Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Eveniment > Aniversari > Mobil |   


Autor: Ion C. Hiru         Publicat în: Ediţia nr. 447 din 22 martie 2012        Toate Articolele Autorului

ANUL CARAGIALE
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Credeai c-am murit, neică ?! 
  
Când Ion Luca Caragiale împlinea, în ianuarie 1912, vârsta de 60 de ani, întreaga presă românească a închinat numere festive Jubileului autorului memorabilelor piese de teatru „O scrisoare pierdută” şi „O noapte furtunoasă”. Teatrul Naţional din Bucureşti şi cel din Craiova, teatrul Comedia şi multe altele, au prezentat piesa „O scrisoare pierdută”. Sub preşedinţia domnului Gheorghe Diamandy, a avut loc, pe 30 ianuarie, un Festival dedicat lui Caragiale, festival onorat de prezenţa A. S. R. Principesa Maria şi copii acesteia, Principele Carol şi Principesa Elisabeta, precum şi de ministrul Instrucţiunii Publice. S-au organizat, de asemenea, serbări grandioase, timp de trei zile. 
  
Şi, pentru că, în acea duminică a sfârşitului de ianuarie 1912, maestrul urma să sosească de la Berlin, în gară se pregăteau să-l întâmpine, cu mare pompă, scriitori, actori, elevi şi studenţi scoşi de la cursuri, printr-un ordin al ministrului, care spunea: „Sărbătorindu-se un scriitor aşa de mare, aprob ca elevii cursului superior, ai liceelor, să-i iasă în întâmpinare”. În aceeaşi zi, urma să aibă loc un alt festival, unde, pe lângă alte manifestări, avea să se citească şi să se vorbească despre opera acestui adevărat Everest al literaturii române. Luni seara, toate teatrele aveau să joace piesele maestrului. Marţi, urma marele banchet oferit de Societatea Scriitorilor. Regina organizase la Palat o serată literară, dedicată lui Caragiale. 
  
Dar maestrul Caragiale nu a vrut toate aceste onoruri. A refuzat să participe la aceste manifestări omagiale şi a interzis chiar şi prietenilor săi apropiaţi să contribuie în vreun fel la organizarea tuturor acţiunilor. Directorul revistei „Flacăra” din acel an 1912, Constantin Banu, îi adresase maestrului, la Berlin, următoarea telegramă: „Vă felicit şi vă urez ani mulţi şi noroc, cu prilejul jubileului. „Flacăra” apare în număr festiv. Rog colaborare sau împuterniciţi pe Vlahuţă să ne dea concursul pentru răuşită bună”. Răspunsul telegrafic al lui Caragiale a fost: Regret. Imposibil amândouă. Mulţumesc atenţie”. 
  
Alexandru Vlahuţă, cel mai apropiat maestrului, îşi opreşte colaborarea la orice manifestare, refuzând să mai acorde sprijinul promis la organizarea Jubileului. Bun prieten al lui Caragiale, Vlahuţă şi-a dat seama de ce era nemulţumit genialul artist, mare dramaturg, neîntrecut orator şi ziarist, i-a înţeles mâhnirea. Fiindcă am pomenit de talentul de orator al lui Caragiale, se ştie că acesta vorbea pe înţelesul tuturor, dar, în acelaşi timp, folosea o limbă română impecabilă, era obsedat de corectitudinea frazelor şi avea un mare succes, datorită puterii zdrobitoare a raţionamentelor şi a ironiei lui fine. 
  
Refuzul maestrului de a participa la propriul Jubileu i-a şocat pe toţi. Dar, cum să nu refuze Caragiale această sărbătorire, organizată cu atâta fast? Cine erau cei ce îl omagiau acum, oare nu aceiaşi care, cu ani în urmă, îi refuzaseră primirea în Academia Română? (Marele Caragiale a fost primit ca membru al Academiei post-mortem!) Nu-şi putea călca în picioare orgoliul, mândria rănită, dar adevărul este că mastrul era reţinut la Berlin şi de boala care-l chinuia şi care îi va aduce sfârşitul, în luna iunie a aceluiaşi an, 1912. Emil Gârleanu, la festivalul de la Teatrul Comedia, spunea aceste cuvinte premonitorii: „Suntem fericiţi, totuşi, că noi începem şirul acestor sărbători pe care românii le vor reînnoi, din zecimi în zecimi de ani, întru cinstirea scriitorului care va trăi totdeauna”. Într-adevăr, iată că a trecut un veac de la trecerea în nefiinţă a lui Caragiale, departe de ţara dragă, departe de poporul pe care l-a iubit. Au trecut o sută de ani de la dispariţia Colosului, apărut în literatura română, după cum spune Petre Locusteanu, „fără ca niciun herald să-l anunţe; va dispărea, din nefericire, fără să lase continuatori”. Şi, aş completa eu, nici imitatori. Căci, dacă marele nostru Eminescu a fost imitat, chiar şi cu multă stângăcie, maestrul Caragiale nu a putut fi imitat, nu poate fi imitat şi nici nu cred că va putea cineva să-l imite vreodată, pentru că numai el a reuşit să scoată în evidenţă esenţa, caracterul oamenilor, năravurile politice, sociale ale vremii. Toate personajele lui, toţi Miticii, Popeştii, Caţavencii, Bibicii, Cetăţenii Turmentaţi i-au nemurit numele. 
  
Atunci, în ianuarie 1912, maestrul n-a vrut, a refuzat să fie sărbătorit de Tipăteştii, Trahanachii, Brânzoveneştii, Zoiţicile şi Ziţele pe care el, cu un talent ieşit din comun, i-a ridiculizat şi i-a dispreţuit. Iertată să-mi fie îndrăzneala, dar dacă azi, la un secol de nemurire, ce a urmat morţii lui biologice, l-am întreba pe maestru dacă ar dori să fie sărbătorit, aniversat, preamărit, lăudat, precis ar răspunde, cu aceeaşi indignare de atunci: „Stimabililor, nu mă treziţi, lăsaţi-mă să mă bucur de lunga mea odihnă. Nu mai vreau să-mi revăd personajele cum se plimbă prin Parlament, pe străzi, prin parcuri, la spectacole, în localuri, prin televiziuni, mai mult, hălăduind prin unghere exotice ale lumii, vorbind cu patos de „ţărişoara mea, România” pe care au dezbrăcat-o de agricultură, industrie, instituţii de învăţământ şi de sănătate, vorbind de „poporul suveran”, dar tratându-l ca şi când n-ar exista, despre „număratul steagurilor”, ca în Parlament, unde o Zoiţică, precum Pristanda al meu, pune semnul egal între 80 şi 160 de participanţi la şedinţă. Nu mai vreau să văd că sunt şi acum folosite, de diverşi „onorabili”, cuvintele lui Rică Venturiano, „Angel radios, de când te-am văzut întâiaşi dată pentru prima oară, mi-am pierdut uzul raţiunii!”, pe motivul că, deh, oameni suntem... Nu mai vreau să văd Pristandalele de la Jandarmi, politicienii corupţi din vremea de astăzi, cum spionează „revuluţia”, pentru ca apoi să aud că iar „pupat toţi Piaţa Endependenţi”. Lăsaţi-mă în pace!” 
  
În fiecare cuvânt al lui Caragiale, în fiecare replică, se poate observa o lacrimă, de râs sau de durere, fericirea şi nefericirea, pentru că ele alcătuiesc viaţa şi aceasta a fost ilustrată prin diamantul inegalabilului său talent. Când spunem Caragiale, spunea Ceahlăul, străjerul Moldovei, spunem uriaş care străjuieşte graniţele literaturii române. Maestrul s-a cununat cu Nemurirea. Să-l sărbătorim, popor român! Lăsaţi-i pe Tipăteşti, Trahanachi, Farfurizi, Caţavenci, pe Zoiţicile, Miţele, Ziţele, pe Leonizi şi Efimiţe, lăsaţi atmosfera viciată, aerul îmbâcsit de minciuni pe care ei le proclamă adevăruri, cărora ei îi spun inteligenţă; de imoralitate despre care ei spun că-i cinste. Nu ei îi sărbătoresc veacul de nemurire. 
  
Legat de aceasta, în amintirile sale, Octavian Goga, arată sfaturile ce i le dădea nenea Iancu: „Ţi-am spus de-atâtea ori, nu te mai bate cu proştii, că te răpun... Ce crezi tu, pe urma cui am suferit eu în viaţă? Pe urma deştepţilor? Prostia, suverana prostie, e totdeauna mai tare. În zadar lupţi frumos cu tăieturi fine de floretă, el loveşte greu cu lăstarul în moalele capului. Şi în zadar risipeşti spirit şi vervă, el e tare ca piatra. Cum să-ţi spun, prostul are o concepţie telurică a vieţii. Uite aşa îşi înfundă spatele şi trec pe deasupra lui toate curentele (...) Nimic mai greu decât să cârmuieşti proştii. Ei au un instinct de împotrivire organică”. 
  
Ecaterina Logadi, fiica lui Caragiale, spune, amintindu-şi de tatăl său, de felul cum lucra, cum îşi găsea inspiraţia: „Avea o mare curiozitate pentru oameni, şi de la ei îşi găsea sursa de inspiraţie pe viu. Un tic, o vorbă izbitoare, le nota în memoria lui perfectă, cu intenţia de a le utiliza cândva. Totuşi, multe din acestea le întrebuinţa doar în povestirile lui orale. Predilecţia lui era pentru oamenii simpli şi le căuta compania cu o curiozitate neobosită. Putea să stea ore întregi cu o babă ramolită, cu zarzavagioaica din piaţă, cu ţărani sfătoşi, cu meseriaşi muncitori de tot felul. Căci, spunea el, „oamenii ăştia au darul să nu spună niciodată prostii, înveţi multe de la ei”. Îi urmărea cu atenţia binevoitoare pe care nu o avea totdeauna cu cei din preajma lui, adică cu intelectualii. Oamenilor simpli le studia accentul, le descoperea hazul, le dibuia filozofia, obiceiurile rămase din străbuni, şi, mai cu seamă, le preţuia naturaleţea şi sinceritatea.” 
  
Politica şi moravurile din zilele noastre l-ar indigna la maxim pe maestru, aşa că i-ar denunţa şi i-ar ridiculiza din nou, fie ei bărbaţi ori femei, fie pe cei din Opoziţie sau pe cei care linguşesc Puterea, i-ar infiera pentru că, sub cortina demnităţilor, posturilor ce le ocupă, păcălesc şi umilesc Poporul Suveran. Cuconi şi cuconiţe de prin Parlament şi guvern, nişte şantajişti ce acţionează ca Agamiţă Dandanache, Zoiţici ce n-au altă treabă decât să „facă politică”, Tipăteşti sclifosiţi şi imorali, ce-i numesc cu scârbă pe nemulţumiţii din Piaţa Universităţii, „ţărani”, „viermi”, „ciumpalăi”, toţi ar fi biciuiţi de ironia lui Caragiale. 
  
Credeai c-am murit, neică?! 
  
Câtă asemănare, Doamne, parcă opera lui ar fi fost scrisă ieri, personajele de atunci seamănă cu cele de acum, aceleaşi apucături, aceiaşi ipocrizie, acelaşi fond sufletesc. Toţi şi toate oglindesc o realitate mizerabilă. Şi, cel care suferă din cauza asta, este poporul român. Cred că ar trebui să ne imaginăm cum marele Caragiale îi ameninţă pe toţi, zicând: „Fie-vă teamă de condeiul meu!” şi cum apoi, cu surâsul său ironic, ne întreabă: „Ce credeai, că am murit, neică?!” V-am auzit intelectualul vocabular presărat cu succesuri, almanahe, branconieri, impetuos necesari, arbori argumentali şi mai ales vorbind despre acea rasă productuvă de vaci „Einstein”. 
  
N-am murit, neică! Vă supervizez de aici, din veşnicia rece a ţintirimului, luminat de luceafărul Eminescu. 
  
Încă n-am murit, neică! 
  
Prof. Ion C. Hiru 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
ANUL CARAGIALE / Ion C. Hiru : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 447, Anul II, 22 martie 2012, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2012 Ion C. Hiru : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Ion C. Hiru
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!