Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Naratiune > Mobil |   


Autor: Nicoleta Milea         Publicat în: Ediţia nr. 556 din 09 iulie 2012        Toate Articolele Autorului

APOCALIPSA DUPA THEODOR RAPAN sau VOCATIA UNIVERSALULUI
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
APOCALIPSA DUPĂ THEODOR RĂPAN 
  
sau 
  
VOCAŢIA UNIVERSALULUI 
  
„Poetul e un saltimbanc rănit/ cu umerii credinţei în ispită,/ în roşă cămaşă pustiul îmbracă,/ absintul îi este iubită...// Poetul e o salcie pletoasă,/ în apa lui Cuvântul se botează,/ ghearele dimineţii bojocii îi rup,/ săgeata din rană-i veghează...// Poetul e un înger tuns chilug,/ noaptea îl ştie pe dinafară,/ în sufletul lui e atâta belşug:/ Evanghelie ce nu va să moară...// Poetul e un crocodil sfios,/ ochii săi Moartea înfruntă,/ sub al zării cernit patrafir/ vocea privirii devine căruntă...// Poetul e ce eşti şi tu, şi el:/Tăcere netăcută-n faţa firii,/ prefacă-se lumina-n mărăcini,/ în gândul său apun toţi trandafirii...// Poetul e toiagul către zei,/ cu plugul minţii, iată, cerul ară,/ din focul prometeic destrupat/ Poetul e un Dumnezeu de ceară...” 
  
Theodor RĂPAN 
  
Ori de câte ori mă apropii de Poezie, şi se întâmplă mai tot timpul, simt cum o necesitate intrinsecă articulează dimensiunile creativităţii: e chemarea spre deschidere, dar şi ispita transgresării cadrelor convenţionale.  
  
Aventură personală, sisifică şi orfică, totodată, Poezia ne deschide Calea către valorile fundamentale, printre care şi cele estetice.  
  
Şi, dacă vrem să spunem lucrurilor pe nume, atunci trebuie să subliniem că Poetul rămâne marcat de culturalitatea şi istoricitatea lui, în orice ipostază, singura posibilitate de a le depăşi nefiind nicidecum solitudinea, ci înălţarea până la conştiinţa de sine a propriei deveniri, încercarea temerară de a privi lucrurile din perspectiva universalităţii şi a eternităţii lor. 
  
Fiinţarea în plan ficţional este mai mult decât ademenitoare, dând impresia unei largi comprehensiuni, în consecinţă, şi a unui spirit conciliator. 
  
Cele mărturisite mai sus sunt consideraţii fundamentale ivite la citirea celor patru Evanghelii ale poetului Theodor Răpan: EVANGHELIA INIMII – „ANOTIMPURI” ‒ Jurnal de poet (cu ilustraţii de Damian Petrescu, 2010), EVANGHELIA CERULUI ‒ „ZODII DE POET” (cu opere grafice de Damian Petrescu, 2011), EVANGHELIA TĂCERII ‒ Solilocvii (cu opera grafice de Damian Petrescu, 2011) şi EVANGHELIA APOCALIPSEI – Epifanii (cu opere grafice de Damian Petrescu, 2012), toate apărute la Editura „Semne”. 
  
Gânditor grav, plin de fervoare în demersurile sale, adept subtil şi nuanţat al concepţiei privind legătura firească dintre divin şi liric, Theodor RĂPAN aduce cuvântul „Evanghelie” din vocabularul biblic în dicţionarul poetic, „Vestea cea bună”, îndemnându-şi cititorul la reflecţie. Nu este o evanghelie simplă, este EVANGHELIA APOCALIPSEI! Înţelesul literal al termenului „Apocalipsă” este acela de „ridicare a vălului”, de dezvăluire.  
  
Este un gen literar revelator, în care descoperirea voinţei divine se face cunoscută oamenilor prin intermediul viselor, al viziunilor profetice sau prin mijlocirea unor mesageri cereşti, cum ar fi îngerii. În cazul nostru, Poetul este dovada vie a modului de gândire şi rostire într-o perioadă hotărâtoare pentru cultivarea liricii. 
  
Remarcabilă, atât din perspectiva evoluţiei genului, cât şi din aceea a raportării la literatură, în general, şi la Poezie, în special, expresia lumii subiective a creatorului transpune trăiri absolute, necondiţionate. Este, în fapt, revelaţia divinităţii în persoana Poetului, precum şi superbia văpăii de foc a spiritului întrupat în versuri.  
  
Conceptul comportă sensuri multiple, experimentând atitudini estetice fundamentale ce se caracterizează prin tendinţa de a observa stările, fenomenele în contextul universal şi de a le închega într-un sistem proporţional şi armonios, corespunzător frumosului şi concordant cu norme raţionale care impun modelul, perfecţiunea, idealul. 
  
Ideile se probează prin idei. La drept vorbind, cele mai multe dintre dovezile ingenios ascunse, invizibile, sunt emise, deopotrivă, şi pentru a ne convinge, şi pentru a ne seduce, această subtilizare a evidenţei ţinând de tactica „Mărturisitorului.” 
  
Nu, să nu credeţi că avem de-a face cu o carte religioasă, chiar dacă sunt suficiente elemente, la prima vedere, care ar putea să deruteze! 
  
O conştiinţă înaltă este în sfânta alarmă a Poetului pururi nemulţumit de sine, care îşi scrie şi rescrie Opera, dovadă că, pentru el, important nu este creatorul, ci creaţia. 
  
De la textele sumeriene până la Metamorfozele lui Ovidiu, de la Codex Sturdzanus până la Vasile Voiculescu, de la Rig-Veda până la Mihai Eminescu, de la Varlaam până la Tudor Arghezi, de la Antim Ivireanul până la Lucian Blaga, de la Miron Costin până la Daniel Corbu, de la Nechifor Crainic până la Marta Petreu, de la Epopeea lui Ghilgameş până la Dimitrie Cantemir, de la Dante Alighieri până la Nichita Stănescu, iată, numai câteva dintre „vocile”care s-au apropiat cu nesfârşită dragoste de componenta eshatologică a imaginarului literar al Apocalipsei. 
  
Îmi trece prin gând afirmaţia unui distins om de cultură, mai adevărată ca oricând: „Ca Poetul să scrie un poem valabil, trebuie să fi băut apă din trei izvoare: lumea ebraică a Vechiului Testament, lumea greacă a Noului Testament şi lumea latină, pentru că limba latină a fost, timp de veacuri întregi, limba sacră în care s-au exprimat cele mai mari gânduri. Aceste trei izvoare trebuie cunoscute îndeaproape de un poet care vrea să facă ceva şi să spună ceva oamenilor.” (Ioan ALEXANDRU) 
  
Mi-am amintit această „spunere”, constatând că Evanghelia Apocalipsei – Epifanii este concepută după o altă structură decât a tuturor celorlalte creaţii amintite aici.  
  
Creatorul reflintextului ‒ Theodor Răpan, încă din Evanghelia inimii – Anotimpuri – Jurnal de poet ne obişnuise cu un text nou, o formă de introspecţie a sinelui. Se recunoaşte în totalitate în crezul spaniolului Juan Ramón Jimenez, potrivit căruia: „Poezia, precum Dumnezeu, nu este decât credinţă.” De aici, dar şi din cele patru mottouri sugestive, porneşte călătoria prin anotimpurile spiritului: Primăvara – Floralia, Vara – Iubitor, Toamna – Melanholia şi Iarna – Ultima Thule, cuprinzând fiecare câte un ciclu de 33 de poeme. 
  
În fiecare, îşi manifestă, ca o constantă, intensitatea plăcerii de a crea, de a scrie, de a nemuri „Clipa cea repede”, căci pe ea a zidit-o cu har între filele acestei cărţi, în care se defineşte când interogativ, când afirmativ, când exclamativ, dar întotdeauna inedit: „Poet? Nicidecum! Sunt testamentul dintâi al iubirii. Prima silabă ori ultimul şopot? Nu ştiu! Moarte, acordează clavirul tăcerii din mine şi ajută-mă, Doamne, să trec ... ” 
  
Spaţiul liric distinct, Evanghelia inimii – Anotimpuri – Jurnal de poet este ofranda adusă credinţei sale, nu întâmplător aşezată pe pilonii trainici ai unor simboluri în care identificarea Poetului cu frumuseţea, cu plenitudinea realului, cu puritatea înaltului, este absolută: „La echinocţiu smirna se preface în muceniţa Nimfodora, sfânta, pe cumpene de vânt slăvesc ghindarul, din muritor sunt răspopit Cuvânt. Nu am murit! Nu am murit?” 
  
Rostirea lui rotunjeşte cu prisosinţă crezul: „Aflaţi: nu voi trăi niciodată în dispreţul Cuvântului,/ în pleava uitării înnoptează poeţii!/ Cât despre Moarte,/nimic în rostire şi cutumă de foc.” 
  
Evanghelia Cerului ‒ Zodii de poet, pe baza intertextualităţii, cultivă reflintextul. Sunt variate punctele din care porneşte: privirea în oglindă, referenţialitatea, redefinirea poeticului, subtilitatea metaforei, plăsmuirea unui univers propriu, insolitul imaginilor artistice, toate dobândind noi valenţe estetice. 
  
Cei 144 de poeţi ai „zodiilor lirice” (12 zodii, pentru fiecare zodie 12 poeţi) sunt prezenţi în cea de a doua evanghelie în sistem reflex, compunând „inima” cărţii, într-o manieră subiectivă, înţeleasă ca modalitate de „a fi” a eului, situat în centrul unui univers pe care îl reconstruieşte de la temelie. Aici, lumea poetică este un macrocosmos, în care grupările se fac după semnele zodiacale. Fiecare simbol, semnificaţie, fiecare metaforă sau rimă este, de fapt, un indiciu al destinului ce va fi urmat.  
  
Motivul se construieşte ca un dialog între textul citat şi replica, la baza căreia stă actul creaţiei. Vocea lirică devine ecoul propriei arte. Remarcăm, astfel, viziunea înnoitoare în ceea ce priveşte modul de a recepta poemele confraţilor de condei, dar şi creaţiile originale inspirate de aceştia, oferindu-ne şansa unei alte receptări. 
  
Reflexe de stare, de atmosferă, de idee, de măiestrie artistică sunt marca originalităţii lui Theodor Răpan: „Ştiu, Carlos, poezia este criminală din naştere. Cer înspinat! Cum nici dragostea nu-i mai mult decât ceea ce vezi . Poeziei nu i te poţi împotrivi, morţii, da! De aceea mă păstrez întreg pentru lectura la prima vedere cu Dânsa. Uneori, ştiu ce sunt: umbra Cuvântului, când tăcerea răsună-n surdină! O fi ea, lumea, de beton armat, dar eu beau de fiecare dată în cinstea escadrei ce nu va sosi niciodată! Nu, inima mea nu-i mai mare ca lumea./ E mult mai mică./ Nu-mi încap în ea nici durerile./ De aceea îmi place să povestesc atât de mult despre mine. Între dragoste şi poezie, între apă şi foc o lebădă neagră-mi pluteşte prin suflet. Nu scriu versuri despre întâmplări, nu fac poezie cu trupul, nu-mi cânt oraşul, nu dramatizez, nu invoc, nu cercetez, nu readuc în ochean copilăria, nu şovăi între oglindă şi memoria-n risipire. La îndemnul tău, Carlos, pătrund tăcut în regatul cuvintelor! Acolo sunt poemele care-aşteaptă să fie scrise./ Stau paralizate, dar nu disperate! Aştept ca fiecare dintre ele să se împlinească,/ să se consume cu puterea cuvântului/ şi cu puterea tăcerii. Nu privesc în spatele cuvintelor şi nici nu le bârfesc lungimea rochiilor. Tac, ticsit! Doar atunci, în noaptea aşteptatei nunţi, mă fac atât de sublim,/ atât de natural şi de plin de secrete,/ atât de ferm şi de fidel ... Încă sunt viu! Dansaţi, fraţilor!/ După aceea, ca o logodnă/ va veni moartea! ” 
  
Calea spre noua paradigmă literară a fost continuată în Evanghelia Tăcerii – Solilocvii, dar de această dată cultivând autoreflexul, pentru că aşa am numit compoziţiile care ne-au ajutat să găsim răspuns la întrebarea: cine este Cel care ne propune Tăcerea Poeziei sau Poezia Tăcerii, în căutarea sinelui? 
  
Mottourile dedicate exclusiv „Tăcerii” îi aparţin lui Theodor Răpan, sunt segmente sau poeme întregi, selectate din cele 13 volume, publicate până la momentul respectiv, succesiv, şi exprimă devenirea cea întru „fiinţă” a poeticii autoreflectării. Din această perspectivă putem vorbi ca despre o Antologie de autor. 
  
Compoziţia exterioară se dezvoltă în 13 capitole, cu titluri sugestive. Primul capitol, de iniţiere, Alfabetul Tăcerii, cuprinde 31 de poeme (cifra corespunde numărului semnelor alfabetului). O geometrie perfectă domină cele 12 capitole, structurate şi ele în câte 12 poeme fiecare, constituindu-se în secvenţe importante pentru textura întregului. Arhitectura rotundului este evidentă la toate nivelurile. Pătrunderea în miezul „Poeziei Tăcerii”este posibilă numai intuind plurivalenţa simbolurilor şi decriptându-le în contextul în care apar: „Acolo sus, neinventat încă,/ Poetul e glonţul de zăpadă al Cântecului!/ Feriţi-vă!/ Devenit sunet e atât de aproape,/ un zeu răstignit,/ în scoica sidefată a mării,/ Apocalips al silabelor,/ între care lumina furtunii alege,/ pentru ospăţul de taină,/ pe ţărmuri,/ una...”  
  
Carte unică, de o rară coerenţă compoziţională, Evanghelia Tăcerii – Solilocvii are o construcţie armonioasă, inseparabilă între conţinutul poetic dens şi forma adecvată, materialul lingvistic fiind ordonat după o logică interioară. Părţile se organizează într-un tot unitar, ca produs al intuiţiei artistice, dar şi ca realizare deliberată de creatorul ei. 
  
Ciclul Evangheliilor lirice îl incheie Evanghelia Apocalipsei – Epifanii. 
  
Conexiunea celor patru evanghelii se realizează gradat, pornind din anotimpurile vieţii, trecând prin cerul celor 144 de poeţi ai lumii, parcurgând toate nuanţele tăcerilor răpaniene, străbătând Clipa Cuvântului de la ego la miracol. 
  
Intrarea în carte se face prin cele opt mottouri, selectate cu rafinament din texte biblice, „Ferice este cel care citeşte ... ” (Ap. 1,3), dar şi din poeţi contemporani, „La drept vorbind, iubit cetitor,/ mă şi tem să te invit în atelierul mecanic/ al acestui poem pe cât de lucid pe-atât de halucinant,/ căci aici şi acum, Domnul Abis şi Prinţul Neant/ vor pune în funcţiune, după un scurt repaus,/ maşina de fabricat absurd, maşina de fabricat haos.” (Arcadie SUCEVEANU) 
  
Fiecare motto este un preambul care ne pregăteşte pentru pătrunderea în atmosfera cărţii şi pentru călătoria prin inima ei, căci Domnul Abis şi Prinţul Neant ne îndeamnă într-un fel special să ne privim mai îndeaproape îndoielile raţionale.  
  
Dedicaţia, ofrandă generoasă tuturor celor dragi Poetului-Mag, îi face cumva egalii Lui, în identificarea Dumnezeului Poeziei, căci, ce altceva sunt epifaniile dacă nu reflexe explozive ale credinţei celor „aşezaţi deopotrivă la Masa Tăcerii,/ în aşteptarea Apocalipsei!” 
  
Evanghelia Apocalipsei este, în fapt, Apocalipsa Poetului-Mag! Şi dacă ştiţi şi credeţi cu toată forţa gândului că esenţa Magului este transformarea, atunci să credeţi în inocenţa şi în ochiul lui proaspăt în care blândeţea, graţia, modestia, delicateţea se desfac precum petalele unui trandafir. Trebuie doar să fii răbdător, dacă vrei să îi meriţi înflorirea. Numai aşa, lumea veche va fi nouă pentru tine, Cititorule! 
  
Eu, Poetul ... (Dana-Mihaela Burda) sunt versuri care preced povestea de deschidere „Pas în doi”, în care sensurile filosofice se comunică fluent, gnomic, cu o nuanţă de amărăciune romantică a condiţiei asumate. Verbele sunt la prezentul etern, abstract, rece, cu nuanţa unor maxime inflexibile, căci până la urmă, în fiecare dintre noi poate fi un Mag. El vede şi cunoaşte totul, pentru că priveşte lumea în continua ei mişcare, dar sufletul său sălăşluieşte în ţinuturile Luminii. 
  
Aşa poate fi transmis cel mai bine mesajul Apocalipsei după Theodor Răpan, o carte esenţială a sentimentelor, o Scriptură a Poeziei Limbii Române. Ca să ajungă aici, Poetul şi-a lăsat în aşteptare cel mai bun prieten, pe Damian, şi a pornit însoţit de Daimonul său, în căutarea „Cuvântului ce exprimă Adevărul”, în descoperirea Graalului. 
  
Dar timpul şi locul nu sunt ale basmului. Este o călătorie unică, în sufletul Poetului-Mag, pentru că numai Acolo Absolutul poate fi atins, pentru că numai Acolo şi numai prin Iubire se poate adresa eului său divin, „revelaţie a spaţiului de energie interioară”. 
  
Străbaterea celor şapte punţi, cărora le corespund şapte virtuţi – Libertatea, Dragostea, Răbdarea, Idealul, Adevărul, Iubirea, Dăruirea totală – e o alegorie a purificării, Calea, ca act existenţial, a realizării „sinelui de sine” implicând sentimentul cunoaşterii absolute, al artei pure ca proces predestinat a se împlini. Tot acest traseu fascinează; trecerea punţilor nu este altceva decât recunoaşterea forţei de a atinge Neatinsul, superioritatea vieţii trăită ideal. 
  
Daimonul şi Poetul-Mag sunt, în fond, „măşti” simbolice ale unui subiect cu o evoluţie ascendentă şi o gradaţie emoţionantă, desăvârşită, care pun în evidenţă complexitatea interpretativă a cărţii, totul fiind proiectat pe fundalul determinărilor estetice ale actului creaţiei. 
  
Mărturisindu-i prietenului Damian toate prin câte a trecut, „în cea de a patra dimensiune a spaţiului, acolo unde Timpul nu există”, în adâncul sufletului său, practic şi-a trăit Apocalipsa „aidoma Sfântului din Patmos”, precum şi înnoirea întregii creaţii. 
  
Povestea este romantică, prin tema Poetului-Mag, a permanentei aspiraţii spre un ideal, dar şi prin motive precum: călătoria, focul purificator; prin procedeele artistice: alegoria, invocaţia etc.; este parnasianistă, prin cultul pietrelor preţioase; este simbolistă, prin corespondenţele între planul sufletesc şi cel exterior, prin predilecţia pentru nuanţele cromatice, prin alternanţa imaginilor vizuale cu cele auditive, prin folosirea sugestiei; este clasică, prin structură, observabilă în compoziţie şi în echilibru; este postmodernistă, prin stările de spirit complementare, „aflate în acelaşi timp în relaţii de ruptură, de continuitate şi de întrepătrundere.” (J. JOYCE) 
  
Poetul, ca nimeni altul, a simţit acum decadenţa, pentru că El, truditorul Cuvântului, veghează ca Poezia să nu cadă în capcana desfrânării.  
  
Ei, Poeziei, ca armă a salvării sufletului, îi trebuie Acum o Apocalipsă, dar şi Limbii Române! De la Cuvântul rostit ‒ la Cuvântul scris, căci Dumnezeu e respiraţia Cerului din noi!  
  
Perspectiva este totul! De aceea, încrezător, aşteaptă „Să vină Judecata de Apoi! Sunt gata!” 
  
Evanghelia Apocalipsei are o arhitectură inedită, la fel cum este şi conceptul pe care ea se bazează, integrator, polifonic. 
  
Prologul – viziunea de fond – transmite mesajul exegetic, „evenimentele” premergătore celor trei cărţi, scrise într-o cheie lirică secretă: Salut către cele şapte împărăţii lirice. Vedenie pregătitoare. Descoperirea lui Theodor Răpan, pe care Dumnezeu i-a dat-o pentru a le arăta cititorilor săi cele ce se petrec şi trebuie să se împlinească-n curând în lumea Cuvintelor; şi el, prin Daimonul inimii sale, mărturiseşte cu smerenie toate câte le-a trăit, văzut şi simţit ...  
  
Versurile, precedate de motto-ul „Eu sunt Alfa şi Omega, zice Domnul Dumnezeu, Cel-ce-Este, Cel-ce-Era şi Cel-ce-Vine. Atotţiitorul.” (Ap. 1, 8) şochează prin îmbinarea biblicului cu liricul, juxtapunerea fiind gândită şi realizată pentru prima dată în această manieră.  
  
Aşa ni se relevă că Poezia există şi respiră frumos, dincolo de barierele conformismului, dincolo de convenţiile raţionale sau mistice. Versetele Apocalipsei – devenite aici motto-uri – ne introduc într-o atmosferă de totală reînnoire a artei literare.  
  
Theodor Răpan face din conceptul de Poezie principiul suprem al creaţiei sale, adăugându-i reflecţia profundă, căci obiectul ei este exprimarea vieţii afective, a sensibilităţii şi rafinamentului intelectual: „Eu, Theodor Răpan, infirm de sine şi perturbator,/ depun mărturie că pot şterge lacrima din privirea văzului,/ iar când nu voi mai fi nici bocet, nici strigăt şi nici durere,/ lespedea simţirii o voi ridica încet, încet,/ ducându-mă dintr-un glonte într-altul, din Cuvânt în Cuvânt,/ despuiat de mine şi jefuit de tine,/ urmă costelivă şi suavă a întâmplării că sunt martor al Clipei!/ O, vreme a tinereţii veşnice,/ sub flori de mirt Poeţii stau de veghe!” sau „ Da, vin curând! , pe calul meu albastru,/ coborâtor din vise şi din porunci divine,/ sfinţească-se Lumina şi Alfabetul sacru,/ în Limba mea Română, pe fluturi şi albine...” 
  
Trăind asemenea stări, Poezia devine pură libertate, pătrundere în noi înşine şi depăşire a imediatului. Poetul-Mag are nebănuite puteri cu ajutorul cărora păstrează secrete ale unui glas netălmăcit: „Dintr-o oglindă mută argintul se ridică,/ sihastrul cuc oftează în rana lui de pluş,/ dihorul stă la pândă, cu ghearele îşi face/ pe nicovala serii înfiorat culcuş ... ” 
  
Instaurând o nouă dimensiune a actului artistic, Poezia va fi transformată radical şi irevesibil: „Ah, cum creşte în mine durerea de-a fi,/ durerea spunerii şi supunerii prin Cântec/ (ca un juglan sunt cu oracolul inimii în desfrunzire),/ iau de o toartă trâmbiţa Visului şi dau de ştire ... ” 
  
Universul creaţiei este marcat de elementele în faţa cărora salutul converge către „fluviul ce curge spre cer” şi în care identificăm: cele şapte împărăţii lirice, trandafirul albastru, capcana întinsă urzicilor, lacrima plânsă de somnul cel veşnic şi mut, duhovnicia, epifaniile şi pietrele de râu, apusul şi răsăritul, stindardele devenirii şi versul sublim, Daimonul şi gândul inocent, primăvara din inima Depărtării, repetabila Deşertăciune, Măria Sa, Cuvântul şi tropotul stelelor, cele ce sunt şi cele ce trebuie să se-mplinească, buzele atinse de un gust neştiut, curajul rostirii, oraşul în care îşi scrie Testamentul iubirii, cerneala Visului, troscotul, turlele bisericilor, cenotaful Speranţei, liliacul şi floarea de colţ, măreţia Poeziei, Apocalipsa! 
  
În setea de divin, de absolut, un singur topos concret se particularizează ‒ acela al naşterii Poetului: „salut cumpăna fântânii din comuna Balaci, Deliorman (de ea mă agăţ mereu cu disperarea înecatului)...” 
  
Printr-o tehnică specială, pe care o stăpâneşte cu har şi meşteşug, juxtapunerea, ca procedeu literar, Theodor Răpan construieşte în jurul fiecărui element al universului liric paranteze spre labirintul limbajului poetic în comunicarea cu Nemărginirea. Fascinante prin complexitate, adevăr şi frumuseţe, ele potenţează trăirile ‒ imperfecţiuni ale suferinţei ‒ dar care îl ajută să treacă punţile, până la suprema formă de existenţă: Poezia!  
  
Doar prin Ea poate pătrunde adânc în lumea nevăzută, ştiind că cel mai profund Crez al său este întoarcerea la prima cauză, Fiinţa pură. Acolo ajunge faţă în faţă cu sămânţa creaţiei, „sursa a tot ceea ce a fost, este şi va fi, care nu e altceva decât sinele însuşi”. 
  
Acesta presupunem că a fost impulsul care l-a îndemnat pe Poet, prin gura Daimonului, să scrie, în maximum trei săptămâni, trei Cărţi într-una! Cartea I: Trecutul prezent – sunt! Cartea a II-a: Prezentul trecut – am fost! Şi Cartea a III-a: Viitorul trecut – voi fi! 
  
Fiecare Carte are şapte capitole, fiecare capitol are şapte poeme. Toate ‒ sub semnul Clipei şi al Eternităţii ‒ ca şi modul de „a fi” în trecerea peste cele şapte punţi, după care va deţine secretul „Cuvântului Cuvintelor” în armonia lor, devenind stăpânul „Versului perfect”. 
  
Cert este un lucru: fiecare are propriul ei stil şi o abordare singulară, dar toate trei sunt construcţia Magului într-una, căci Unul este simbol al fiinţei, dar şi al revelaţiei, mediatoarea care înalţă omul prin cunoaştere, „exprimând fiinţa absolută şi fără măsură comună, transcendentul.” (Rene GUÉNON) 
  
Magul nu crede în trecere, în perisabilitate, în nimicnicie. Nu spune că este Alfa şi Omega, însă recunoaşte că nu există început şi sfârşit. Acestea sunt doar construcţii mentale. Şi mai spune el că, pentru a fi veşnic viu, trebuie să rămâi dincolo de contrarii, precum lumina şi întunericul, binele şi răul, plăcerea şi durerea. 
  
Sunt stări pe care ni le aduce în prim plan Evanghelia Apocalipsei, ale cărei mottouri provin din Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul şi oferă combustia reflexelor. 
  
Din perspectiva literară, o continuă purificare îi este trăirea, dacă avem în vedere Crezul Poetului, pentru că scopul lui este mereu acelaşi, de a ne învăţa pe fiecare dintre noi cum să atingem perfecţiunea. El are totul sub control, găseşte consonanţe şi rezonanţe lirice, oferind cititorului trăiri personale, sub viziune contemporană, refiltrată original pentru că: „voi rămâne-n picioare până la ultimul Crez”. 
  
Poezia este, în concepţia răpaniană, expresia unui limbaj sugestiv-simbolic, o expresie cu puteri miraculoase în stare să încifreze, într-o imagine fulgerătoare, misterul vieţii şi infinitul lăuntric al creatorului.  
  
El dispune de posibilităţile limbii cu o libertate suverană prin utilizarea tuturor formelor flexiunii, derivării şi inovării ei, sum-esse-fui fiind verbul tutelar, sub cupola căruia rosteşte: „Fericiţi sunt viii care de-acum înainte mor întru Poezie”, „sunt Cel dintâi, cârmuitor vederii”, „acum sunt trist de mine, Antipa rău mă doare”, „dezbracă-mă de ultimul Cuvânt încet, încet,/ până când toţi sfinţii de pe catapeteasma inimii mele/ vor înceta să mi te mai mintă/ cu înverşunarea Poetului care sunt!” (din Cartea I ‒ Trecutul prezent: sunt!) 
  
Prezentul trecut: am fost! este specific celei de a doua cărţi: „Tu, gata să mă naşti într-un nou luminiş/ mă reinventai ca şi când nici n-am fost”. Îl regăsim însă şi în prima Carte: „am fost risipitorul corolelor stelare”, dar şi în Cartea a III-a: „şi dă-mi sărutarea din urmă:/ să fiu ce nu am fost nicicând vreodată”, „La ospăţul de taină am fost”. 
  
Timpul Magului este infinit misterios, câtă vreme formele lui sunt într-o continuă fuziune: „Veniţi şi adunaţi-vă la ospăţul cel mare al Poeziei,/ voi muri cu ultimul Cuvânt înţepenit pe buze,/ pe o ploaie pe care nu mi-am scos-o niciodată din minte ... / Eu voi muri în veghea vocabulelor – şi nu mi-e teamă de ele – / şi, poate va fi chiar într-o zi de marţi, ca azi ... ” 
  
Este evident liantul mecanismului poetic, elementul de referinţă al discursului – Timpul ‒ căci toate datele planului natural cosmic şi ale planului uman terestru stau sub semnul lui: clipa, secunda, ora, ziua, anotimpul, ceasul, azi, mâinele, veşnicia, eternitatea etc. 
  
Actul creaţiei nu mai este rezultatul colaborării cu muza, de unde a plecat iniţial Poezia, lirica trebuie să pornească din inimă, pentru că „numai cu inima poţi vedea bine, lucrurile esenţiale rămân ascunse...” (Antoine de SAINT-EXUPÉRY) 
  
Constanta operei lui Theodor Răpan este credinţa în puterea de materializare a cuvintelor, similară, de altfel cu puterea de spiritualizare prin harul şi meşteşugul artistului asupra creaţiei. 
  
Evanghelia Apocalipsei ‒ Epifanii, chiar din titlul textului-cheie ‒ Apocalipsa Poetului-Mag ‒ trimite implicit spre conţinutul de idei, conducând înspre cele două arii semantice, una religioasă, în fapt numai pretextul, cealaltă, laică, fundamentală, un autentic Manifest întru sănătatea Poeziei şi a Limbii Române.  
  
Structural, cartea este construită pe principiul simetriei. Simetria este asigurată de raportul dintre constructul poemelor ‒ o formă specifică, tipic răpaniană, încadrarea într-o singură pagină – şi planurile imaginarului poetic. Relaţia de simetrie este asigurată şi de simultaneitatea armonizării dintre mottouri şi substanţa ideatică a reflintextelor, metamorfoze ale comunicării, dar şi ale cuminecării. 
  
Aici, mai mult ca oriunde, surprinde spontaneitatea cu care operează inserţiile, stabilind o reală şi greu de conceput conexiune, resimţită atât la nivel emoţional, cât şi la nivel intelectual. 
  
Reflintextul dobândeşte noi conotaţii ideatice, stilistice şi valorice. Pe fondul temerităţii unice în Cuvânt, Calea de la Clipă la Eternitate nu este altceva decât un labirint prin spiritul Poeziei. 
  
Titlurile ciclurilor sau ale poemelor sunt ele însele exemple de retorică rafinată, contribuie şi ele la conturarea unui univers ale cărui elemente circulă de la un text la altul, fie configurând o atmosferă, fie definind o stare.  
  
Cartea I ‒ Trecutul prezent: sunt! este creatoare de orientare literară, de profundă originalitate, datorită mai multor elemente, printre care rolul pe care titlurile ciclurilor, dar şi ale poemelor îl au în autentificarea esteticii Cuvântului, maniera de utilizare a limbajului – prin intuirea şi descoperirea zonelor de mister ale acestuia, cultivă determinantul, în favoarea descoperirii poeticităţii sinelui profund: 7 EPISTOLE DIN CASA INIMII, 7 PECEŢI DE SÂNGE, DE LACRIMI ŞI CUVINTE, 7 TRÂMBIŢE MUSTRÂND CUVÂNTUL, 7 SEMNE PE RĂBOJUL DEŞERTĂCIUNII, URMAREA MIELULUI (EPIFANII CU ÎNGERI), CEREMONII DIN PĂDUREA NEBUNĂ (VIZIUNE PREMERGĂTOARE „LA CELE 7 CUPE”), CELE ŞAPTE CUPE (POTIRELE MÂNIEI).  
  
Observăm că la unele titluri simte nevoia completării cu subtitluri, întru potenţarea expresivităţii ideatice, spre diferenţiere şi schimbare de ton, de ritm şi de stil, după cum o cere creativitatea în rezonanţă cu Apocalipsa biblică. 
  
Nu criteriile apartenenţei la o tradiţie sau la o confesiune sunt aici simbolurile numerologiei, ale vocabularului religios sau ale altor nevoi spirituale ale timpului/ timpurilor, ci curajul afirmării unor modalităţi estetice noi, şocante, ale unei ars combinatoria născută dintr-o trăire de Poet autentic. 
  
„Sunt Cel ce ţine-n cumpănă Cuvântul” este versul profetic al incipitului cărţii, ce va fi dezvoltat, amplificat, pas cu pas, prin acumulări de sensuri şi semnificaţii poetice. Citind, constatăm mutaţii fundamentale din spaţiul religios în universul liric, impunând tonul grav al virtualităţilor artistice.  
  
Intrând în miezul cărţii, exemplele sunt dintre cele mai sugestive: „Semnele sfârşitului. Poezia e-n soare, în lună, în stele. Munţii se clatină, Câmpia boleşte ... ”, „Tăcere în cer. O, Moarte, unde îţi e biruinţa din urmă? Cu îngerii de mână Poezia întâmpin ... ” 
  
Meşteşugul Cuvintelor presupune selecţie, asociere, armonizare: „Epistola din Efes întru dezdurerare şi alean”, „Calul roşu. Silabele de foc ucid splendoarea. De stricăciune Poezia fuge”, „Primul vai ! Lăcustele nimicitoare sau rostul Poeziei e-n pericol”, „Mihai şi Lucifer. Lupta din cer. Lumina se ascunde în ninsoare ... ”, „Seceriş şi cules de vie (II). Cosorul minţii plinul înzeieşte”, „Însemnul rătăcirii în neant. Pe cerul din Balaci e chipul meu ... ”, „A patra cupă. Smereşte-te, iubire, în spada ta mă-ncred!” sunt numai câteva exemple care evidenţiază tensiunea ce se creează între suavitate şi degradare, între inocenţă şi agresiune, între imprevizibilităţi topice şi imagini potenţate prin tehnici literare inedite. 
  
Este interesant de observat cum au fost parcurse etapele care converg către conceptul de Poezie, desprinderea de estetica tradiţională, care promova „un fond de idei şi o formă de imagini”.  
  
A fi Poet este însă „a simţi”, nu doar „a cugeta”: „Şi-am văzut ieşind din gura Fiarei pe Nimrod,/ dinţii lui scrâşneau cu disperare,/ Profetul Mincinos rânjea-mbrăcat în neagra-i ciohă mare.../ Războiul e aproape, răsăritul mă minte,/ fericit şambelan priveghez la Cuvinte...” 
  
Întâlnim, în universul creaţiei, şi tristeţea metafizică, şi „voluptatea morţii”, şi totul, şi nimicul, şi lumina, şi întunericul, şi aproapele, şi departele, şi dezdurerarea şi melanholia, şi ermetismul, şi spleenul, şi „invazia predicatelor neruşinate”, şi „teroarea substantivelor vulgare”, şi „invazia adjectivelor obscene”, şi „sfârşitul atributelor abjecte” şi Fiara, şi „cumpăna privirii”, şi Câmpia Eternă, şi Clipa, şi Adevărul, şi Îngerul, şi Femeia, şi piatra, şi Iubirea, şi Cerul, şi Tăcerea, şi umbra, şi norul, şi copacul Yggdrasil etc., în Crezul Poeziei: „În cimitir s-a pârguit lumina,/ rimele toate-au secat,/ Cântarea lui Moise nimeni n-ascultă,/ codrul din mine a fost furat ... / Lupii latră noaptea aţâţaţi de stele,/ vipere negre calea-mi aţin,/ cu disperare, cu îndurare,/ din gândul Câmpiei acuma vin ... / Mielul îmi zice: fii tare, Poete,/ iarba te cere, frunza te vrea,/ viciul tău fără de moarte,/ de Moarte te va răzbuna!” 
  
Meditaţia subiectivă creează un nou tip de integrare şi valorificare a simbolurilor, dar care nu sunt accesibile tuturor cititorilor; ele îşi dezvăluie sensurile în funcţie de cultura şi de percepţia fiecăruia, deschizând drumul unui număr imens de interpretări, diversificând trăirile, amplificând emoţia receptării: „Coboară, Doamne, scara şi fă-mă iar zidar,/ un clinchet de-ntuneric pe ape se zvoneşte,/ eu cânt cu disperare, semeţ, pe româneşte,/ colinda Bucuriei! S-o-mpart, demult aş vrea ... / Îngenunchez la capul clocotitoarei munci,/ pocalul de-ntuneric aşteaptă pus pe masă,/ e ceasul putred, rana mă apasă,/ cocoşii cântă, Moartea este deasă:/ din scutecele milei Poetul vrea să iasă ... ” 
  
Pornind de la experienţa christică, poemul propune o metaforă unică a existenţei, nu de la viaţă la moarte, ci din moarte la înviere: „Temeţi-vă de El, de cartea sa,/ Poetul dezghioacă primăvara, / căderea Babilonului e ca/ securea ce-şi croieşte-n somn cărarea ... / Daţi slavă sevei limbii ce vă naşte,/ oracolele mint de bună seamă,/ fără de lacrimi cronicarii zac,/ sub tirania bozilor dau vamă ... / Paftaua cade, tropicul suspină,/ orientalul prinţ e-n desfrânare,/ în pântecul pământului e frig:/ Evanghelia Poeziei nu moare!” 
  
În Calea sa, Poetul trăieşte toate stările Cuvântului pentru că el reprezintă esenţa creaţiei. 
  
CARTEA a II-a ‒ Prezentul trecut: am fost! stă sub semnul interogaţiei: „Am fost ori sunt, cine mai ştie oare?” şi este un adevărat excurs prin existenţa Celui ce-şi caută adevărata sa înfăţişare: „Cine sunt? Cine eşti? Cine-i Cine?”, prin problematica Poeziei ca mijloc de cunoaştere, dar şi prin carnea Cuvântului aflat între Tăcere şi Rostire. Ciclurile „LA JUDECATA CUVINTELOR”, „PĂSĂRILE CLATINĂ HAZARDUL”, „TU, POETULE ... ”, „ZI DUPĂ ZI, TĂCERE DIN TĂCERE”, „EFEMERIDE (ELEGII DE SPUS PE-NSERATE)”, „LENTORI (DINCOLO DE STEAUA CANOPUS)”, „CINE SUNT? (RADIOGRAFIA UNUI CREPUSCUL)” încifrează sensuri de adâncime, Poetul având capacitatea de a transcende realul, trăitul, accesul spre această zonă fiind condiţionat de inocenţa şi candoarea sentimentelor. 
  
Unitatea universului o păstrează mereu aceeaşi. Ca-ntr-un circuit, creator-creaţie, creaţie-creator, consolidează legăturile dintre cele două lumi, pentru a menţine echilibrul acelui „tot” primordial, ca în: „Portret de Poet...”, „Auzul mă încurcă, vederea mă învinge, Poetul sparge globul noptirilor nătânge ... ”, „De departe povara iubirii m-apasă”, „Anticul ritm îmi fracturează versul ... ”, „Tu vrei în scorburi de lumină noaptea, Poeţii urcă toţi Golgota mării”, „Poetul e un Dumnezeu de ceară ... ”, „Cu mâna dreaptă scriu destăinuirea”, „Auzul nepereche mă-ngână în timpan ... ”, „Îngăduie-mi să sufăr, îndurerat văd umbra ... ”, „Dincolo de steaua Canopus..”, „Eu sunt al cincilea anotimp al tău ... ” 
  
Theodor Răpan impune forme înnoiri în planul creaţiei, îmbogăţeşte profunzimea limbajului, construieşte forme polifonice cu o prozodie inedită: „Paznic al şoaptelor gândul îmi este,/ azi în Citera m-aplec sfios,/ gura Venerei îmi dă de veste/ că voi fi umbră de chiparos ... / Şi vin la Judecata Cuvintelor de-Apoi/ aşa cum sunt, dând ceasul înapoi ... ” 
  
El este un poeta faber, trece totul prin imaginea artistică, unicizând-o: „Desigur, voi plăti cu mâna toată,/ ce n-am avut şi nici n-aş merita,/ privighetoarea moare, uitarea se răscoală,/ flămând de vis mân caii spre tăul neaflat,/ o, Persefona, vino, din boală azi mă scoală!/ Recursul la clemenţă se judecă pe dat':/ de versul meu, Zeiţo, sunt astăzi condamnat!” 
  
Nebănuite îi sunt ipostazele: „rob etern”, „Poetul sparge globul noptirilor nătânge”, „O, prădatule Poet!”, „eu sunt ghintul vremii, cel desperecheat!”, „Eu sunt Biruitorul! Am apărat numele Cetăţii mele/ cu toată fiinţa Alfabetului în care acum trebuie să tac ... ”, „Poetule, la uşa Necuvântului îndură,/ faptele bune pleca-vor ca mâine în bejenia sinelui!”, „Poetul e un saltimbanc rănit”, „e o salcie pletoasă”, „e un înger tuns chilug”, e un crocodil sfios”, „Poetul e ce eşti şi tu, şi el:/ Tăcere netăcută-n faţa firii,/ prefacă-se lumina-n mărăcini,/ în gândul său apun toţi trandafirii ... / Poetul e toiagul către zei,/ cu plugul minţii, iată, cerul ară,/ din focul prometeic destrupat/ Poetul e un Dumnezeu de ceară ... ”, „în cel ce nu-s Poetul tot plineşte ... ”, „Poet de sunt ursesc doar bucuria ... ”, „Citeşte-mă şi-nvaţă-mă la flacăra uitării ... ”, „...în sângele Visului doarme un prunc”, „Vrednic eşti Tu, neînjunghiatule Poet,/ să primeşti lauda mea ... ”, „voi trâmbiţa din toţi rărunchii inimii mele,/ despre Noua Ordine a Limbii Române,/ despre taina Poetului tipărită pe aer,/ binevestind robiţilor de Ea profeţia din urmă ... ”, „Cum să mă împart, Doamne, când străjile cerului,/ lihnite-n Cuvânt îmi devoră până la foame/ şi ultima vertebră a sinelui ... ”, „dincolo de steaua Canopus sunt munţii pierzaniei,/ înapoia lor ‒ păunii: Poeţii cu gură cerşită!”, „Gol de mine, conjuga-voi solemn: sum-esse-fui!”, „înger pleşuv cu lacrimi de albine!” 
  
A transpune abstracţii din planul gândirii interiorizate în expresia lor materializată înseamnă a figura senzaţia Ideii: „Doamne, nu mă părăsi în faţa Instanţei Supreme a Poeziei!/ Ştiu că ai împotriva mea iubirea dintâi,/ ştiu că mă vei judeca precum un rătăcit centaur,/ ştiu că-mi vei aduce acuze de pocăinţă şi of,/ ştiu câte herghelii de cuvinte am înecat în unde,/ ştiu că n-am găsit forma ce pana mi-o ascunde ... ” 
  
Astfel de trepte spre absolutul cunoaşterii, inedite prin forţa de materializare a conceptelor, şochează de la început receptarea, devenind mărci stilistice ale acestei „scrise”. 
  
Situarea între actul poetic, asemenea unei manifestări a individualităţii subiective şi modalitatea de obiectivare a raportului eu poetic/ eu cosmic, sugerează o imagine care polarizează, deopotrivă, simţirile vieţii şi pe cele ale unei perpetue deveniri: „Da, Poete, am împotriva ta câteva lucruri:/ Ai tragedia simţirii pe plauri de rouă. De ce?/ Ai îngândurarea pietrelor descompuse-n cuvinte. De ce?/ Ai aurul lumii strâns în stoguri de patimi. De ce?/ Ai cupele inimii pline de impudoare şi nesăbuinţe. De ce?/ Ai perina sărutului sub cearşafuri tivite cu diamante. De ce?” 
  
Metafora centrală este aceea a Cuvântului ca fiinţă, care instituie o modalitate unică de existenţă prin Poezie ‒ mijloc de cunoaştere şi devenire. Viziunea dinamică este, în acest caz, integratoare, primordială, constituind şi un exemplu pentru evoluţia evidentă de la comparaţie la metaforă, de la metaforă la simbol, la un cod lingvistic răpanian: „Pentru că eu am păzit Cuvântul răbdării Tale/ şi Tu mă vei păzi pe mine de ceasul încercării,/ de Cel ce peste toată pronia Limbii Române va curge,/ peste cele şapte chakre ale sfinţeniei Patriei mele,/ cu şapte poeme atârnând de chivăra busuiocului ... ” 
  
Construcţia originală urmează o traiectorie circulară spre Poezia înaltă, centrată pe sine însăşi. 
  
CARTEA a III-a ‒ Viitorul trecut: voi fi!, din perspectiva creaţiei, concentrează marile teme abordate: trăirea intensă sub semnul armoniei contrariilor, relaţia cu divinitatea, culminând cu revelaţia potrivit căreia dăruirea de sine este singura care contează, fiind o modalitate de a cuceri Eternitatea.  
  
Etapele parcurse şi convulsiile fiindului se organizează într-o spirală a Timpului, ce tinde spre absolut, tocmai pentru că traduce tulburătoarea dualitate a umanului. Ambiguitatea specifică Poeziei poate presupune legătura paradoxală cu misterul existenţial, elogiind înnoirea fiinţei în spaţiul şi timpul universal. 
  
Ciclurile cărţii sunt de un fior tulburător: „PRIN LABIRINTUL SFIIRII”, „CĂDEREA ÎN ROBIA POEZIEI (JERTFĂ DE UNUL SINGUR)”, „LA UMBRA SILABELOR (HEMOGRAMA LUI DUMNEZEU)”, „CERUL DIN INIMĂ, PĂMÂNTUL DIN STELE”, „LA ZIDUL PLÂNGERII”, „PROFEŢII DE AZI PE MÂINE (7 ZILE DIN JURNALUL UNUI HERUVIM)”, „APOCALIPSA DUPĂ APOCALIPSĂ (FINAL IN NUCE )”. Identificăm în texte alternanţa termenilor concreţi cu cei abstracţi, cu sensuri figurate, alcătuind un limbaj metaforic dens, în care domină misterul perpetuu şi fascinant. De fapt, însăşi Poezia este un mister, deoarece cuvintele – ca elemente de comunicare – au rosturi metaforice, Poezia fiind şi un act de luare în stăpânire a limbii, prin valorificarea diferitelor straturi lexicale în asocieri surprinzătoare: arhaisme, regionalisme, termeni religioşi, neologisme, dar şi termeni pe care singur îi construieşte: „Arderea Babilonului cel Mare. Au mai rămas consoane-n cornul serii, vocalele mă cheamă-n aşternut ... ”, „Să ieşi din ea, Poporul meu, pe lacrimi de tămâie zimbrul moare ... ”, „Litanii la poarta Raiului. Nu plângă nimeni, caii-mi sunt departe...”, „La nunta Mielului. Neprihănire, chipul tău mă colindă în somn ... ”, „Voi, amăgiri deşarte, Cuvântul înzideşte ... ”, „Final în tăcere. Apocalipsa după apocalipsă. Da, vin curând! ” 
  
Metaforele din titluri se corelează cu reperele universului liric, inepuizabile ca substanţă şi sens.  
  
Într-un alt spaţiu şi timp configuraţia Poetului se amplifică, dobândind noi şi noi valenţe: „Grijania splendorii bea-vom toţi,/ pedeapsa vom primi-n contumacie,/ ascunde-te, Poete, ascunde-te de poţi:/ ninsoarea niciodată n-o să ştie...”, „Veni-va Judecata într-un ceas,/ Magul-Poet pornit-a de cu seară,/ la marginea Câmpiei, în secară,/ stau dropiile – flămânzit popas ... ”, „Vai, vai, cetatea cea mare,/ din a cărei sclipire am orbit cu toţii, nu mai e!/ Veseleşte-te, Poete, şi voi eunuci ai speranţei..”, „Jertfă de unul singur fac;/ Doamne, sunt fericitul de pe crucea asinilor,/ dă voie să mă cuteze Visul!”, „Poeţii sunt copiii lui Dumnezeu!”, „Eu sunt Împăratul-Împăraţilor-şi-Domul-domnilor!/ Scriu poeme într-o dungă, îmi imaginez că nu mai am trup,/ nefericirea îşi lasă oul dogmatic în pălăria mea ... ”, „Frumoase sunt zilele tale, Poetule-Mag!”, „Jertfească-se Cuvântul, Poetul priveghează,/ la capăt de-ntuneric pândeşte cineva ... ”, „O, vreme a tinereţii veşnice,/ sub flori de mirt Poeţii stau de veghe!”, „Oi fi ori nu contemporan cu mine,/ oi fi ce nu-s, prea sihăstrit şi gol,/ lovit cu leuca vorbelor sublime/ pocalul Poeziei îl prind în prostovol ... ”, „şi nimeni, nici măcar eu/ însumi, nu îndrăzneşte să creadă că nu va putea cunoaşte/ vreodată lăuntrica alcătuire a acestei fiinţe, jumătate Om,/ jumătate Vis, care este Poetul./ Acum şi întotdeauna!”, „Şi Poetul, Dumnezeul duhurilor profeţiilor de acum,/ mă trimite să iau cântarul dreptăţii în mână şi să spun ... ” 
  
Simbolistica imaginii este dezvoltată până la identificarea cu eul creatorului. Între misiunea Poetului şi rostul Poeziei ‒ misterul potenţat al Cuvântului! 
  
Momentul prim, simetric celui final, e marcat, de structura sferică, printr-o mişcare de rupere a continuităţii realului, căci „e Timpul dăruirii sfinţit de-un heruvim,/ sosit-a Clipa, iată, să dau eu socoteală!” 
  
Textul nu versifică idei, nu este pur conceptual, ci plasticizează sensurile, Theodor Răpan fiind un poet cu intuiţii profunde, cu un simţ al marilor adevăruri, comunicate în forme singulare: „Cu trestia de aur măsor deşertăciunea:/ eu voi fi Cel ce nu am fost:/ paznic al umbrei, hotarnic fior,/ până mor, până mor, până mor...”, „E timpul să ardem Secunda,/ aducerile-aminte nu există,/ vom fi o minciună ilustră,/ iar minciuna aceasta e Arta mea,/ ca trezirea din somn a vântului, primăvara ... ” 
  
Stilistic, imaginile sunt puse în relaţie cu o concepţie proprie, privind organizarea în jurul unui termen-metaforă, dezvoltată în oglinda unei singure pagini. Aceasta este o tehnică specială pe care nu am mai întâlnit-o până la Ciclul Evangheliilor lui Theodor Răpan. 
  
Identificăm figurile de stil atât la nivelul formal al frazei (repetiţie, reversiune), cât şi la cel noţional (metaforă, metonimie, comparaţie, sinecdocă, epitet, hiperbolă, oximoron): „Covor de franjuri noaptea-mi pune-n cale,/ Poet în rugăciune am să fiu,/ pe fluturi tinereţea mă apasă,/ tăcută-mi este mâna cu care astăzi scriu ... ” 
  
O altă particularitate o constituie ceea ce numim figuri ale modificării ordinii cuvintelor (inversiunea, dislocarea, elipsa), dar şi figuri ale modificării intonaţiei, cu scop retoric, interpretativ (invocaţia, exclamaţia, interogaţia retorică): „Aliluia! Mântuirea şi slava şi puterea să fie ale Poeziei!/ Pentru că adevărate şi drepte sunt povârnişurile sale,/ imn triumfal întru gloria Clipei înalţ!/ Facă-se, deci, un alb stânjenel inima ei pofticioasă,/ îi voi răspunde cu glasul dintâi,/ căzut definitiv în robia de sine ... / Ah, viaţă netrăită,/ nu te răscula împotriva mea,/ ia cu tine toiagul bucuriilor/ şi dă-mi sărutarea din urmă:/ să fiu ce nu am fost nicicând vreodată,/ să cânt înlăcrimarea neclintirii,/ şi schimbă-mi sângele degrabă în cerneală!” 
  
Atenţia deosebită pe care o acordă Cuvântului este ilustrată de valorificarea lui sprijinindu-se pe elementul figurat, pe conotaţie şi versificaţie: „Juliţi de sunt genunchii de iubire,/ cu iasca vremii îţi voi da de ştire,/ iar cu amnarul şchiopătând – scânteie:/ din teascul Frumuseţii beau vinul tău, Femeie!” 
  
Elementele esenţiale în susţinerea eşafodajului prozodic (versul, rima, ritmul) nu impresionează prin ele însele, ci se convertesc în fapte de stil, ineditul şi farmecul lor rezidă în felul în care construiesc imaginea şi ideea poetică, ecoul unor complexe trăiri şi reflecţii ale fiinţei: „Şi când se vor sfârşi toate podoabele cerului/ voi veni cu ultima lacrimă în batistă ... / Copil din flori e Patria mea, iată,/ ce frumos doarme în ea răsăritul privirii!/ O, Patrie, cu ochi nesărutaţi,/ cu tălpile goale – arzânde păcate ‒/ nu privi la sămânţa dusă de vânt,/ lipit de umbra ta sunt ca un măr nemuşcat:/ să amăgesc Cuvântul n-am curaj,/ veşnic supus, stăruie-n mine blestemul de-a fi ... / Vino, Patria mea, cu mersul tău infirm şi dezolat,/ sprijină-te în credinţă de braţul meu,/ îţi voi elibera îndată tot Alfabetul rostirii/ şi-n tumultul cataclismului fi-vom din nou fericiţi ... / Iubită Patria mea, îţi trimit singurătatea inimii mele!/ De pe Rugul Aprins: Theodor Răpan!” 
  
Construit pe baza repetiţiei exclamaţiei retorice din titlu ‒ „ Da, vin curând! ”, poemul final are o valoare concluzivă, motivând prin iubire şi dăruire totală relaţia simpatetică a Poetului cu esenţa stărilor pure. Emoţia universului lăuntric favorizează acordul empatic cu neţărmuritul metafizic, dar şi cu întruchipările diverse ale lumii fizice, limitate în materie şi, totuşi, purtătoare ale misterului existenţial: „ Da, vin curând , pe calul meu albastru,/ coborâtor din vise şi din porunci divine,/ sfinţească-se Lumina şi Alfabetul Sacru,/ în Limba mea Română, pe fluturi şi albine.”  
  
Elementele caracteristice acestui model estetic sunt dimensiunea gnomică şi asertivă a discursului ‒ definitorie pentru Poezia „Marelui Mister al Creaţiei” – şi prozodia cu versuri libere, de o metrică variabilă, cu libertăţi ritmice şi cu asocieri de tipul ingambamentului, prin care se rosteşte gândul. 
  
Evanghelia Apocalipsei – Epifanii propune un mod de receptare specială a stării Poeziei, înţeleasă ca modalitate de a fi a creatorului. Aparţinând lirismului subiectiv, situează eul în centrul unui univers cu totul original. 
  
Ineditul expresiei cărţii se bucură de însoţirea poemelor cu ilustraţii sugestive, reprezentative, semnate de Damian Petrescu, genial grafician şi pictor român, trăitor de multă vreme în Franţa. Astfel, fiecare imagine devine fila unui veritabil album de artă, bucurând deopotrivă ochiul si sufletul cititorului. 
  
Cu această carte, Theodor Răpan încheie ciclul celor patru Evanghelii lirice, care marchează un act singular de creaţie în literatură.  
  
Dezvăluirea abisală a fiinţei, cultivarea frumosului, ca o valoare estetică autonomă, tentaţia de căutare a idealului, magia limbajului şi dinamica imaginii subordonate conţinutului sunt numai câteva dimensiuni care-i străbat universul operei.  
  
Poeticul identic cu liricul, rolul de incantaţie magică a Cuvântului, proprietatea stilului conduc spre o Poezie care se adresează iniţiaţilor. 
  
Respectului pentru cuvântul scris, rod al îndelungatei introspecţii a sinelui, al solitudinii grăitoare, îi adaugă nevoia de cunoaştere şi înţelegere a absolutului. 
  
Theodor Răpan nu are de-a face cu lexicul şi procedeele artistice ale înaintaşilor şi, dacă cineva ar îndrăzni să-ncerce să le caute, nu le va găsi decât pe cele ale Poetului, care deschide o nouă Cale în dezvoltarea artistică a Poeziei.  
  
Modalităţile de abordare, limbajul, mijloacele artistice îi aparţin, ca şi resuscitarea nevoii de întemeiere lingvistică şi arhitectonică. Dovezile de rigoare ni le dau: profunzimea tematică, reforma prozodică în cadrul căreia ritmurile tradiţionale sunt învinse, modalităţile sintactice cu dislocările atât de expresive ale frazei, puritatea lexicală a creaţiei, folosirea timpurilor verbale – sum-esse-fui – care implică metafora dinamică. 
  
Cu riscul de a mă repeta, subliniez că Evangheliile lirice aduc în peisajul literar un text nou, pe baza intertextualităţii, pe care îl numim „reflintext” (reflex literar intertextual), dar şi „autoreflexul”, ca forme de introspecţie a sinelui, în care privirea în oglindă, referenţialitatea, redefinirea poeticului, subtilitatea metaforei, plăsmuirea unui univers propriu, insolitul imaginilor artistice dobândesc noi valenţe estetice. 
  
O calitate fundamentală o identificăm în capacitatea autorului lor de a ordona, prin estetica Poeticii, haosul care ameninţă necontenit creaţia. 
  
Din Babelul contemporan nu ne putem salva decât prin cultivarea Frumosului „întru nemurirea Cuvântului, a Poeziei şi a Limbii Române!”. Acesta este Crezul celui care, nu numai prin Evanghelia Apocalipsei, ci prin întregul ciclu realizază, de fapt, „Evanghelizarea Poeziei”. 
  
Având în vedere finalitatea şi modalităţile artei sale poetice, afirmăm cu toată convingerea că ne aflăm în faţa unui spirit dominat deopotrivă de ordine şi mister, într-o interacţiune permanentă.  
  
Prin formaţie şi cultură este un desăvârşit cunoscător al miturilor pe care le valorifică în mod creativ. Prin sensibilitatea reflexivă, prin forţa vizionară şi mai ales prin calităţile orfice, realizând conceptul de poeticitate, el însuşi este creator de mituri: al înţeleptului, al escatologiei, al istoriei, al poeticului, al erosului. 
  
Deschizător de drum în poezia contemporană, întemeietor al unei specii literare distincte pe care o cultivă cu fervoare, inovator la nivelul limbajului poetic şi al retoricii discursului, Theodor Răpan îşi urmează neabătut Calea sa proprie, dovedind cu prisosinţă Vocaţia Universalului. 
  
Însoţitorii fideli ai Poetului, graficianul Damian Petrescu şi Editura „Semne”, îi susţin infinita bogăţie a Cuvântului, prin inegalabilele desene constituite într-un autentic album, dar şi prin desăvârşita artă a tiparului. 
  
Recunoaşterea poetului nu a întarziat! Iată ce mărturiseşte reputatul om de cultură George Astaloş: „Dirijând timp de 30 de ani revista de Arte şi Litere Nouvelle Europe, patronată de Comisia de Cultură a Parlamentului Europei (cel mai mare tiraj de pe Continent), am parcurs operele a sute de poeţi de pe mapamond, scriind despre circa 300 dintre ei (despre cei mai buni, bineînţeles!). Din interiorul acestei lungi experienţe afirm că Theodor Răpan merită cu prisosinţă să intre în Panteonul marilor peniţe lirice.” 
  
„Am auzit ce nu aude nimeni,/ luminii daţi crezare azi cu toţii ... ” 
  
Iată, ofranda Poetului!  
  
‒ Cinsteşte-o şi bucură-te de ea, Cititorule!  
  
Prof. dr. Nicoleta MILEA 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
APOCALIPSA DUPA THEODOR RAPAN sau VOCATIA UNIVERSALULUI / Nicoleta Milea : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 556, Anul II, 09 iulie 2012, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2012 Nicoleta Milea : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Nicoleta Milea
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!