Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Cultural > Artistic > Mobil |   


Autor: Ion Untaru         Publicat în: Ediţia nr. 461 din 05 aprilie 2012        Toate Articolele Autorului

Arme noi
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Ne-am întâlnit pe internet, roman, cap. 23 
  
Şi mai departe, zile terne, fără orizont şi fără clarificări semnificative. Mă comport ca un mamut pătruns fără voia lui într-o ceainărie. Cu mers nesigur şi în vârful picioarelor. Ziua de mâine ce noutăţi îmi va aduce oare? Simt crescând în mine o undă de nemulţumire. Împotriva cui? Împotriva tuturor. Pentru că nu ştiu pe cine să socotesc vinovat de ce mi se întâmplă. Dar în fond, ce mi se întâmplă, oare? Cine poate să spună dacă am dezlegat corect sau nu ,visul cu pricina? 
  
Mă trezesc dimineaţa destul de devreme, dorm în jur de patru cinci ore pe noapte dar, continui să lenevesc, fără a coborî din pat. Un fel de dolce vita, la dispoziţia oricărui sărac care îşi închipuie că are de toate. Cu câtva timp în urmă, când am traversat o perioadă mai aglomerată, nu dormeam mai mult de patru ore pe noapte. Iar alteori mă trezeam şi numai după două ore şi jumătate de somn, mă apucam de lucru, fără să mai dorm în timpul zilei. Nu simţeam nici pic de oboseală şi pace bună. Şi în astfel de situaţii, aveam numai o febră continuă, o mâncărime de piele de care nu scăpam decât după ce terminam totul. Asta a durat vreo trei de luni de zile, nu mai mult. 
  
Dar am avut şi perioade pe care nu mi le-am putut explica îndeajuns, când mă simţeam slăbit, nu aveam chef de nimic, eram în permanenţă obosit, dar într-o aşa stare de oboseală, că mă sculam pe la şapte dimineaţa şi nemaiputând face nimic pentru a mă înviora, trebuia să mă culc din nou pe la nouă. Tot dimineaţa. Într-o asemenea stare am încercat să fac puţină mişcare să îmi revin, dar parcă aveam picioarele legate. Cred că dacă aş fi văzut şi casa arzând, nici atunci nu aş fi putut da fuga, atât eram de amorţit. Bineînţeles că i-am evitat pe doctori la care te duci mai mult sănătos şi te întorci mai suferind. Situaţie pentru care trebuie să şi plăteşti o groază de bani. Nu este o regulă generală, dar în astfel de cazuri îmi plăcea să-mi aduc aminte de o doamnă decepţionată şi sătulă de viaţă care s-a dus la un medic plângându-i-se: 
  
- Doctore, vreau să mor că nu mai am pentru ce trăi. 
  
- Staţi liniştită doamnă că eu îmi cunosc bine meseria. 
  
Am fost în vizită la Trifu care locuieşte împreună cu feciorul şi cu nora lui, Chira lui Drangavelea şi care şi-a ridicat de curând o locuinţă în aceeaşi curte. Două camere modeste, totul străluceşte de curăţenie, covoare, televizor, antenă cablu, combină muzicală, frigider, cuptor cu microunde, telefoane mobile, aragaz, pompă electrică la fântână. L-a chemat şi pe preot pentru sfinţirea casei. Discutăm de toate, puţin vin, prăjituri. Îmi arată palmele crăpate de la cărămizi şi mortar, dar toţi sunt optimişti şi fac proiecte de viitor. 
  
- V-a costat o groază de bani, s-o stăpâniţi sănătoşi! 
  
- Mulţumim, dar ne-am băgat pielea la saramură pentru câţiva ani fiindcă nu ne-au ajuns banii şi am cumpărat tot ce vedeţi în rate. 
  
Am tresărit fără să vreau, fiindcă în naivitatea lor înnăscută, şi-au zis să nu se facă de râs când le intră cineva în casă, dar nu se gândiseră deloc la cât aveau să plătească în final. Şi nici eu nu voiam să le stric ziua asta în care se bucurau din toată inima. Mi-am propus să redeschid cu mai multă diplomaţie discuţia după ce va mai fi trecut un anume timp şi, ne-am despărţit felicitându-i încă o dată pentru confortul de care dispun acum. Într-adevăr după câteva luni, a trecut pe la mine Trifu, ocazie cu care am redeschis cu prudenţă discuţia. Una peste alta, valoarea cumpărăturilor se ridica după socotelile lui la circa cinci mii de euro, rate pe cinci ani. Îşi făcuseră socotelile ca nişte oameni simpli, plini de bunăvoinţă, atâta datorie în atâţia ani, fără să ia în calcul dobânzile. Problemă gingaşă, nu vreau să-l dezamăgesc, ci doar să deschidă ochii la cât o să-l coste. 
  
- De ce nu ai întrebat pe cineva cum era mai bine, cât o să te coste dobânzile? 
  
Pare puţin încurcat, dar nu prea mult. 
  
- Când ai mai mult timp, adună toate facturile cu dobândă cu tot, eşalonate, şi vezi la ce total ajungi. Şi când ne-am văzut iarăşi din nou, mi-a spus plin de năduf:  
  
- La cinci mii de euro, trebuie să restitui opt mii cinci sute. Asta nu e drept. Cu ăştia trei mii cinci sute de euro, puteam să comand o casă de două ori mai mare, să stau cu mâinile în buzunare să văd doar cum se ridică şi dacă sunt mulţumit. 
  
Oftăm amândoi. 
  
- Dacă bănuiam ce şi cum, veneam să te întreb, să-ţi cer sfatul, domnu' Sebastian. 
  
- Acum din păcate, nu se mai poate face nimic. Roagă-te să îi ţină Dumnezeu sănătoşi pe copii ca să poată plăti birul acesta, care nu este deloc mic. 
  
Am primit o scrisoare de la Doru care se întorsese din State. Divorţase. Unul din copii rămăsese cu soţia, altul venise cu el în ţară. Supărări care îi marchează pe ambii părinţi pentru toată viaţa. Dar şi pe copii. Unul nu mai avea mamă, altul nu mai avea tată. Şi fiecare dintre ei, nu-l mai avea aproape pe celălalt. Ei aveau însă să-şi dea seama de asta mult mai târziu. Şi la rândul lor, vor purta şi ei această suferinţă toată viaţa. Îşi cumpărase un apartament central, nu se plângea de bani dar se simţea mai decepţionat decât plecase. Atunci unde era câştigul? Plecase ca un armăsar pur sânge, tânăr şi viguros, obişnuit să o ţină într-un fuleu de dimineaţa până seara şi se întorsese sătul de viaţă. Mă invita să-l vizitez cu prima ocazie, să ne mai aducem aminte de zilele tinereţilor noastre, când eram colegi de serviciu.  
  
Ştiu eu Dorule, dacă mai apuc? 
  
Fotografii de reclamă pentru orice produse necesare sau mai puţin necesare, s-a creat o industrie care să creeze o piaţă de desfacere pentru produse pe care nu le cere nimeni, şi pentru care nu există cerere (!). Nu credeam că „rafinamentul” omului modern va atinge sau va depăşi această barieră a logicii. 
  
Bărbaţi şi femei dezbrăcate şi când trebuie şi, mai ales când nu trebuie, de parcă toată lumea aceasta nu ar avea nevoie decât de îndemnuri la împerechere... 
  
Expoziţii şi publicaţii cu caracter închis pentru tehnică millitară de ultimă generaţie, sau cea care ţine de apanjul elitei agenţilor, buletine cu date tehnice, dar şi publicaţii care nu sunt accesibile pentru toţi cititorii şi din care mai transpiră câte ceva şi pentru noi, profanii de civili. Pentru civilii de care, atunci când va fi mai multă nevoie de părerea lor, în momentele acute ale istoriri, nu va mai ţine nimeni cont. Ei, civilii, vor fi doar chemaţi să lupte sau să-şi trimită fiii să moară în conflicte care nu le apără intersele. Arme de luptă care au fost încercate sau se înceracă pe viu în atâtea teatre de menţinere a păcii din lume. Arme din cele mai perfecţionate, mai eficace şi care omoară omul la un preţ de cost din ce în mai redus. Şi care o fac în spiritul veacului în care trăim, menajându-l de suferinţe inutile. 
  
O putere militară experimentează lansarea unu amestec special de gaze în atmosferă şi care, mai mult sau mai puţin stabile, captând razele soarelui, creează un fel de lentilă atmosferică enormă, în stare să ardă tot ce se află în raza ei de acţiune. Alta lucrează la producerea de inundaţii sau cutremure locale, la care, dacă va fi nevoie, să apeleze pentru intimidarea alteia. Sisteme de interceptări din cele mai fanteziste şi la care de regulă nici nu te gândeşti. Bazate pe impulsuri, vibraţii, unde electromagnetice de un fel complet nou şi de existenţa cărora nu ştie prea multă lume. Lansatoare individuale de rachete care, odată ce au prins ţinta în vizor, aceasta este fatalmente distrusă în mai puţin de un minut. Sisteme individuale şi echipamentul necesar pentru supravieţuire timp de câteva săptămâni, în orice groapă la rădăcina unui copac de pildă şi monitorizate prin satelit. Sisteme de transmitere a fotografiilor digitale la mare distanţă şi cu cel mai înalt grad de rezoluţie, cifratoare computerizate, radiorelee miniaturizate, sisteme de vizibilitate pe timp de noapte, etc. Substanţe incolore, inodore, insipide, din care e destul să ţi se pună câteva miligrame într-un pahar cu apă sau în mâncare, ca să-ţi dai obştescul sfârşit în mai puţin de două săptămâni printr-un atac de cord şi care, resorbindu-se, nu mai lasă urme. Un fel de pudră pe care neatent fiind şi în necunoştinţă de cauză, lipindu-ţi-se numai de degete ca un praf obişnuit, e suficient să-ţi otrăvească lent şi iremediabil sângele şi care rămâne activ oricâte transfuzii totale ţi-ar asigura medicina noastră modernă. Iradiatoare nu mai mari decât un stilou obişnuit, pe care, dacă l-ai ţinut îndreptat spre persoana vizată perioada critică specifică, poţi să o ştergi apoi din toate cărţile de imobil ale vieţii. Pixuri cu care poţi să fotografiezi şi să transmiţi via satelit, orice informaţie caldă şi de care are nevoie centrala ta. Microemiţătoare nu mai mari ca un bob de orez sau chiar mai mici, care se prind sistem „arici” de veşmintele oricărei persoane suspectate sau se lipesc de automobile şi, care te ajută să-i urmăreşti itinerariul de dimineaţa până seara, să o localizezi în fiecare moment şi, mai ales să-i asculţi şi să-i înregistrezi toate convorbirile. 
  
Şi mai departe poveşti papitante cu agenţi dubli care sunt obişnuiţi să se joace cu moartea, să danseze toată viaţa pe muche de cuţit şi din care numai cei mai norocoşi ajung să iasă la pensie. Unul din ei a fost trimis sub acoperire într-o altă ţară potenţial inamică, a început apoi să lucreze şi pentru aceasta, gen suveică, pătrunzând până în cele mai înalte sfere militare ale ei. Nu avea însă de unde să ştie că ai lui implantaseră şi ei acolo o "cârtiţă" care l-a mirosit şi l-a turnat. A fost chemat acasă ca pentru instrucţiuni în vederea altei misiuni şi şi-a dat seama că a căzut, fără să ştie cum. 
  
Ca să nu-i fie omorâtă familia, culegerea de informaţii şi trădarea nu sunt lucruri cu care poţi să glumeşti, joacă mai departe rolul agentului ascultător şi se reîntoarce. Ai lui se prefac că nu bănuie nimic, îl perpelesc un timp la foc mărunt, fără să-l scape însă o clipă din ochi, studiindu-i permanent comportamentul. 
  
O cursă nemiloasă, un joc cu moartea şi cu viaţa în care fiecare se preface că nu s-a întâmplat absolut nimic deosebit şi că totul decurge normal. 
  
Îşi dă seama că e urmărit pas cu pas, se preface "adormit", iese din casă numai la lumina zilei, merge la un club sportiv, închiriază în fiecare zi o bicicletă cu care se antrenează pe velodrom, spaţiu închis, ca pentru menţinerea condiţiei fizice, şi după o jumătate de oră restituie ca un metronom bine pus la punct, bicicleta închiriată. Adoarme astfel vigilenţa urmăritorilor, care nu sunt alţii decât foştii lui colegi şi la un moment dat nu mai iese din incinta velodromului, moment în care i se pierde din nou şi pentru totdeauna urma. 
  
Ce se întâmplase în fond? 
  
După un cod convenit anticipat cu protectorii săi, a apelat la un plan de rezervă foarte bine pus la punct cu anticipaţie. A abandonat bicicleta la o ieşire de serviciu unde îl aştepta o maşină cu număr diplomatic, în care se aflau soţia şi copilul său, culeşi ca din întâmplare de pe o stradă mai puţin aglomerată. 
  
Pentru şefii săi el era peştele cel mare, în timp ce familia, considerată în afara jocului, nu era urmărită. 
  
Ea constituia garanţia prezenţei lui în ţară. 
  
El, agentul, era miza acestei vânători disperate şi contra cronometru şi ultima carte pe care o jucase acesta fusese într-adevăr norocoasă. 
  
Mai departe a fost scos din ţară tot cu o maşină diplomatică. Acestea nefiind supuse regimului de control ca celelalte, interiorul lor era cercetat dintr-un birou vecin cu ajutorul unui miniradar care „vede şi citeşte” spaţiiile închise. Dar şi noii lui patroni cunoşteau trucul şi i-au acoperit pe toţi cu o folie protectoare de staniol care absoarbe undele acestea prea curiose, astfel că aparatul tot gol a raportat pe monitor, în timp ce ei au stat câtva timp cam înghesuiţi în portbagajul cu pricina, fără să fie însă descoperiţi. 
  
Un caz fericit, cum nu se înregistrează prea multe în această lume ciudată a culegătorilor de informaţii, din sferele politico-militare cele mai înalte, ale marilor puteri. 
  
Arme camufalte în cele mai banale şi obişnuite obiecte casnice, bune pentru folosit când ai căzut în mâna celorlalţi şi care de regulă nu se confiscă la un control de rutină. Armele s-au vândut totdeauna, fie pe timp de pace sau de război, la preţuri foarte bune. Toate pentru o înfloritoare industrie a morţii într-o lume în care vorbim numai despre pace. Într-o lume în care războiul aduce atâtea beneficii, văzute sau nevăzute, încât s-a transformat cu totul într-un bussines instituţionalizat. Bussines care antrenează comenzi cu multe zerouri, mână de lucru cu cea mai înaltă calificare şi comisioane fabuloase. Bussines care se află într-un permanent boom de la sfârşitul războiului până astăzi şi care raportează mulţi bani, şi albi, şi negri, şi care stau la dispoziţia celor care hotărăsc soarta popoarelor. 
  
Vedeţi în ce lume trăim, animată de cele mai „sincere” dorinţe de a eradica bolile, sărăcia şi foametea, de „a instaura” egalitatea între toţi locuitorii planetei şi între toate statele lumii, nu?! 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
Arme noi / Ion Untaru : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 461, Anul II, 05 aprilie 2012, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2012 Ion Untaru : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Ion Untaru
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!