.  

 

taci.  

nu mai am răbdare să înghit  

nici o virgulă.  

punctele îmi plac la nebunie.  

uneori se adună.  

 

atelierul contururilor imprecise  

câştigă mereu  

premiul falsităţii.  

 

taci.  

modelează o inimă măruntă.  

 

adaug cuvintele  

adaug cuvintele, unul câte unul,
până la refuz.
poemul strânge sulul de litere
ca un sol conştiincios,
la încheierea vizitei oficiale în ţara nimănui.
un suflet, două, trei,
îşi aştern strigătul pe genunchii timpului
apoi,
se apucă de joacă.
încropesc din pânza de virgule,
o mie de şanse unei iubiri inexistente.
scena rămâne goală până la sfârşit.
actorii au refuzat rolurile.
s-au plictisit de multă vreme de jocuri.
alb-negru şi un pumn întins,
ce se deschide mereu în secunda tăcerilor.
câte o virgulă sughite graţios.
degetul actorului-spectator
amorţeşte pe fila unui final fericit.
statul virtualia învinge cu încă o minciună,
patetic descrisă de un clown.
pacea se aşterne penibil
între două state.
un scaun mi-a fost atribuit,
graţie rolului meu de sol
al prostiei umane.
umple golul dintre ele.
scaunul. rotund.
adaug cuvintele unul câte unul
pe coperta unei cărţi nenăscute.
am găsit grafica potrivită.
două turnuri
şi scaunul meu rotund.
fără picioare. doar mâini.  

 

dans  

 

deschide-mi rănile, te rog.  

închid o margine de cuvânt în pumn.  

răsucesc ninsorii trupul.  

răcorite fraze se nasc în punga noului an.  

păcălite de fulgi,  

ierburile cresc sub căciuli de zăpadă  

încropesc un ceai din esenţe de gând.  

matură hotărâre. banală alegere.  

pădurea îmi cere  

sunet de inimă într-o cupă de fiere  

şi râd.  

râd ca un clown  

cu lacrimile adunate undeva,  

între mască şi adevăr.  

nu mai ninge.  

visurile toate, le redesenez.  

nu am talent în pete de culoare.  

literele strigă la mine şi le las. curg.  

pe tâmplă-mi dansează un melc.  

cochilia şi-o lasă în urma răsucirilor.  

dansează.  

 

 

pădure de mesteceni mă-nconjoară  

 

 

intru în lumea de gânduri alburii.  

pădure de mesteceni mă-nconjoară.  

 

în palmă doar privesc  

şi-mi creşte un poem...  

adorm încet.  

doar patimi mă doboară.  

 

ascult cum vântul stinge veşti  

şi zumzetul oraşului dispare.  

doar printre ramuri goale mă petreci.  

crengi albe mă ating...  

 

pădure de mesteceni mă-nconjoară.  

 

de undeva, de sus,  

se cern poveşti.  

ninsoarea-mi e albastră iar  

pe tâmple.  

zvâcneşte umbra  

dintr-un pas umil...  

o învelesc în jad.  

amurgul o s-o doară.  

 

m-atinge-un cerc vâscos.  

e doar un joc absurd.  

 

pădure de mesteceni mă-nconjoară.  

 

cu mingii-n pumni, cu mingi de foc,  

descriem gol  

şi vidul  

ce se umple-acum de faimă.  

suntem copaci sau rădăcini fireşti...  

în jad,  

pădurea de mesteceni înfioară...  

 

mai cresc o tâmplă  

sau o inimă pulsând.  

 

sunt fiica sânului  

ce leagă-n cosmos viul,  

de răsucirea câmpului  

pe care grâu a fost,  

odată verde, auriu,  

prea copt  

şi macii  

adormitu-l-au-ntr-o doară...  

 

sunt vârf de gând  

şi raza soarelui ne-nvins.  

furtunii,  

prag înfipt în pumni,  

să doară.  

 

privesc acum  

doar taina unei vieţi.  

pădure de mesteceni mă-nconjoară  

 

 
Referinţă Bibliografică:
Anne Marie Bejliu - proză lirică şi poezie / Anne Marie Bejliu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 374, Anul II, 09 ianuarie 2012, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2012 Anne Marie Bejliu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Anne Marie Bejliu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!