Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Manuscris > Scriitori > Mobil |   


Autor: Maria Cozma         Publicat în: Ediţia nr. 269 din 26 septembrie 2011        Toate Articolele Autorului

Arta Cuvântului (I)
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

Din neajunsul metafizic al Zoologiei şi Anatomiei, curge necesitatea interferenţei Transfigurării cu Lumina ca o istorie arheologică nescrisă între fluviu şi ocean; între munte şi deal; între frunză şi vierme; descoperită prin introspecţie, după o existenţă numai în întuneric. În această incursiune cosmică, pentru a scoate imensitatea unui suspin din clipă, trebuie meticulos delimitat condiţionalul verbului a schimba, astfel încât orice dorinţă să se aprindă ca o torţă cu flacără nestinsă în orice gândire. De exemplu: aş schimba faţa României. Şi nu ia acest condiţional forma unui fulger care să taie bezna unde neliniştea telurică se zbate de ani între laşitate şi neîmplinire? Totul e să ştii cum să gândeşti la condiţional!...  

Interferenţa „A-şi schimba expresia” – „Radiaţie electromagnetică (emisă de un corp incandescent sau luminescent) care impresionează ochiul”: din lipsă de iluzii, Lumina cade în infinitatea ei, atingând un alt infinit unde încă nu se ştie de verbul „a fi”, ceea ce în egală măsură face incognoscibil „a te înşela”. Dominanta nu poate fi decât un haos virgin, unde nu te poţi regăsi decât în formă pură. Cu cât poate creşte imensitatea unui suspin, dacă valurile au construit un palat, iar spuma lor un submarin? Arheologii au descoperit frunza pe ocean şi viermele a început să cânte „Vals vienez” suflând într-o mare înecată în zvâcnirea unei inimi. Iată câtă expresie! Şi când te gândeşti că toate acestea trebuie să „impresioneze ochiul”!  

Când „A-şi schimba înfăţişarea” s-a intersectat cu „Radiaţia electromagnetică”, sub aura ontofaniei frunzei pe ocean, Lumina a lăsat munţii de capul lor, ei s-au scufundat şi-n mare, crezând că astfel se face ordine în infinit. Şi haosul a devenit asimetric, arheologii au descoperit epava inimii a ruinei unui fruct rostogolit de pe un deal în forma de măr. Iată ce înfăţişare!  

Şi atunci cum să nu vrei să te întorci în haosul virgin?  

Interferenţa „A-şi schimba expresia” – „a vedea lumina zilei”: pentru că senzaţia de prăbuşire a creat roata, Transfigurarea a făcut posibilă numai „a schimba înfăţişarea” prin „absorbţie metafizică”, deoarece cordonul ombilical al nesiguranţei ontologice îl taie deluviul indirect al moralei. Şi astfel, în periplul ei centripet, cosmogonia a aşezat între Soare şi Pământ – Cerul. Prin urmare, aurul negru şi-a topit verighetele în axis mundi, aşezând depărtările între lumi cu Tristeţea. Iată câtă absorbţie metafizică!  

Dacă Dumnezeu ar fi lăsat capul omului un mac şi creierul un crin, atunci primejdiile creaţiei ar fi adormit, iar raţiunea ar fi împrăştiat numai parfumul poeziei. Cât de mult ne lipsesc petalele oricărei flori şi tremurul lor în rouă pentru un strigăt de bucurie!  

Mă apropii de interferenţa transfigurării: „în lumina”, adică „prin prisma…, din punctul de vedere al”, aşa după cum este explicat în Dicţionarul limbii române contemporane.  

Aici, atât „A(-şi) schimba expresia”, cât şi „A(-şi) schimba înfăţişarea” dau piept cu metamorfoza cosmică. Lipsa de echilibru al modernilor face imposibilă rotirea în jurul propriei axe a destinului şi se întinde ca un deşert oroarea de ratare. Se întâmplă deseori, privind prin verdele frunzelor să înnegrim Soarele, iar smulgând rădăcini, să îngheţăm Pământul. Oare acum nu regretă Dumnezeu că a creat omul?! Pentru că celălalt înţeles: „a da lumină”, adică „a descoperi, a publica o carte” a ajuns sinonim cu a ne îngropa de vii. Şi nu e sufletul nostru rămas în adâncul Pământului? De câte ori nu ne-am pipăit coastele şi ne-am regăsit umbra trandafirului pălit de Lumină. Dacă ar fi să ne pipăim inima?!... Care umbră am fi?  

 

Iată de ce este important să cunoaştem „Sursa de lumină”, indiferent de unde vine ea, dar mai ales de la o „lumânare”. Dacă ar fi să-l caut pe Dumnezeu, L-aş găsi în Lumina ei, dar mi-e teamă să nu ardă la ambele capete. Poate de aceea ne rămân senzaţiile arheologia chinului dragostei, pentru a ne scuza existenţa. În tot acest proces, filtrului ontologic îi este necesar „Pupila”, adică „a-i fi cuiva drag ca lumina ochilor = a-i fi foarte drag”.  

Câtă dragoste ar fi câştigat Pământul, dacă „Pupila” nu s-ar fi mărit în întuneric şi nu s-ar fi micşorat în Lumină?  

Şi iată, cum Transfigurarea, ne aduce în pragul celui de-al patrulea înţeles dat Luminii: „Învăţătură, cultură”. Oricare interferenţă:  

„A(-şi) schimba expresia” sau „A(-şi) schimba înfăţişarea”, face posibilă anemia cosmică şi aceasta întotdeauna a lăsat în letargie rădăcinile. Şi, florile au început să se ofilească, iar stejarii să vorbească în tăcerea munţilor. Aproape că arheologii nu au mai avut interes să scotocească pietrele, ele oricum ne sunt hotarele contemplaţiei. De aceea oamenii nu şi-au găsit încă limitele, ei au rămas în căutarea nemuririi, uitând să măsoare oxigenul din rezervorul lor. În loc să fie preocupaţi de umbrele lăsate de Lumină, s-au siluit să stea la pândă şi au devenit ei înşişi umbre. Dar e prea multă umbră pe Pământ, a crescut nivelul senzaţiilor de prăbuşire şi ne-am trezit într-un imens vid cu pereţi de gheţari unde trebuie să te faci scafandru pentru a privi Universul. Şi nu suntem noi scafandri neantului de o mie de ani? Ne tălăzuim destinele într-o criză a infinitului, incapabili să schimbăm expresia şi înfăţişarea lumii.  

În aceste împrejurări, totul se îndreaptă spre o sfârşeală în nimic. Pe bună dreptate ne întrebăm: cât am pierdut din „Deschidere liberă într-o conversaţie”? – ultimul înţeles dat cuvântului Luminii. Îţi vine să scrii o mie de romane şi tot atâtea poezii pentru a avea certitudinea unei revelaţii să ştii că ai şanse să scoţi din infinit mândria mefistofelică – una şi aceeaşi boală diabolică incurabilă cu reflexii de priviri de om. Pentru că te cutremuri şi te întristezi la fel de mult când scrii „deschidere” ori „liberă” ori „conversaţie”, iar dacă le citeşti simţi cum ceva îţi încleştă mădularele şi înţepeneşti, amintindu-ţi de o moarte domoale predispusă unui leşin cosmic.  

Ce deschideri s-au închis, ce libertăţi trebuiau interzise şi, ce conversaţii au muţit, de Soarele a rămas în ceaţă şi s-a zbârcit atât de mult Pământul?! Într-o disperare cosmică şi o imensă elucubraţie îţi vine să iei cuvintele din Dicţionarul Lumii, la rând pe toate şi să faci să curgă fluidul înţelepciunii până şi în cuvântul – nebuni. Şi oare nu scoate un nebun un zâmbet cu un plus de vitalitate decât zâmbetul unui poet?!  

Încă pe atâţia ani să ne fi lăsat Isus pentru iubire şi tot nu am fi înţeles rostul unui fluture pe pământ! Invazia cosmică a conştiinţei a fost înlocuită cu egoismul şi ne-am trezit sclavii propriei noastre intimităţi. De aceea este mai greu să rupi notele unei simfonii decât să le compui. Oricum, orice foşnet este o simfonie – singurul amurg fără sfârşit şi noi nu ştim să ne abandonăm în iubire şi în chin. Fluidul imponderabil al Extazului curge în văpăi crepusculare în cascade de viaţă cu pereţi de vid la infinit şi iată, aşa ne-am trezit că a exista înseamnă a nu conversa şi a deschide înseamnă a nu fi liber.  

Mă gândesc în aceste clipe: să fie oare vreo diferenţă între fericirea metafizică şi melancolia cosmică, dacă drumul către azurul infinit ne este acelaşi?  

De-ar fi să cadă-n ploi literele şi tot nu ai găsi Cuvântul de care să-ţi agăţi deşerturile gurii. Te laşi purtat de arome şi gust. Dezamăgit cazi în propria-ţi agonie, nepricepând înţelesul sunetelor care pleacă într-o simfonie. Dezarmat de propria-ţi gândire intri în dezacord cu toată lumea, incapabil să-ţi percepi dezacordul cu tine însuţi. Cauţi o cheie care să-ţi descuie viaţa auto-zăvorâtă şi primul gând îţi este fuga şi nu armonia. Rămâi în propria-ţi celulă dezamăgit de Dumnezeu, fiindcă aştepţi El să te elibereze.  

De câte ori nu ne-am privit în oglindă şi ne-am văzut privirile cum deschid ferestrele tristeţii pentru a uita de fericire?! Este de o mie de ori mai demn în a te încrede infinitului decât în ondulaţiile unui cuvânt care îţi trimit paşii pe un şes întins devenit Verdele vulnerabil. Dar nu există şes fără albii şi începi să izvorăşti anxietate după anxietate şi să fii purtat în formă de şarpe, chinuit să te pricepi unde poţi să ajungi să te împiedici de ochii unui înger şi nu de sprâncenele unui călău.  

Înger sau călău  

Cuvântul îngălbenit de pagini,  

îşi caută printre pietre înţeleptul,  

numai în mintea lui poate  

să-ncolţească clipa ajunsă la margini...  

dar vai sărmanul ca şi paginile  

ce se-ntind să fie atinse,  

aşteaptă să-i fie ideile culese,  

răbdător în voluptăţi de suferinţă  

se topeşte de înălţare,  

nu are cu cine să se contrazică,  

lumea-i scufundată-n arome şi  

şi gust de mâncare.  

Şi-asfinţeşte-ngrijorat,  

că a pornit natura pentru ei să gândească,  

în măruntaiele materiei îi abstract,  

nici cerul şi nici pământul,  

cascada vidului nu poate s-o oprească;  

întristat contemplă zicând-şi mereu:  

cine va fi scos din viaţă  

îngerul păzitor sau bestialul de călău?  

 

(Din volumul « Luminile trasfigurării » Junimea, 2007, p. 15 )  

Referinţă Bibliografică:
Arta Cuvântului (I) / Maria Cozma : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 269, Anul I, 26 septembrie 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 Maria Cozma : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Maria Cozma
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!