Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Manuscris > Studii > Mobil |   


Autor: Stelian Gomboş         Publicat în: Ediţia nr. 10 din 10 ianuarie 2011        Toate Articolele Autorului

Despre dimensiunea asceticii şi misticii în opera Părintelui Dumitru Stăniloae
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Teologia contemporană românească şi chiar cea ortodoxă, în general, a fost în mod simţitor îmbogăţită în ultimul timp prin activitatea de excepţie desfăşurată de Părintele Dumitru Stăniloae, recunoscut ca fiind cel mai mare profesor al Ortodoxiei secolului nostru. Fin observator al subtilităţilor patristicii răsăritene şi apusene, cunoscător de seamă al gândirii protestante şi catolice din perioada medievala şi din cea a ultimelor secole, om al condeiului, surprinzător al farmecului dar şi al capcanelor prezente în lucrările de cultură ori filozofie ale epocii sale sau anterioare acesteia, Părintele Stăniloae este persoana cu care a binecuvântat Dumnezeu pe români şi Ortodoxia. Ca dogmatist, luptător în câmpul atât de spinos şi alunecos al formulărilor învăţăturilor de credinţă, doritor să descopere sensuri ascunse din mari lucrări duhovniceşti şi să facă mai limpede, prin concizie şi sistematizare, cunoaşterea greutăţilor urcuşului spiritual, dar şi măreţia întâlnirii ultime cu Dumnezeu, nu era posibil ca din preocupările sale să lipsească studiul asceticii şi misticii, adică cercetarea drumului pe care trebuie să-l urmeze omul până la unirea cu Hristos şi vederea luminii dumnezeieşti. 
  
Orice fapt mistic fascinează şi încântă prin alura ezoterică, tainică, de necunoscut, pe care noţiunea şi-o impropriază datorită unei alăturări pur terminologice. Dar dincolo de încântare şi fascinaţie se simte fundamentul duhovnicesc al unei trăiri care trimite la nebănuite izvoare de autenticitate, la descoperirea resurselor personale, la urcuş şi nevoinţă, luptă, autodepăşire şi încununare cu daruri supranaturale. Îndumnezeirea omului! Iată cununa, iată izbânda, iată valoarea datorată mai întâi Lui Iisus Hristos iar apoi asceticii şi misticii, via media între teologia dogmatică şi cea morală, care împrumută şi din una şi din cealaltă spre a împreuna şi oferi, într-o lumină nouă, asumarea îndumnezeirii omului, câştigată de Mântuitorul nostru Iisus Hristos prin cruce şi înviere. Urcuşurile sunt grele, dar cu atât mai mult cel duhovnicesc, tărâm unde lupta nu se dă <<împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în văzduhuri>> (Efes. 6, 12). De aici şi varietatea metodelor şi modalităţilor de îmbogăţire spirituală spre bine, de creşterea cu Hristos şi în Hristos, în vederea unirii reale cu Dumnezeu. 
  
Procesul de mântuire presupune recunoaşterea realităţii păcatului strămoşesc săvârşit de protopărinţii Adam şi Eva şi a stării păcătoase în care a ajuns firea omenească prin repetarea greşelii faţă de Dumnezeu şi de semeni. Întruparea Fiului, petrecută din iubirea divină pentru om şi pentru întreaga creaţie, aduce restaurarea şi ridicarea firii noastre până la acel nivel de îndumnezeire peste care, dacă ar trece, ar înceta să mai fie fire umană. Iar în dorinţa aprinsă după îndumnezeire se simte dorul profund de depăşire şi înscriere a persoanei pe frontul luptei spirituale, care poate duce la asemănare cu Dumnezeu, prin experienţă, cunoaştere şi progres. 
  
Pentru Părintele Stăniloae, ascetica şi mistica sau antropologia desăvârşirii creştine semnifică un urcuş şi un pisc, echivalente experierii supremei apropieri a divinităţii de persoana umană cu ajutorul forţelor naturale ale acesteia, sprijinite de puterea divină ce se află, de la Botez, în fiecare suflet. Operele Sfinţilor Părinţi sunt indispensabile înduhovnicirii şi îndumnezeirii noastre, prin urmare, nefolosirea lor în examinarea regulilor care duc pe om de la prima treaptă a urcuşului spre desăvârşire până la contemplaţie este de neînchipuit. Căci ei ne arată că acesta este piscul la care se ajunge prin efort susţinut: contemplarea şi unirea cu Dumnezeu. Avem, aşadar, un îndelungat efort de purificare (asceza) şi încununarea acestuia prin atingerea asemănării cu Dumnezeu (mistica): <> 1. Deşi este aproape unanim recunoscut că delimitarea dintre ascetică şi mistică este dată de natura specifică a fiecăreia (în asceză luptă împotriva păcatului şi rodirea de fapte bune până la atingerea virtuţilor, în faptul mistic vederea luminii dumnezeieşti), nu se poate impune o limită precisă ca şi graniţă care să nu poată fi depăşita de puterile spirituale câştigate în primele etape ale urcuşului ori de energiile divine care ne aşteaptă la capătul lui. Pentru că, pe de o parte, lumina care se împărtăşeşte în starea de contemplaţie însoţeşte persoana şi pe parcursul etapelor ce trebuiesc parcurse prin asceză, iar pe de altă parte, la vederea luminii omul este ajutat de binele progresiv pe care l-a câştigat prin urcarea succesivă a treptelor spirituale care se impun a fi depăşite. Dar atât în asceza, cât şi în mistica, umanitatea este binecuvântată cu un har special al lui Dumnezeu, oferit ca ajutor şi sprijin pentru atingerea desăvârşirii, fără ca fiinţa umană să fie copleşită în aşa măsură de aceste daruri încât să nu mai păstreze conştiinţa de sine că puterile sale sunt limitate şi că nu prin sine, ci prin Dumnezeu gustă din bunătăţile de la masa Împăraţiei. 
  
Posibilitatea îndumnezeirii se oferă în primul rând printr-un dar: acela al iubirii lui Dumnezeu şi al întrupării şi jertfei lui Iisus Hristos ca Fiu al Tatălui, pentru om. Dumnezeiasca dragoste îmbracă toata creaţia. Fiecare existenţă, aşa –zisă de sine, se susţine de fapt prin supraexistenţa lui Dumnezeu, Care pe toate le îmbracă în iubire. De-abia după ce ne-a iubit El pe noi, am încercat şi noi experierea iubirii personale pentru El, ca răspuns la dragostea Lui. Doar ca răspunsul nostru, oricât de bine intenţionat ar fi şi oricâtă voinţă ar conţine, nu poate fi decât iubire din iubirea pe care am primit-o ca dar de la Creatorul şi Proniatorul nostru. Dragostea noastră este de fapt dragostea Tatălui, însă El o primeşte ca şi cum ar fi întru totul străduinţa umană în vederea împropierii jertfei pe care Hristos a primit-o, în acelaşi motiv al dragostei, pentru mântuirea neamului omenesc. Răstignirea, ca jertfă, cere să fie asumată de către fiecare persoană prin jertfelnicie proprie şi smerenie, care reprezintă trepte ale urcuşului spiritual. Părintele Dumitru Stăniloae arăta că: <> 2. Şi cum poate fi urmată jertfa dacă nu prin alte jertfe, în scopul atingerii asemănării cu divinitatea şi ridicării eului personal până la trăirea vieţii în Iisus Hristos. 
  
În al doilea rând, ascetica şi mistica propun cea mai strânsă relaţie interpersonală. Ca chip al Chipului Fiului lui Dumnezeu, omul a fost creat persoana, pentru ca sa se poată raporta în mod viu, dinamic, la Persoana supremă. Relaţionarea sa nu este moartă, pustie, lipsită de vivacitate, ca şi cum ar încerca punerea în circulaţie a unei pluralităţi de valori spirituale între sine şi o natură statică. Dimpotrivă, partenerul de dialog este Persoana absolută, necreată, Care-l îmbracă în cele proprii Ei, fără să poată lepăda fiinţa creată. Relaţia este posibilă numai dacă persoanele au o întâlnire a lor în ceva propriu fiecăreia, în caracteristică sau ideal. Aspiraţia sufletului omenesc după lumină, cunoaştere, transcendent, dovedeşte dorirea spre cele spirituale şi neputinţa subjugării totale de către materialitatea creaţiei. Această aspiraţie, însă, ajunge să fie împlinită prin intrarea în comuniune cu Dumnezeu, numai întrucât Dumnezeu-personal se deschide spre om, în revelaţie, de unde omul ajunge să-l cunoască. Deschiderii umane, generata de iubire şi jertfă, Dumnezeu răspunde prin deschiderea Sa către om, de unde izvorăşte cunoaşterea, întâi ca atenţie şi curiozitate mai apoi <>: < 3. Fiindcă este persoană, omul nu-şi duce singur greutatea crucii, a luptei împotriva păcatului şi a suferinţelor pentru săvârşirea lui, ci simte continuu prezenţa personală a Domnului Iisus Hristos, Care-i este ajutor şi model, sprijin şi ţintă. Viaţa Mântuitorului Hristos, ca Om, oferă în permanenţă modele de trăire şi izvoare de cunoaştere, coborâte din preaplinul personal al Sfintei Treimi. Inlăturarea de către om a păcatului şi aţintirea privirii spre Dumnezeu întâlneşte braţele întinse ale Tatălui, care-Şi aşteaptă fiul risipitor. Şi-l întâmpină pentru că ştie ca este al Său şi este persoană. 
  
Celor doua motivaţii anterior expuse în scopul dovedirii posibilităţii de îndumnezeire a firii omeneşti, li se adaugă, după Părintele Stăniloae, o a treia: ajutorul efectiv pe care-l primeşte omul în încercarea de a-şi stăpâni pornirile păcătoase, de a se întrece pe sine în săvârşirea binelui şi a se face plăcut lui Dumnezeu. Toate cele întreprinse de Dumnezeu de la creaţie până la Cincizecime, iar în sens mai larg până în ultima clipă a existenţei noastre: aducerea întru fiinţă, revelaţia, providenţa, întruparea Fiului, moartea, învierea, înălţarea la cer, pogorârea Sfântului Duh, sunt evenimente majore care intră în planul de mântuire a lumii. Încă de la Botez, Iisus Hristos locuieşte în cămara ascunsă a sufletului nostru, aşteptând prima intenţie hotărâtă şi cel dintâi pas spre El, care se face, adeseori, tot la imboldul Său, de Care ne împărtăşim şi prin celelalte Sfinte Taine, iar în modul cel mai apropiat şi personal în Sfanta Euharistie, vine să întregească sprijinul spiritual şi acesta nu doar în sensul morţii faţă de păcat şi dărâmării omului vechi din noi, ci şi ca lucrare pozitivă de câştigare a virtuţilor. Chiar acordul nostru de a accepta să lucrăm împreună cu Domnul Hristos Cel din noi, la devenirea cea nouă, nu ne aparţine, ci este tot un har al Lui. Cu toate acestea, Dumnezeu nu poate lucra împotriva voinţei, nu poate constrânge ori sili, respectând libertatea acordată prin creaţie, iar prezenţa Sa în adâncurile fiinţei nu contravine şi nici nu contrazice liberul arbitru. În momentele de fericire, în cele de suferinţă şi necaz, de la naştere la mormânt, prezenţa divină este un <>, completând ăi întregind eforturile spre mântuire, căci <> 4. Aşadar, sinele propriu se substituie prezenţei reale şi iubitoare a lui Iisus Hristos, Care trăieşte în propria-mi persoană, iar faptele care le săvârşesc reprezintă în fapt o simbioză de bună intenţionalitate şi împlinire. Dacă cea dintâi îmi aparţine, ca rezultantă a înclinării voinţei spre săvârşirea binelui, desăvârşirea faptei, încununarea intenţiei, sunt ale lui Hristos. Locuirea Lui întru mine şi încununarea intenţiei, sunt ale Domnului Iisus Hristos. Locuirea Lui întru mine şi încercarea mea de a fi asemenea Lui – ceea ce mă situează întru El – reprezintă relaţia cea mai apropiată dintre Dumnezeu şi omul care se străduieşte să atingă unirea sa deplină cu persoana divină. Trebuie să remarcăm însă şi faptul că Iisus Hristos nu ne este doar sprijin şi ajutor, fiind alături de noi în urcuşul spiritual, El este şi ţintă, scop, înfrângerea patimilor şi câştigarea virtuţilor împlinindu-se cu privirea îndreptată spre Cel ce ne aşteaptă, astfel încât nu arareori avem impresia că faptele bune sunt opere care ne aparţin în întregime. Realitatea este că Dumnezeu ne călăuzeşte paşii, căci fără El nu putem face nimic. 
  
Urmând celor mai mulţi Sfinţi Părinţi şi în special lui Evagrie şi Sfântului Maxim Mărturisitorul, Părintele Dumitru Stăniloae împarte teologia ascetică şi mistică sau cercetarea asupra vieţii spirituale în trei etape: faza activă, a contemplaţiei naturale şi a contemplaţiei mistice a lui Dumnezeu; astfel cele trei se mai pot numi: a purificării, a iluminării şi a vederii lui Dumnezeu. Prima aparţine în mod categoric ascezei, iar ultima misticii. Treapta iluminării, în funcţie de prisma prin care este privită, poate să aparţină şi asceticii şi misticii, deşi foarte adesea este arătată ca făcând parte din urcuşul propriu-zis, adică din ascetică. Motivul este ca ea pleacă de la contemplarea creaţiei şi, cu ajutorul apofatismului, îl duce pe om până la unirea tainică, fiind umplerea de harul divin prin apropiere neîncetată, dar niciodată deplină, de lumină dumnezeiască. 
  
Purificarea, prima treaptă a vieţii spirituale, este una de luptă susţinută şi necontenită a sufletului care tânjeşte deplin după împlinirea perfecţiunii oferite de posibilitatea împărtăşirii de îmbucurătoarele daruri izvorâte din fiinţa lui Dumnezeu. <> se duce împotriva păcatului şi patimii, realităţi care marchează <> 5. Substanţa lor trebuie căutată într-o anumită sete a firii după infinit, ca după elementul care să-i confere împlinirea, doar că această sete, nu se mai găseşte îndreptată spre autenticul infinit, omul putând el însuşi să devină un centru (fals) al infinităţii. Aşezarea sa într-o lumină care nu curge din divinitate şi care posedă o strălucire înşelătoare este amăgirea strecurată de către diavol în sufletul omului, reuşindu-se astfel stârnirea esenţei păcatului – egocentrismul. În loc să tindă şi să se subordoneze unui punct central situat în afară de sine şi pe care să-l recunoască drept realitate ultima, omul le adună pe toate la sine, crezându-se stăpânul lor şi unicul posesor. Amară înşelătorie! Din fals chivernisitor devine adevărat slujitor şi supus celor pe care a încercat să si le subjuge, ajungând să fie purtat acolo unde nu-i este voia. Când îşi va da seama de realitatea în care se găseşte va fi târziu, iar această revenire întru sine îi va aduce un dezgust total, pe care, aproape întotdeauna, uitând de Dumnezeu (adevăratul Centru), va încerca să-l <<îndulcească>> prin uitare şi prin reînceperea activităţii înşelătoare de a deveni el centrul de gravitaţie. <> 6. Egoismul, odată manifestat, aduce cu sine mândria, mamă a tuturor păcatelor şi patimilor. Cauza ultimă a răului nu este însă nici mândria, ci mistica răsăriteană dovedeşte că uitarea de Dumnezeu este pilonul pe care clădeşte întregul edificiu al fiinţei păcatului. 
  
Cât priveşte evoluţia care se produce prin transformarea afectelor nepăcătoase, bune în sine atât timp cât rămân în funcţiunea lor biologică, în păcate şi apoi, prin repetare, în patimi, ni se arată că procesul este de o subtilitate inimaginabilă şi că primul pas al acestuia este momeala sau atacul. Acesta marchează aruncarea, prin contribuţia diavolului, a unui gând care ne propune posibilitatea săvârşirii faptei păcătoase. Ca provenienţă, propunerea este a diavolului, care prezintă diluat, ca prin ceata, o situaţie anume, dar poate veni şi din adâncimile spirituale ale omului, îndeosebi când este vorba de repetarea păcatului. Momentul culminant, nu al atacului propriu-zis (ca şi propunere), ci al procesului complex care urmează să se desfăşoare, este cel în care conştiinţa ia aminte la tentativa de atac făcută. Etapa are importanţă decisivă prin aceea că desăvârşită închidere a simţurilor în faţa momelii aruncate şi respingerea, cu ajutorul raţiunii, a propunerii făcute, însemnează stoparea evoluţiei şi neprimirea treptelor următoare, adică a însoţirii, consimţirii şi a faptei propriu-zise. Dacă atacul găseşte ecou în voinţa, vor apărea, dintr-o falsă raţiune, argumente susţinătoare ale subiectului atacului, care, integral ori măcar în parte, vor trăda raţiunea autentică, justificându-şi cât mai bine poziţia. Începutul adeziunii este echivalentul clipei de ezitare în care se poate afla raţiunea şi, alături de ea, voinţa, amândouă lăsând poftei destul timp pentru a se stârni în aşa măsură încât o respingere să fie, dacă nu imposibilă, cel puţin greu de realizat. şi pentru că este vorba în special de voinţă şi raţiune, cele de care depinde în mod cu totul deosebit primirea sau respingerea atacului, operele patristice arată, că prima treaptă a ruperii de păcat şi de starea pe care acesta o creează, este credinţa, singură în stare să impună o atitudine fermă. 
  
Se vorbeşte deci de o luptă care se duce pe plan spiritual, dar în care – trebuie remarcat – creaturalul are un aport deloc lipsit de importanţă. Prin structura dihotomică, omul, şi el creatură, este aşezat între fiinţa pur spirituală şi starea pur materială, amândouă reprezentând tendinţe ce nu pot fi ignorate. Este foarte adevărat că forţele lor sunt inegale, dar la fel de adevărat este ca şi păcatul a introdus în lume situaţia anormală de căutare înfrigurată a celor materiale, a palpabilului, a imediatului, dăruitor de plăceri, nu de bucurii: <> 7. Starea de dependenţă a omului, prin suflet de raţiunea transcendentă, iar prin trup de materie, îl impune ca factor de echilibru între cele două stări, având menirea de a spiritualiza cele materiale şi de a le ridica, cu sine, în Dumnezeu. Rolul său, dar şi responsabilitatea, sunt pe măsura idealului pentru care a fost creat, din care vine şi în care se întoarce. 
  
Întruparea Fiului aduce cu sine revenirea omului în starea primordială, de frumuseţe spirituală negrăită, dar şi depăşirea acestei stări, căci firea umană a fost ridicată în Sfânta Treime odată cu înălţarea Mântuitorului. Realizarea este însă obiectivă, impropierea ei necesitând personala înălţare către cele mai presus de fire. Intrăm, aşadar, în esenţa celei dintâi trepte spre îndumnezeire, a purificării, la sfârşitul căreia virtutea trebuie să ia locul păcatului, spre a face posibilă depăşirea situaţiei de influenţă a materialului asupra spiritualului şi de propulsare a sufletului către celelalte două trepte, iluminarea şi unirea mistică. 
  
Fără a evita prezentarea amănunţită a vreunei metode practice care să ducă la purificare, asemenea modele putând fi întâlnite la tot pasul în teologia patristică, Părintele Stăniloae expune mai ales reflexii despre regulile ascetice şi despre trăirea lor, urmărind în special <> Sfântului Ioan Scărarul, <> lui Calixt şi Ignatie Xantopol, <> al lui Nicodim Aghitoriul. Reflexiile sunt presărate însă de remarci însemnate ale altor Sfinţi Părinţi, la loc de frunte situându-se într-o posibilă ierarhizare: Sfântul Maxim Mărturisitorul, Sfântul Marcu Ascetul, Diadoh al Foticeii, Antonie cel Mare, Nil Ascetul, etc. Chiar de la Sfântul Maxim este împrumutată <> 8. 
  
Dintru început se arată ca singure forţele umane sunt insuficiente pentru a iniţia lupta de purificare , subliniindu-se rolul harului pe care-l primeşte omul în Taina Botezului şi neputinţa celui care nu se împărtăşeşte din această primă Taină de a progresa până la lucrarea nepăcătoasă a virtuţilor. Prin mijlocirea limbajului antinomic, suntem însă obligaţi să afirmăm că harul nu este totul, că singur nu poate realiza nimic, mai mult – că dacă lui nu i se adaugă contribuţia volitivă, practică (si nu cea de intenţionalitate) a omului, prezenţa lui în suflet rămâne aproape nesimţită, inactivă. La început, impresia oricărei persoane care vrea să lucreze binele este că nici un ajutor din afară nu i se dă, ci totul îi aparţine, lucrarea de sinergie realizând-o mental de-abia mai târziu, când, aflându-se pe trepte superioare ale vieţii spirituale, are revelaţia actului iniţiator, care, nu prin sine, ci prin har s-a făcut. În acest mod se accentuează necesitatea conlucrării sale prin propria contribuţie şi este întărit în ceea ce săvârşeşte, având senzaţia posesiunii unor puteri care-l pot duce spre desăvârşire. Atingerea acestei conştiinţe poate fi însă periculoasă, căci aduce cu sine părelnica siguranţă că totul aparţine omului şi nimic lui Dumnezeu: “Cel căruia i se pare că stă neclintit să ia seama să nu cadă>> (I Cor. 10, 12) şi <> (I Cor. 8,2). Iată de ce, în stabilirea etapelor, Sfântul Maxim, după credinţă, care se dezvoltă pe măsură ce omul împlineşte poruncile şi dobândeşte virtuţile, urmează frica de Dumnezeu, împreunată cu descoperirea axiologică a vieţii spirituale, ceea ce ne face să simţim şi frica de a cădea în automatismul păcatului. 
  
Nu trebuie uitat că în procesul de purificare nu se poate delimita punctul în care dispare păcatul şi locul unde începe virtutea. Cea din urmă creşte în funcţie de statornicia şi curajul pe care le dovedim în bătălia spirituală împotriva răului, iar păcatul se pierde pe măsură ce recunoaştem valoarea binelui şi-l săvârşim. Şi aici este prezentă puterea Duhului Sfânt. Cel ce pe toate le lucrează în noi, fără a ne anula libertatea primită la creaţie. Dumnezeu este în noi şi cu noi când parcurgem drumul despătimirii, ajutându-ne să găsim în poruncile Sale sensul adevărat al existenţei, căci <> 9. Împreună lucrarea omului cu Dumnezeu se continuă, după cum vedem, şi în urcuşul propriu-zis. Chiar în treptele cele mai înalte pe care poate ajunge fiinţa umană ea este susţinută de harul divin, în mod tacit, aproape nesimţit, dar în mod tainic această prezenţă are efecte binefăcătoare, determinând apariţia unor rezultate nescontate şi imposibile pentru puterile pur omeneşti. Harul îşi sporeşte prezenţa lucrătoare în fiecare pas înainte spre nepătimire şi cu fiecare refuz de a mai săvârşi păcatul, astfel că sufletul îşi nutreşte forţele pe de o parte în existenţa reală a lui Dumnezeu în sine care, în timp, devine tot mai simţită, pe de altă parte din unirea tainică a sa cu Creatorul (a treia treaptă a asceticii şi misticii), tel care-i rămâne mereu în faţa ochilor duhovniceşti şi care-l îndeamnă neîncetat la desăvârşire. Omul, ca fiinţă liberă, poate să refuze ajutorul harului, caz în care acesta rămâne latent, însă întotdeauna gata să răspundă afirmativ chemării, fără să se poată vorbi de o anumită forţă de determinism, ca şi când s-ar putea dispune cum se doreşte de puterea imaterială aflată în adâncurile spirituale. Deşi opera – în mare măsură – harului, virtutea nu dovedeşte deci libertatea umană care poate oscila între a conlucra ori nu cu Dumnezeu, semn al recunoaşterii sau al nerecunoaşterii Lui ca existenţă de Sine, pur spirituală, personală, superioară oricăror creaturi: <> 10. 
  
Stăruinţa în lucrarea binelui ne apropie Binele cel mai presus de minte şi de fire, făcându-L cunoscut nouă şi noi devenind cunoscuţi Lui prin descoperirea bucuriilor de care ne putem împărtăşi, ca şi a elementelor proprii prin mijlocirea cărora receptăm existenţa şi valoarea acelui bine. Se produce o deschidere înspre Creator, care umple de Sine (cu har şi energie necreată, nu cu fiinţa) înţelegerea, voinţa şi simţirea creaturii raţionale, aptă şi să perceapă misterul dumnezeirii şi să tindă către el. Puterile spirituale, fortificate la maxim şi potenţate să-şi ofere existenţa celui mai nobil scop – al îndumnezeirii – vor simţi nevoia înlăturării actului de slujire a celor materiale şi trecătoare. Odată cu aceasta este iminentă explozia darurilor Duhului Sfânt, care răsplătesc şi implică persoana în săvârşirea pe mai departe a binelui şi în căutarea dreptăţii dumnezeieşti. Aşa se prezintă virtutea. Şi pentru că ea este, în fapt, moarte pentru păcat şi viaţă pentru Viaţă, Părintele Profesor Dumitru Stăniloae o numeşte <> : <> 11. Dar Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos nu este şi nu se lasă descoperit dintr-o dată, ci treptat, pe măsură ce, din dragoste pentru El, ajungem la nepătimire şi la iubirea supremă, corolar al tuturor virtuţilor. Binele, oricât de temeinic ar fi făcut, dacă nu este înveşmântat în cămaşa iubirii, are valoare nulă. Ea dă culoare şi strălucire întregului proces de purificare, dar reprezintă şi fundamentul celei de-a doua etape a procesului de îndumnezeire, luminarea şi condiţia de netăgăduit a împlinirii mistice. 
  
Treapta iluminării pleacă de la considerentul prezenţei darurilor Sfântului Duh în persoana umană, a înţelegerii semnificaţiei lor şi a fructificării prin contemplarea făpturilor, că cele ce pot trimite mai departe spre cuprinderea, în rugăciune, a raţiunilor divine existente în creaturi. Se trece de la cunoaşterea voalată, ca în oglindă, la <>, adică la dezlegarea tainelor aflate în adâncurile lucrurilor şi ale existenţelor. Realităţi inteligibile, dar pline de sens, trimit – atunci când pot fi pătrunse – la Realitatea Cea mai plină de sens. Între noi şi Dumnezeu stă lumea care poartă încă – şi va purta până la curgerea ei în eshaton – pecetea creaţiei primordiale şi a re-creaţiei, venită prin cruce şi înviere. Lumea este simbol al transcendentului divin, şi aşa a fost rânduit ca, descoperind-o pe ea, să ne situăm pe drumul spre Dumnezeu. În acest mod, mântuirea omului se conjugă cu mântuirea cosmică. Cosmosul întreg îndeamnă la a se descoperi, dincolo de el şi de materialitate în care îl cunoaştem, spiritualul. Greutatea cea mai mare este să ajungem la acea simţire a sensului duhovnicesc pe care îl conţin raţiunile lucrurilor. Doar discernământul are forţa surprinderii esenţiale existenţelor, a finalităţii spre care ele trimit, la început mai greu, apoi tot mai uşor. Prin exerciţiu se ajunge la o fulgerătoare intuiţie a prezenţei divine creatoare, proniatoare, mântuitoare. Astfel, fiecare lucru este perceput în relaţie cu Dumnezeu, ceea ce conferă creaţiei frumuseţea interioară ascunsă şi copleşitoare. Paradoxal, materialitatea creaţiei nu apasă fiinţa umana şi nu o leagă de sine, n-o face inertă sau nesimţitoare, ci înţelegerea justă naşte raportarea ei la Fiinţa Absolută. Interdependenţa creaţie-Creator nu este însă subiectivă din punctul de vedere al umanului, ca şi când acesta ar născoci relaţia şi ar afirma-o acolo unde nu este. Descoperirea lui Dumnezeu în creaţie denotă caracteristica ontologică a raportului şi obiectivitatea lui. Dumnezeu este descoperit pentru că există acolo! 
  
Contemplaţia naturală, afirmare a prezenţei divine în tot ceea ce ne înconjoară, face trecerea la negare. Sesizând inconsistenţa de sine şi în sine a naturii creată şi neputinţa ei de a-şi fi suficientă ori de a mulţumi pe om în căutarea supranaturalului, realizând aşadar imperfecţiunile făpturii, afirmăm suprarealitatea lui Dumnezeu prin respingerea tuturor definiţiilor înguste şi neîncăpătoare în care avem impresia că L-am putea constrânge să încapă. Numai că nimic, niciodată nu va reuşi să-L cuprindă în fiinţa Sa pe Dumnezeu, nici chiar conceptele sau rezultatele gândirii pure. De aceea, negarea imperfecţiunilor este mai potrivită pentru cunoaşterea lui Dumnezeu. Apofatismul, calea negaţiei, departe de a susţine incognoscibilitatea absolută (prezentă totuşi la Varlaam, oponentul Sfântului Grigorie Palama şi, în timpurile mai noi, la Vladimir Lossky), tot mai multă cunoştinţă, inclusiv de aceea că fiinţa lui Dumnezeu se găseşte deasupra oricărei cunoaşteri. Atingerea acestei trepte înseamnă apropierea ameţitoare de lumina dumnezeiască. Dar, ţinând seama că învăţăturile Sfântului Grigorie Palama, Părintele Dumitru Stăniloae admite o formă superioară de apofatism, care apare în timpul rugăciunii, când sufletul, negând în mod cu totul absolut lumea, uită de ea şi se înalţă spre Dumnezeu, ceea ce încă nu este echivalent cu vederea luminii. Necesară de la începutul vieţii duhovniceşti, rugăciunea devine esenţială în acest moment. Cea mai importantă condiţie: să fie neîncetată, ca să nu rupă legătura sufletului cu Stăpânul său. Se produce aceeaşi deschidere reciprocă şi personală, ca în cazul primirii de către om a harului: <> 12. Scurtă şi cu un conţinut concis, rugăciunea inimii se impune să fie câştigată cel puţin în această etapă, dacă nu în cele anterioare. Dorul după Dumnezeu dă puteri nebănuite sufletului, iar harul sprijină eforturile limitate ale omului în a descoperi frumuseţea fără seamăn a trăirii în Dumnezeu şi cu Dumnezeu. Ce reuşeşte rugăciunea? Revenirea subtilă a persoanei în sine însăşi, nu cu gând de mândrie (căci smerenia îi aduce cunoştinţă teocentrismului), ci spre a se găsi şi a-şi recunoaşte starea de nevrednicie şi păcătoşenie. <> 13. 
  
Trecerea din faza iluminării în cea a desăvârşirii se realizează în cea mai mare parte datorită întoarcerii raţiunii umane în sine, act prin care omul se recunoaşte simplă creatură şi simte izvorul harului, prin care cunoaşte pârga bucuriei spirituale de care poate beneficia. Acesta este rostul smereniei, iar punctul culminant al rugăciunii îl determină să intuiască, dincolo de neputinţa sa, puterea lui Dumnezeu de a-l face nemuritor: <> 14. 
  
Vederea luminii dumnezeieşti nu o pot însă oferi doar rugăciunea curată şi smerenia. Ele trebuie să fie înregistrate de iubire, singura care face posibilă unirea în cel mai mare grad a omului cu Dumnezeu. În iubire, două persoane se apropie reciproc, prin gânduri şi intenţii frumoase; mai mult, îşi trimit una alteia parte din sinele propriu, chiar pe acesta întreg, deşi nu încetează existenţa eului personal. Pe de altă parte, cel care primeşte, nerămânând pasiv, nu devine două persoane, ci rămâne el însuşi, de sine, ca şi înainte. Caracteristica lui, acum, este bogăţia imaterială câştigată prin comunicare interpersonală a energiilor de natură spirituală. <> 15. Schimbul care se produce în relaţia iubitoare dintre Dumnezeu şi om este practic unilaterală: omul nu are ce să ofere ca fiind dintr-ale sale. Totul este al lui Dumnezeu, inclusiv iubirea, energia divină necreată, cu care este înconjurată întrega creaţie. Răspunsul iubitor al umanităţii este schimbarea de sens, prin intenţionalitate, la actul creator al Sfintei Treimi. 
  
Un alt gen de iubire, căreia omul nu-i poate răspunde nici măcar prin întoarcerea ei spre Cel de care a primit-o – ca în cazul anterior – este iubirea ca extaz, în care se poate vedea lumina dumnezeiască. Acesta este darul exclusiv al lui Dumnezeu şi prin el se poate experia prezenţa energiilor necreate (fiinţa divină rămâne în continuare nepătrunsă) şi un tip de cunoaştere la care n-am putea ajunge prin puterile proprii. Apropierea de Dumnezeu până la un asemenea grad şi descoperirea de către om a infinităţii de iubire şi cunoaştere a Lui, vor face să fie simţită infinitatea sentimentului de fericire şi senzaţia de umplere perpetuă din acela. Se ajunge la adevărata şi unica îndumnezeire, deşi începuturile ei se găsesc departe, în Taina Botezului. Lucrările naturii umane încetează, şi-şi fac apariţia lucrările dumnezeieşti care le copleşesc pe cele naturale. Omul ajunge dumnezeu prin har, treaptă la nivelul căreia, <> 16. 
  
În viziunea Părintelui Stăniloae, acestea sunt etapele prin care se poate ajunge la vederea lui Dumnezeu în lumina cea <>. Întemeiate scripturitic şi patristic, îndrumările pe care ni le da nu se cer decât să fie urmate prin trăire autentic creştinească. Este un drum greu, dar acesta este creştinismul! 
  
 
  
Note bibliografice 
  
 
  
1. Revista Studii Teologice, seria a II-a, anul XLVI, nr. 4-6, iulie-decembrie 1994, pag. 71-82. 
  
2. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ascetica şi mistica creştină sau teologia vieţii spirituale, Cluj, Casa Cărţii de Ştiinţa, 1993, p. 11. 
  
3.Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Legătura între Euharistie şi iubirea creştină, în revista <>, an XVII (1965), nr. 1-2, p. 16. 
  
4. Idem, Semnificaţia luminii dumnezeieşti în spiritualitatea şi cultul Bisericii Ortodoxe, în revista <>, an XXVIII (1976), nr. 3-4, p. 441. 
  
4. Ibidem. 
  
5. Idem, Ascetica şi mistica creştină sau teologia vieţii spirituale, Cluj, Casa Cărţii de Ştiinţaă, 1993, p. 65. 
  
6. Idem, Studii de Teologie Dogmatică Ortodoxă, Craiova, Ed. Mitropoliei Olteniei, 1991, p. 312. 
  
7. Ibidem, p. 241. 
  
8. Ascetica şi mistica…, op. cit., p. 110. 
  
9. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Natură şi har în teologia bizantină, în revista <>, an XXVI (1974), nr. 3, p. 416. 
  
10. Ibidem, p. 407. 
  
11. Idem, Criteriile prezenţei Sfântului Duh, în revista <>, an XIX (1967), nr. 3-4, p. 125. 
  
12. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, Craiova, Ed. Mitropoliei Olteniei, 1987, p. 156. 
  
13. Idem, Cunoasterea lui Dumnezeu la Sfantul Ioan Gura de Aur, in <>, an IX (1957), nr. 4, p. 562. 
  
14. Idem, Natura si har in teologia bizantina, art. cit., p. 426. 
  
15. Idem, Semnificatia luminii dumnezeisti in spiritualitatea si cultul Bisericii Ortodoxe, art. cit., p. 440. 
  
16. Idem, Studii de Teologie Dogmatica Ortodoxa, op. cit., p. 316. 
  
 
  
Drd. Stelian Gomboş. 
  
 
  
 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
Despre dimensiunea asceticii şi misticii în opera Părintelui Dumitru Stăniloae / Stelian Gomboş : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 10, Anul I, 10 ianuarie 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 Stelian Gomboş : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Stelian Gomboş
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!