Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Manuscris > Compozitii > Mobil |   


Autor: Ştefan Lucian Mureşanu         Publicat în: Ediţia nr. 908 din 26 iunie 2013        Toate Articolele Autorului

Artă a sensului codificat în poezia bacoviană
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

ARTĂ A SENSULUI CODIFICAT ÎN POEZIA BACOVIANĂ „ALTFEL[1]  

prof.dr. Ştefan Lucian Mureşanu  

 

Motto: Omul începuse să vorbească singur... / Şi totul se mişca în umbre trecătoare – .  

(George Bacovia, „Altfel”)  

Cuvinte cheie: artă, catrene, tăinuitor, poetul-om, altfel  

 

 

În anul 1914, George Bacovia publică o poezie cu un înţeles tăinuitor, distribuită în două catrene, sub un titlu al inversului existenţial, o cu totul altă pregătire a omului elevat, care se destăinuie celor iniţiaţi. „Altfel”[2]este dorinţa de a explica că omul poate trece, prin voia necunoscutului, într-o altă dimensiune, cea a cunoaşterii, a înţelepciunii. Este o cale a întunericului luminată de gândirea profundă a fiindului elevat: „Omul începuse să vorbească singur...” nu este oare începutul începerii noii „Faceri”?, noua ordonare a Haosului pe care omul-poet o simte! Oare singur, poetul-om nu are ca şi divinitatea puterea absorbirii cuvântului pe care îl exprimă? Bacovia, luminat şi călăuzit de umbra sa spune că „omul începuse” în taina trecerii timpului „să vorbească singur”, nu în singurătate, ci tuturor acelora care ştiau să îl asculte. Înţelepciunea din Înalt coboară şi prinde în jocul ideilor pe cei pregătiţi să întâmpine lumea nevăzută a formelor în cuvinte. Formele sunt imagini ale imaginaţiei literatului, iluminări zădărnicite în teluric pentru o preîntâmpinare a senzaţiilor. Greutatea obsedantului metal bacovian dă veşnicia cerului încărcat de nevoile faptului fiindual al omului profan, căzut, însă literatului îi ardeau cu lumina soarelui vieţii ideile lucide ale vindecării şi menţinerii purităţii prin sens al poetului-om. Bacovia a venit în lume ca un hrismos, ca un curăţător de rău. Boala se va instala în totalitatea ei în trupul său, ca un gest de răscumpărare a semenilor, însă mintea lui va străluci în Infernul pe care numai el îl vede: „şi totul se mişca în umbre trecătoare...”. Ne punem întrebarea: despre care om al trăirilor lui vorbeşte poetul aflat la penultima lui venire pe pământul ispăşirilor? La cel de după Potop sau la cel pe care el îl va întâlni în drumul său spre ultima viaţă telurică!  

Dacă citim doar primul şi al treilea vers al primei strofe a poeziei, vom observa că omul vorbea cu el însuşi nu pentru că se afla singur, ci pentru faptul că lumea se dorea singură stăpânită de întuneric. Era un timp al spuselor, nu a oricăror vorbiri, ci al dorinţei de exprimare, poate chiar timpul rugăciunilor când de teama întunecimii cerului omul căuta iertarea şi, de aceea, creierul său ardea „ca flacăra de soare”. Sugestivă, metafora bacoviană deschide cel de-al treilea ochi şi lasă ca omul să vadă şi să simtă adevărul prin teamă. Cine putea acum, cu milostivenia lui, să fie în creierul său decât lumina divină care ardea răul, risipindu-l. Cine avea puterea să ardă fără să ucidă, decât Divinitatea? Semnul arderii este văzut doar de poetul-om, literatul care îşi uneşte în vâltoarea mişcărilor aştrilor ideile gândite, zvârcolite şi strânse apoi în creierul care se aprinde pentru a lumina lumea deşartă. Titlul poeziei poate sugera sosirea timpului „Noii Ere”, când inima se va dori umplută cu spiritul divin, iar creierul să ardă incandescent în fiindul aleşilor unei lumi a ideilor măreţe.  

Lumea în care Bacovia a creat l-a considerat un neînţeles, un prea întunecat al erei pe care ei şi-o credeau luminoasă ca materie, nu şi ca nevăzut incandescent. Venirea lui în lume a fost în plină zi, când soarele văzut încingea cu bretelele razelor lui spaţiul terestru, în calculul de viaţă al Celui Luminat. El va dori toată viaţa sa căldura soarelui, simţindu-se atras de binefacerea acestuia, însă trupul său, atins de boală la vârsta de 33 de ani, va ceda marilor solicitări nervoase şi va fi internat, pentru prima dată, la Sanatoriul dr. Mărgăritescu din Bucureşti. De atunci, sufletul lui va urca din întuneric în lumină şi va desăvârşi omul ca poet al umbrelor şi al obsesiei cenuşiului, sub greutatea metalului plumb, al cărui sens este alunecarea lentă în moarte a oamenilor, a lucrurilor şi a lumii, a destinului universal. „Şi totul se mişca în umbre trecătoare”, vizualizează sugestiv neînţelesul existenţial al lumii care coboară şi tot coboară în întunericul fără margini, fără dorinţa de a găsi răgazul explicării menirii omului ca trăitor şi nu ca fiinţă. Care sunt marginile trăirii şi limitele învăţării din viaţă? Umbra este dublul mişcător al fiindului teluric, semnul întunericului, al neînţelesului pe care poetul-om l-a descifrat şi l-a încifrat în existenţa literatului. Doar el cunoaşte taina venirii şi trăirii, el ştie că în matricea sa trebuie să urce, de fiecare dată din cele nouă coborâri, greul nevoilor gândirii, înţelepciunea, altul decât cel care a fost. Hrismos al lumii, Bacovia umbrea existentul lumii pentru a-i putea urmări în taină evoluţia, pentru că sensibilitatea versului său cuprindea răul care îi secera elanul. În rău, a înţeles poetul, omul decădea, iar cele nouă drumuri, care trebuiau să ducă spre „Noua Eră”, a superiorităţii prin gândire, deveneau din ce în ce mai dificile, multiplicându-se şi întârziind devenirea în sacru. Cerul „de plumb” era acoperământul prin care omul era obligat să gândească. Numai în noapte, unde se mişcau umbrele, omul putea să cadă stării de meditaţie, de analiză a răului şi căutării izbăvirii prin iniţierea în bine.  

Pronumele negativ „nimic”, cu sensul de primejdios, închide brusc tentaţia de a găsi vreo scăpare omului, fără căinţă, din toată această formă de a exista. Pustiul, care se tot mărea, aduce în sufletul profanului teama de moarte, afectat fiind în cele din urmă chiar unul dintre organele vitale ale trupului, pentru că şi natura, cu „noaptea lui amară tăcuse orice cânt”, va suferi în sinestezia amară. Va fi un gust simţit în umbra care îi va jelui trăirea. Stările şi evoluţia hepatică în trup ne duce la naturalismul interpretărilor realiste ale curentului literar, împletit în sugestia şi viziunea măiastră a poetului, care se simte copleşit de toată lupta cu nevoile omului de pe Pământ. El are puterea să-l vadă oriunde în Univers şi să-i urmărească existentul, pentru că „învineţit de gânduri, cu fruntea în pământ, / Omul începuse să vorbească singur...”. Îi vede durerea şi teama prin manifestarea plecării frunţii în pământ, însă îi simte şi neîncrederea din suflet că se va putea schimba ceva în viaţa lui fără de care el să nu se căiască. Atât de speriat va fi omul, încât lumina cu greu va putea ajunge la profan, pentru că la un moment dat însăşi umbra lui îl va părăsi.  

Dacă în primul catren Bacovia alternează, prin rimă, al doilea şi al patrulea vers, sugerând neîmperecherea, ca fapt al venirii şi tânguirii omului, în cel de-al doilea catren poetul apropie această alternanţă, sudând prin idee sugestivă, rezultatul neînţelegerii adevăratei misiuni a omului pe Pământ. Este, poate, tocmai ceea ce am crede că ar fi dorit să transmită prin poezie, ca un mesaj, poetul şi anume, moartea neiniţiatului, care va rămâne singur, petrecut în noaptea veşnică, până la semnul nelipsit al meditaţiei ce îl va duce spre noua evoluţie, cea superioară, spre divinitate.  

În poezie, Bacovia foloseşte doar de două ori cuvântul articulat „omul”, ca pe ceva foarte cunoscut planului său de cercetare, identificat, de multe ori ca un rezultat al unui fiind de excepţie, care se tânguia şi dispera de toată întâmplarea naturii. De undeva, poetul îi urmăreşte întreaga sa evoluţie, însă nu îl compătimeşte pentru că este dreptul divinităţii să îi audă cu adevărat tânguirea. El este singur între semenii săi solitari, poetul sugerând ideea că divinul nu îl părăsise, pentru că îl lasă să vadă umbrele de oameni în noaptea care poate deveni veşnicie. Cerul de plumb „domnea”, se spune în poezie, iar imperfectul verbului este folosit pentru a sugera că într-o zi cu întunericul se poate sfârşi, făcând loc luminii, nu se ştie însă de când noaptea a coborât peste pământ şi oameni. Nu păcatul adamic constituie grava noastră pierdere, ci fausticul conştient al vinderii, de dragul lumescului, a sufletului căreia divinitatea supremă îi doreşte întoarcerea în matricea din care l-a desprins, dăruindu-l trupului, templul creaţiei sale. Acolo unde este pustiu este şi meditaţie, este un loc al întâlnirilor lumilor în dimensiuni. Faptul că „omul începuse să vorbească singur...” este îmbucurător pentru că atunci zadarnicul pune capăt împrăştierii ideilor, adunându-le într-o singură cupă, cea a meditaţiei spre divin. Acest om, atât de cunoscut stihuitorului, este în totul lui poetul, despre el şi despre ce va fi cu el vorbeşte literatul atunci când intră în dimensiunea divinului.  

Când creează, creierul lui devine incandescent şi lumina creaţiei sale se îndreaptă spre nemurirea ideii stăpâne pe neant şi pe materia eternă, cuvântul. În afară de cuplul patern numai literatul, parte a divinei idei, poate crea singur şi să vorbească cu el însuşi, pentru că dialogul se poartă între văzut şi nevăzut. La Bacovia, „pustiul” întotdeauna a creat în vers nemurire şi a lărgit orizonturile gândirii dilatând în nemurire existenţa. Noaptea este „amară” pentru că dorul „tăcuse orice cânt”, întunericul dezvăluie umbre şi învineţeşte gândurile care apasă fruntea poetului-om „în pământ”.  

În concluzie, termenul „altfel” ne destăinuie existenţa unui sine necunoscut, poate chiar depărtat de fiindul teluric al celui care este dat să creeze, să lege ideile de cuvânt.  

 

Bucureşti, 19.08.2013  

 

BIBLIOGRAFIE:  

 

Caraion, Ion,Bacovia. Sfârşitul continuu, Bucureşti, Editura Eminescu, 1975.  

Cimpoi, Mihai, Secolul Bacovia, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Ideea Europeană, 2005.  

Dimitriu, Daniel, Bacovia, Iaşi, Editura Junimea, 1981.  

Flamând, Dinu, Introducere în opera lui G. Bacovia, Bucureşti, Editura Minerva, 1979.  

Grigorescu-Bacovia, Agatha, Bacovia (viaţa poetului), Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1962.  

Grigurcu, Gheorghe,Bacovia, un antisentimental, Bucureşti, Editura Albatros, 1974.  

Indrieş, Alexandra,Alternative bacoviene, Bucureşti, Editura Minerva, 1984.  

Petroveanu, Mihail, George Bacovia, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1969.  

Scarlat, Mircea, George Bacovia - nuanţări, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1987.  

 

xxx, Opere, prefaţă, antologie, note, bibliografie de Mihail Petroveanu, text stabilit, variante de Cornelia Botez, Bucureşti, Editura Minerva, 1978.  

xxx, Opere, ediţie de Mihail Petroveanu şi Cornelia Botez, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1994.  

 



[1]Altfel, titlul poeziei publicată de George Bacovia în volumul Plumb, în anul 1916. Poezia a fost extrasă din vol. George Bacovia, Versuri, Editura pentru literatură “Biblioteca pentru toţi”, Bucureşti, 1965, p.70.  

 

[2]Altfel, complement circumstanţial de mod, folosit în titlu de poet pentru a identifica şi sugera că omul poate fi şi de altă natură sau în alt chip.  

 
 
Referinţă Bibliografică:
Artă a sensului codificat în poezia bacoviană Astfel / Ştefan Lucian Mureşanu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 908, Anul III, 26 iunie 2013, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2013 Ştefan Lucian Mureşanu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Ştefan Lucian Mureşanu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!