Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Naratiune > Mobil |   


Autor: Helene Pflitsch         Publicat în: Ediţia nr. 728 din 28 decembrie 2012        Toate Articolele Autorului

Asta sunt eu
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

- Cine eşti tu? m-a întrebat.  

L-am privit lung... Ştia cum mă cheamă, de unde vin. Vroia mai mult decât scria în paşaportul meu şi nu dorea un CV rece, banal, încărcat cu date despre diplomele pe care le aveam sau nu le aveam.  

Cum puteam să-i spun? Cuvintele în limba lui nu-mi ocupau nici jumătate din filele unui caiet de şcolar în clasa întâi.  

Mi-am amintit de cutia de carton, îngălbenită şi roasă pe la colţuri în care cândva fuseseră nişte pantofi. Nu-mi mai aduceam aminte culoarea pantofilor, nici modelul, nici măcar timpul în care îi cumpărasem, dacă au fost sau nu ai mei, trecuseră atâtea anotimpuri, au fost atâtea începuturi şi sfârşituri, zboruri în înaltul cerului său căderi în prăpastii adânci, dar ştiam că pusesem în ea frânturi ale trecerii mele prin acest spaţiu şi timp.  

Am scotocit prin geamantanul în care îmi îngrămădisem la grabă, câteva haine ponosite şi decolorate de vreme. De-a lungul anilor schimbasem mai multe adrese şi constatam acum, căutând prin el, că de fiecare dată bagajul meu se micşorase. Lăsasem în urmă lucruri născute din multă transpiraţie şi îmi făcusem destule bătături în palmă.  

Cutia era acolo, legată cu sfoară groasă înnegrită de mult prea mulţii ani trecuţi peste ea şi o bucurie nemăsurată că nu o pierdusem, mi-a cuprins fiinţa. Am surprins ochii ce mă urmăreau miraţi:  

- Comoara mea! am şoptit cu emoţie în glas.  

Sfoara groasă a slăbit strânsoarea fericită că se poate relaxa iar din cutia îngălbenită şi roasă pe la colţuri s-au revărsat, asemeni unei ape învolburate ţinută prea mult închisă într-o matcă ce nu era a ei, o mulţime de fotografii alb - negru, colorate, mari şi mici. Le-am atins cu grijacelui care le ştie valoarea şi am simţit vârtejul amintirilor îmbrăţişându-mă, trăgându-mă în el.  

I-am apucat mâna şi l-am luat cu mine, acolo în faţa porţii de lemn cu numărul 416, scris mare cu vopsea albă pe tabla verde. Am atins poarta, iar ea s-a deschis scârţâind şi de undeva, din fundul curţii, a ajuns până la mine, vocea mamei:  

- Vezi că iară´ scârţâie poarta aia. Unge-o cu puţin ulei.  

Dincolo de poarta care scârţâia se întindea curtea. O curte mare în care florile erau regine.  

Două pietre mari de râu, niciunde nu am mai văzut altele la fel, tăiate mai întâi din munte şi prăvălite în râu unde au fost uitate până când bunicul său poate tatăl bunicului le adusese acasă, stăteau încă, acolo, lângă fântâna cu cumpănă, să fie de folos femeilor.  

Am coborât cumpăna în adâncul întunecat al fântânii scoţând la lumină apa aceea cu gust dumnezeiesc.  

Ulcica de tablă emailată, roşie cu buline mici, albe, stătea agăţată în cuiul ei. I-am dat să bea:  

- Cine bea apă din fântâna asta va revii aici iar şi iar, am repetat cuvintele auzite de la tata atunci când întindea ulcica cu apă vreunui drumeţ străin de locuri.  

M-am aplecat peste marginea de lemn care purta semnele mângâierilor razelor de soare, ale ploilor şi vânturilor şi am văzut plasa de aţă verde. Lelea Anuţă, sigur, îşi tăiase cocoşul acela care îmi sărea în cap de câte ori încercam să intru în curtea ei şi pusese carnea la păstrare în” frigiderul” străzii. Era acolo şi sacoşa de plastic a Mariei Lupului, i-o fi trecut supărarea pe”nu ştiu cine”, care voit sau nevoit încurcase pachetele şi îi consumase bunătăţile.  

Dincolo de pietrele de râu, până la marginea gardului dinspre stradă, se întindeau lăcrimioarele. Le trecuseră florile, era început de toamnă, dar am simţit mirosul lor pătrunzându-mi în suflet.  

În cealaltă parte, spre vecina, femeia aceea mică şi grasă care ieşea în fiecare seară pe banca din faţa porţii şi spunea poveşti despre o lume fascinantă, atât de fascinantă încât o întrebam pe mama de ce nu m-a născut în timpul ăla, erau Daliile. Înalte cât gardul, de toate culorile şi formele, erau admirate de toţi cei care treceau pe acolo şi nu era femeie care să nu îşi dorească o ceapă. Făceau la fel ca mama în fiecare toamnă, scoteau cu grijă cepele, le înveleau în ziare, scriau culoarea florii într-un colţ, cu creion chimic, să nu dispară în lunga iarnă când erau adăpostite în pivniţele întunecate,dar florile lor nu creşteau la fel de falnice şi mândre ca ale noastre.  

Daliile mamei ascundeau şi curtea din spate, curtea găinilor, că doar”nu e musai să ştie toţi ce se învârte prin ograda noastră”. Apoi găinile nu puteau fi lăsate, aşa peste tot, florile mamei şi iarba tatei trebuiau să arate asemenea celor din cărţile cu poveşti.  

De la poartă până la intrarea în casă pe trotuarul de pământ bătătorit se mai vedeau semnele ultimului şotron jucat cu Rozica, verişoara mai mică cu un an şi jumătate de care mă despărţea doar două case. În dreapta lui se înălţau spre soarele albastru pe care nori mici, pufoşi şi albi întinseseră o horă, două mândre brăduici ce ţineau umbră camerei din faţă a casei.  

Am urcat cele trei trepte de scândură cu grijă şi emoţii.  

În faţa mea se întindea târnaţul, tovarăşul jocurilor mele, martorul gândurilor şi visurilor născute pe când aveam sufletul pur şi credeam în curăţenia tuturor sufletelor. Acolo, în târnaţul acela din scândură mâncată de carii, cu muşcate roşii ca sângele, m-am îndrăgostit prima oară de o stea, înainte să fi citit Luceafărul lui Eminescu. Acolo mi-am jurat că voi învăţa pentru mine şi pentru tata, să ajung” om mare” ca la masa mea să fie în fiecare zi pâine albă cu salam, aşa cum văzusem în casa de la oraş a surorii mamei mele. Acolo în târnaţul acela am jelit primul prieten adevărat, un biet căţeluş ce-l găsisem flămând şi murdar în pragul casei noastre.  

Am intrat în casă ştergându-mi picioarele de rogojina din pănuşi uscate de porumb făcută de Anişoara, Anişoara aia din colţul străzii care era foc de inteligentă, citea câte trei patru cărţi pe săptămână, dar după ce terminade citit îşi îneca bucuria sau supărarea în prea mult alcool şi devenea Anişoara beţiva.  

Prima încăpere, bucătărie şi cameră, dar şi dormitor în ceas de noapte, mă aştepta neschimbată, cu soba pe care se odihnea fierul de fontă şi oalacu apă, cu tapetele din cârpe ţesute în serile de iarnă, cu păretarul”Răpirea din Serai” pe care mama dăduse jumătate din leafa tatei, cu radioul mare”Enescu” la care ascultam fascinatăseară de seară”Bună seara cooopiii” iar mai apoi, în fiecare zi de luni, teatrul radiofonic. Era acel radio mare,”Enescu”, de la care aflasem că există o Europă Liberă, un secret împărtăşit de tata, apărat cu străşnicie de mama, care acoperea geamul uşii cu pături, astfel canici o privire curioasă să nu ne surprindă cu urechea lipită de difuzorul lui.  

Pe uşa ce dădea în camera din faţă cu mobilă albastră ca cerul senin, pe recamierul căreia trona, ca o adevărată împărăteasă ce era, singura păpuşă pe care mi-am dorit-o vreodată şi pe care nu am avut-o, se lăfăia fălos fileul de aţă făcut, cu multă dragoste într-o vară lungă şi fierbinte, de mama.  

M-am aşezat la masă şi rând pe rând şi-au ocupat locurile bine cunoscute, bunica care tocmai sosise de pe drumuri, fratele meu care uitase să îşi spele mâinile şi dragul meu, tata. Acel tata, ce îmi citea gândurile înainte să le rostesc, ce alerga la şcoală după călimara de cerneală uitată în bancă scăpându-mă de păruiala mamei, care citea pe nerăsuflate”Magazin Istoric” pentru care uneori renunţa la pachetul de ţigări, tata, dragul meu tată, care ne trezea în fiecare dimineaţă de Crăciun cu”Ziurel de ziuă”, care colinda satele din vârf de munte pentru o poezie sau un descântec de nuntă.  

După ce ne-am rânduit cu toţii, a sosit mama. A aşezat cu grijă laboşul în care tocăniţa de pui crescut în curtea ascunsă de dalii revărsa spre noi un miros îmbătător. Mămăliga aurie şi laptele rece cu smântâna de două degete şi-au făcut loc pe masa acoperită de faţa albă, imaculată, neputând lipsi de la ospăţ.  

Împreună cu noi era iubirea, mândria şi mulţumirea că suntem cu toţii acolo, unu lângă altul şi ne putem bucura şi de târnaţul cu lemnul mâncat de carii, şi de daliile mamei, şi de iarba tatii, şi de apadin fântâna cu cumpănă, şi de poarta cu numărul 416, chiar şi de vecinele noaste, Lelea Anuţă, Maria Lupului, Anişoara sau vecina cea mică şi grasă ce ne aduna cu poveştile ei în fiecare seară pe banca de la poarta casei.  

Degetul meu era pe fotografia alb-negru nu mai mare decât palma mea. O lacrimă de dor şi drag a luat-o la vale pe obrazul îmbujorat:  

- Asta am fost, sunt şi voi fi mereu, chiar dacă în geamantanul meu vă rămânea doar această cutie de carton, îngălbenită şi roasă pe la colţuri şi legată cu aţă groasă înnegrită de vremuri.  

 

 





 
Referinţă Bibliografică:
Asta sunt eu / Helene Pflitsch : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 728, Anul II, 28 decembrie 2012, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2012 Helene Pflitsch : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Helene Pflitsch
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!