Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Orizont > Ganduri > Mobil |   


Autor: Ion C. Hiru         Publicat în: Ediţia nr. 582 din 04 august 2012        Toate Articolele Autorului

Anii de glorie ai muzeisticii domneştene
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Anii de glorie ai muzeisticii domneştene  
 
MOTTO:  
„Tradiţia adevărată este singura  
merinde sufletească a unui popor”.  
Liviu Rebreanu  
 
Nu ştiu cum se face că noi, cei trecuţi de şaptezeci, ne amintim cu lux de amănunte întâmplări petrecute în copilăria sau tinereţea noastră, însă uităm deseori de ce am intrat în magazie sau unde am pus un obiect pe care cu câteva minute l-am avut în mână. Chiar îmi spun câteodată, în mod peiorativ şi, bineînţeles, cu o uşoară autoironie: „Cât sunt eu de deştept, dar asta tot nu o pot explica!” Mă întorc deci în urmă cu 42 de ani, acolo unde amintirile mă cheamă, în acel Domneşti în care era o efervescenţă a acţiunilor de cultivare a spiritului şi unde mari şi importante evenimente cultural-artistice apăreau, ca nişte fulgere iscate din senin, pe firmamentul spiritual al frumoasei noastre aşezări basarabe.  
Toate erau diriguite cu dragoste şi aplecare de către un primar al cărui suflet vibra la orice act de cultură, toate se înfăptuiau de către oameni de artă şi de spirit, adunaţi în jurul acelui tânăr director de Cămin Cultural, oameni precum doctorul, vindecător al trupului şi sufletului oamenilor, aromânul Teja Papahagi, dascălii din Domneşti, din rândul cărora profesorul Gheorghe Boşcănici a ţâşnit ca o flacără, împrăştiind lumină pe drumul spiritualităţii domneştene şi, nu în ultimul rând, cei doi mari regizori: Constantin Dinischiotu, ajuns apoi preşedinte al Comitetului de Cultură, şi Radu Boroianu, viitor senator şi ambasador al României în Elveţia.  
Dar farul mereu aprins, insistent şi, de multe ori acţionând, cum spuneam noi pe atunci, „ca o soacră”, era prof. univ. dr. Petre Ionescu-Muscel, cel care nu ne dădea deloc răgaz pentru odihnă. „Muzeu, băieţi, muzeu al satului. Să lăsăm vremurilor ce vin, copiilor şi nepoţilor, obiectele, tradiţiile, îndeletnicirile, portul naţional al moşilor şi strămoşilor noştri”, ne spunea dânsul. Şi aşa, cu căruţa bătrânului Stelian, am mers pe la curţile gospodarilor din Domneşti şi am scotocit, timp de o vară întreagă, podurile şi magaziile. Marele profesor nu avea linişte, parcă nici nu dormea nopţile. La ora şase dimineaţa era la poarta mea: „Hai, să mergem!”. Şi plecam, o luam de la capăt cu căutările. Aşa s-a iscat un adevărat muzeu, cu clădire proprie, un muzeu sătesc aranjat de nişte specialişti în muzeografie: profesorii Iulian Rizea şi Grigore Constantinescu, dr. Spiridon Cristocea şi Romeo Maschio, cercetători avizaţi ai domeniului arheologiei aşezărilor feudale. Toţi au muncit zi şi noapte, cu un mare entuziasm, panotând obiectele, aranjându-le pe îndeletniciri, epoci, tradiţii, port. Se strânseseră în jur de o mie de exponate, toate au fost sortate şi astfel reuşind aranjarea „camerei bune” care se găsea în toate casele domnişanilor. Era poate, în acea perioadă, cel mai important muzeu din mediul rural. Activitatea muzeistică avea, în era comunistă, cale deschisă.  
Of, Doamne, ce vremuri, ce oameni animaţi de ţeluri înalte! Astăzi, rememorând totul, mă apucă jalea, dar şi o mare nostalgie. Îmi amintesc o dată, era cam pe la trei dimineaţa. Aveam de toate cu noi la muncă, mâncare, băutură şi, mai ales, bunăvoinţă. La un moment dat, am simţit nevoia să ies puţin afară, ca omul. Era o lună mare cum nu mai văzusem şi care dădea nopţii un aspect uşor ireal. Cu o zi în urmă fusesem toţi la înmormântarea lui nenea Lică Dumitrache, contabilul Primăriei, cel care, de câte ori îi ceream bani pentru amenajarea muzeului, îmi replica cu voce ridicată: „Ăştia-s banii poporului, nu-i arunc pe pânză de sac pentru panotaj”. Murise, săracul, fusese de altfel un foarte bun meseriaş al cifrelor şi ţinuse de banii Primăriei, veghind să fie cheltuiţi cu chibzuială. Când mă îndreptam spre uşă ca să ies afară, profesorul Boşcănici, cu o voce schimbată, strigă: „Spiritul lui nea Lică!” „Bu-hu-hu!” şi tot aşa, de câteva ori, până când am renunţat la ideea de a mai ieşi, găsind o altă soluţie ca să-mi rezolv problema. Cu multă muncă, cu multă dăruire, dar şi cu asemenea farse pe care ni le făceam unii altora, aşa a luat fiinţă un mare muzeu sătesc, consemnat de presa locală şi naţională.  
A urmat apoi o altă acţiune. Şi anume, înfiinţarea unui muzeu de artă feudală, cu icoane pe lemn foarte valoroase, pristolnice şi carte veche religioasă, printre care „Biblia lui Şerban Cantacuzino / Biblia de la Bucureşti”, dispărută (ştiu eu cum, dar acum e tardiv, nu se mai poate face nimic) imediat după 1989. În timp ce amenajam acest muzeu, a avut loc o altă întâmplare, hazlie acum, dar atunci dătătoare de infarct. O port şi acum în gânduri, după atâtea decenii. Muzeul îl amenajasem în clădirea din curtea Bisericii din Jos, construită în acest scop şi unde, de fapt, fusese început de prof. Petre Ionescu-Muscel încă din 1937. Sub muzeu era gropniţa. Nu ştiam. Singur, într-o linişte perfectă sau, ca să fiu în temă, mormântală, ştergând de praf obiectele şi şmirgheluind sfeşnicele de alamă, văd la un moment dat ridicându-se uşor covorul din iută de pe podea. Am rămas nemişcat. Aşteptam cu teamă să văd ce se va întâmpla. M-am închinat gândindu-mă că mi-a venit sfârşitul. Eram printre icoane şi alte obiecte de cult, dar tot mi-era frică. De sub pardoseală s-au iţit două capete de copii. De speriat ce eram, mi s-a părut că aveau coarne şi că erau pline de păr.  
- Ce faceţi, dom’ profesor, v-aţi speriat? zise unul dintre copii. Noi venim aici în fiecare zi, intrăm pe ferestruica din spate.  
- Jos sunt oase multe şi glăvăţâni de oameni morţi. Mi-a zis bunicu’ că aici a fost gropniţa din timpul războiului, a adăugat celălalt.  
I-am recunoscut şi mi-a mai trecut groaza ce mă cuprinsese. Erau nişte puşti, foarte isteţi de altfel, Marius Pavel şi Mihai Mitucă. Mi-au arătat şi nişte cartuşe găsite în subsolul clădirii, rugându-mă să le duc eu la Miliţie. Aşa am şi făcut, erau vreo două cutii pline. Am astupat bine chepengul ce ducea în gropniţă, precum şi ferestruica, păzind astfel obiectele valoroase, de patrimoniu, strânse cu grijă, timp de peste trei decenii de preoţii Ion Radomirescu şi Grigore Venescu, ultimul ferindu-le mulţi ani, ascunzându-le de furia comunistă. Cele două muzee au devenit în curând ţinta vizitatorilor din ţară şi străinătate.  
O altă întâmplare îmi revine în minte. Un autocar cu medici japonezi, în frunte cu ministrul Sănătăţii din Ţara Soarelui Răsare s-a oprit la Domneşti. Toţi voiau să viziteze muzeele. Aveau ghid care le traducea tot ce le prezentam eu. La un moment dat, ghidul a rămas în camerele unde erau panotate obiectele de uz casnic. Eu eram în ceea ce noi numeam „camera bună a domnişanului” cu un alt grup de japonezi. Văzând că nu-i traducătorul, încep să le spun tot felul de prostii, despre plocatul miţos pe care îi place domnişanului să facă dragoste cu soţia, despre coşul de nuiele folosit ca leagăn şi agăţat de o grindă a tavanului şi multe altele. La un moment dat, apare secretarul Primăriei, Gicu Tecău, şi el un mare iubitor al culturii şi care ne sprijinea de câte ori aveam nevoie. Era însoţit de cineva. Gicu Tecău se uită mirat la mine şi apoi mă apostrofează: „Ce faci, mă, ce tot vorbeşti, dânsul este tovarăşul doctor Emil Ştefănescu, directorul Direcţiei Sanitare”. Bineînţeles că, pe moment, m-am blocat, dar totul s-a transformat apoi într-un haz general.  
La plecare, ministrul japonez al Sănătăţii m-a invitat în autocarul lor foarte luxos, pentru a merge împreună şi a participa la masa festivă, spunându-mi, prin intermediul translatoarei, „eşti simpatic!”. „Vă mulţumesc, am răspuns eu, dar voi veni cu „Mercedes”-ul meu. Toţi s-au uitat în jur şi mare le-a fost apoi mirarea când m-au văzut încălecând pe vechea mea bicicletă „Carpaţi”, ponosită şi cu anvelopa cusută de cizmarul Chirel. Ospăţul era oferit de neobositul doctor Teja Papahagi în elegantul club al spitalului. „Au râs tot timpul drumului, în autocar, văzându-te cum te urci pe bicicletă” mi-a spus doctorul când, în sfârşit, am ajuns şi eu.  
Întâmplări hazlii. Au fost însă şi unele dureroase. Una dintre ele o voi relata în continuare, oprindu-mă aici cu rememorările. Primul-secretar Gheorghe Năstase, un om deosebit, despre care am mai scris, din cauza faptului că nu se asemăna deloc cu ceilalţi activişti de partid (el fiind un om de cultură, cinstit, înţelept, demn, un poet şi un eseist de o rară sensibilitate), a fost marginalizat de către cuplul Ceauşescu şi de acoliţii lor, locul lui la conducerea Comitetului Judeţean Argeş fiind luat de temutul Ion Dincă, zis şi Teleagă. Într-una din vizitele sale la Domneşti, l-am invitat pe primul secretar Dincă să viziteze muzeele, să mă „laud” şi eu că sunt un „comunist destoinic”. A acceptat. L-am dus la Muzeul de Etnografie şi Folclor din Dealul Voievozilor, am coborât apoi la cel de artă feudală, iconografie şi carte veche, aflat în sediul Societăţii Culturale „Luca Paul”. Aici erau expuse pe pereţi, printre multe altele, tablouri mari, de 80 / 60 centimetri, înfăţişând preoţii ctitori şi înaintaşi ai celor două biserici, dascălii din vechime şi pe alţi făuritori ai culturii domneştene. După vizita pe la muzee, eram absolut convins că am crescut în ochii liderului comunist. Da’ de unde! La sediul Comitetului de partid, în prezenţa primarului Gheorghe Vasile, altfel iubitor de spirit, am fost muştruluit straşnic şi ameninţat: „Dacă nu dai jos sfinţii ăia de pe pereţi, găseşte-ţi altceva de lucru!” Aşa că a trebuit să închidem expoziţia, cu toate că primarul Gheorghe Vasile, curajos cum era, mi-a spus: „Nu închidem nicio expoziţie. Ele sunt bogăţiile Domneştiului”. Şi nu s-au închis.  
Păcat că după aşa-zisa revoluţie din 1989 au început să dispară din exponatele muzeelor, printre care şi câteva icoane, precum şi „Biblia de la Bucureşti” (1688), rămânând astfel locuri libere nu numai pe pereţi sau pe rafturi, dar şi în viaţa spirituală a comunei. Ce folos că am anunţat imediat forurile competente pe atunci, icoanele deja fuseseră trecute peste graniţă de către cei care veniseră din străinătate cu aşa-zisele „ajutoare”. Dar asta este o altă poveste, una tragică şi adevărată pe care, fără să-mi tremure geana, am s-o relatez altădată. Oare şi lucrurile acestea făceau parte din „greaua moştenire”? Oricum, am rămas cu suspinul datorat acelor vremuri tulburi şi liderilor vremelnici născuţi de aşa-zisa revoluţie. Clădirea muzeului din Dealul Voievozilor este astăzi reabilitată, datorită preocupării, destul de costisitoare, a unei mlădiţe domneştene, mare iubitoare de cultură şi artă, care s-a alăturat iniţiativelor Fundaţiei „Petre Ionescu-Muscel” (a cărei preşedintă de onoare este) şi anume, doamnei avocat Catia Rădulescu. Dar clădirea aşteaptă şi alţi sufletişti ai începutului de mileniu trei care să contribuie la reamenajarea ei ca muzeu. Oare se vor găsi? Mai aveţi încă exponatele, unele măcinate de vreme.  
Dar nu numai cele amintite mai sus au constituit comoara muzeistică a Domneştiului, un adevărat tezaur de artă, ci şi pinacoteca, unică în mediul rural. Reabilitarea ei, precum şi a secţiunii de iconografie şi carte veche, a fost făcută cu dragoste şi aplecare de profesorul Ion Toader care, nu de mult timp, a plecat dintre noi, ducând în eternitate, acolo sus, în ceruri, amintirea comorii nepreţuite pe care a iubit-o şi a îngrijit-o, fălindu-se, pe bună dreptate, cu bijuteria ce se cheamă Expoziţia de artă plastică feudală şi contemporană, metaloplastie şi carte veche, ale cărei exponate aşteaptă acum un nou împătimit, precum domnia sa, să le scoată de sub cheie, să împrăştie praful ce s-a aşternut, nemeritat, pe acest tezaur pe care să-l redea din nou, publicului iubitor de artă. Când va veni vremea aceea? Cred că în curând, mai ales că primarele comunei, deşi un iubitor de cultură, e îngrădit de legi şchioape ce ţin de domeniul angajărilor. Sperăm însă că va deschide, la propriu şi la figurat, lacătele bibliotecii (cea mai veche din mediul sătesc din România), precum şi ale corpului muzeistic, păstorite cu competenţă de profesorul Toader, până mai ieri.  
Prof. Ion C. Hiru  
Referinţă Bibliografică:
Anii de glorie ai muzeisticii domneştene / Ion C. Hiru : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 582, Anul II, 04 august 2012, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2012 Ion C. Hiru : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Ion C. Hiru
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!