Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Orizont > Interviuri > Mobil |   


Autor: Octavian Curpaş         Publicat în: Ediţia nr. 136 din 16 mai 2011        Toate Articolele Autorului

Angela Monica Jucan isi gaseste un refugiu in cartile pe care le
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
justitia@justice.com

 

Povestea scriitoarei Angela Monica Jucan începe cu o amintire frumoasă şi în acelaşi timp, nostalgică. Aceea a teiului ce creştea în faţa curţii casei modeste în care a copilărit, undeva la periferia Clujului. Copacul acesta ieşea în evidenţă şi reprezenta un reper pentru ea şi alţi câţiva micuţi din vecini alături de care se juca. Crengile teiului le ţineau loc de leagăn, iar din mugurii şi frunzele lui cu gust bun, se înfruptau cu poftă. Primăvara târziu, îi culegeau florile, pe care bunica le punea la uscat. În luna mai, priveau fascinaţi, cu o nesfârşită curiozitate naivă, la cărăbuşii ce îl invadau, transformându-l în sălaş al lor.  Chiar dacă pe atunci, sentimentul de reverie îi era necunoscut, teiul copilăriei, cu parfumul său inconfundabil, a rămas în sufletul Angelei Monica Jucan pentru tot restul vieţii. Au urmat anii de şcoală şi vorbind despre această perioadă, mărturiseşte că n-a fost un elev model. Adolescentă fiind, preferinţele ei s-au îndreptat în liceu, spre „română”, aşa că a dat admitere la Facultatea de Filologie din Cluj, secţia rusă-română. Nu a existat cineva care să o fi influenţat în alegerea făcută, dar hotărârea i-a fost bine primită şi încurajată (decisiv) de dirigintă – un dascăl de neuitat, la ale cărei sfaturi recurge imaginar, şi acum. După absolvire, a lucrat ca profesoară şase ani, într-un sat foarte pitoresc, de lângă Năsăud şi apoi ca registrator medical. În prezent, este bibliotecară la   Biblioteca Judeţeană din Baia Mare. De altfel, pasiunea Angelei Monica Jucan pentru carte s-a concretizat şi în cele două volume ce îi poartă semnătura - “Optimismul bacovian”,şi «„Patologia” lui Păcală sau Simptomatologia sănătăţii». De asemenea, numele ei apare şi într-o serie de lucrări colective: “Eminescu în actualitate”, “Paşi în iarba ninsă”, şi “Biruirea de sine”. Angela Monica Jucan s-a născut pe 2 decembrie 1952, la Cluj şi are doi copii. Fiica sa, Ioana Cosânzeana, 29, locuieşte la Chicago, iar fiul, Amza Mihail, 26, se află la Cluj.



- Unde ai studiat şi între ce ani? A existat vreun moment de referinţă în perioada studenţiei, ai avut vreun model despre care ai dori sa ne povesteşti? În ce masură ceea ce ai invăţat pe băncile facultăţii te-a ajutat în ceea ce ai scris?

- Am urmat, între anii 1972-1976, cursurile Facultăţii de Filologie din Cluj. Am fost o studentă ştearsă. Nu-mi place să „iau cuvântul” şi să se uite lumea la mine. Nu suport să fiu expusă şi, dacă vrei să ştii, în clipa asta, sunt deja refugiată în cabinetul unui profesor (pe atunci, asistent), unde mă luau cu ei, la nişte consultaţii, doi colegi ai mei. A fost aproape singurul loc în care m-am afirmat, pentru că era, cu mine cu tot, un confortabil anturaj de patru. De aceea sintaxa limbii române - îmi dau seama acum – este, pentru mine, punctul de referinţă al studenţiei. Deşi rămase departe, în timp (am debutat foarte târziu: publicistic – după vârsta de 40 de ani, editorial – după 46), datorez, dintre „băncile facultăţii”, băncilor examenelor susţinute în scris o anumită independenţă de gândire care mi-a fost încurajată. La „scris”, am luat totdeauna cu cel puţin un punct mai mult decât aş fi meritat după cât învăţasem, pentru că ce nu ştiam completam de la mine şi era acceptat. Tot mai mult lingviştilor datorez acest lucru, la literatură, examenele fiind, atunci, de obicei, orale. N-am îndrăznit nici să trimit ceva vreunei reviste, deşi exista „Echinoxul” studenţesc şi deşi făceam, pentru mine, din când în când, câte o compoziţie literară.

- Care au fost gândurile, visele, aspiraţiile cu care ai absolvit facultatea ? Ce s-a întâmplat după absolvirea facultăţii, cum ai evoluat?

- N-am avut vise mari. Mă gândeam numai la o carieră cuminte, didactică; nu ţineam morţiş la Cluj. Dar şi aşa evoluţia de care mă întrebi a fost o involuţie. Am fost profesoară doar şase ani. Prin repartiţie, am ajuns într-un sat foarte pitoresc, de lângă Năsăud. După trei ani, mi-am dat definitivatul, am încercat, apoi, fără rezultat, un transfer şi am rămas alţi trei ani acolo. Păstrez amintiri frumoase satului; la vârsta aceea naveta (o făceam săptămânal) îmi şi plăcea, era, de fapt, o excursie. Între timp, însă, mă căsătorisem şi aveam un copil. Îl aşteptam pe al doilea când am plecat de acolo părăsind învăţământul, pentru a fi cu familia mea. La Cluj, am lucrat, ca registrator medical, întâi într-o clinică, apoi, cu trei doctori, în două cabinete stomatologice, până după revoluţie. În 1990, am obţinut, prin concurs, un post de bibliotecar la o filială de cartier a bibliotecii judeţene. Printre cărţi, mă simţeam, în sfârşit, mai acasă şi, printre bibliotecari, mai printre de-ai mei. Dar nu mă simt bibliotecar adevărat, pentru că n-am făcut o facultate biblioteconomică, ci numai nişte cursuri de câteva săptămâni, în total. Am deprins meseria mai mult din mers. Când am împlinit o jumătate de secol de existenţă, m-am mutat, subit, în Baia Mare. Lucrez, aici, tot la biblioteca judeţeană.

- Eşti autoarea mai multor articole şi studii literare de substanţă, publicate în diferite reviste de specialitate. De asemenea, volumele “Optimismul bacovian”, Cluj-Napoca, 1999 şi «„Patologia” lui Păcală sau Simptomatologia sănătăţii», Baia Mare, 2006 îţi poartă numele. Ambele au titluri extrem de interesante. Ai vrea să le explici cititorilor noştri cum şi de ce ai ales să vorbeşti despre optimismul unui pesimist? Ce răspunsuri te aştepţi să descopere cititorul în dreptul acestui simbolist pur, care a fost Bacovia, după ce parcurge cartea ta?

- La „cum şi de ce”, răspunsul este: întâmplarea. N-am vorbit despre optimismul unui pesimist, ci despre optimismul unui optimist care nu ştia că e optimist. Tocmai pentru că este, cum spui, simbolist pur, la Bacovia „plouă, plouă, plouă”, dar mohoreala este numai un aspect exterior. Esenţa ploii stă – ştie oricine - în puterea ei fertilizatoare. Când ţi se pare că Bacovia stă să moară de plictis în poeziile lui „ploioase”, el vorbeşte, în realitate, de cea mai mare potenţialitate de viaţă şi comasează, masiv, ideea în numai câteva versuri. Optimismul numai nu explodează de sub simbol.
Am analizat, în carte (de fapt, o broşură de 50 de pagini), şapte din cele mai cunoscute poezii ale lui Bacovia şi trei din cele mai frecvent cultivate de el simboluri (ftizia, clavirul, culoarea gri) şi am dat, cititorului, răspunsuri de-a gata. În interpretarea literară, nu am obiceiul să-mi scriu propriile impresii de lectură, nu fac altă creaţie literară pe lângă cea despre care vorbesc, privesc rece, nesentimental, textul şi mă străduiesc să păstrez distanţa atât faţă de scriitor, cât şi faţă de cititor. În această situaţie, nu am dreptul să aştept nimic. Ci doar să accept sentinţa.

- În ce a constat cercetarea fenomenului Păcală, ai abordat personajul lui Petre Dulfu din punct de vedere al hermeneuticii?

- A fost o altă întâmplare că am scris cartea cu Păcală şi nu consider că mă reprezintă. Am propus unui medic să o scrie, însă el a refuzat, nici n-a prea înţeles ce vreau, mie mi-a părut rău şi aşa am hotărât să o fac eu. Patologie nu este un termen metaforic. M-a interesat dacă s-ar putea descoperi, la Păcală, o boală, mai ales psihică. Am citit, la întâmplare, diverse lucrări, predominând cele de psihologie, psihiatrie, psihanaliză, dar nu am nicio pregătire în acest domeniu care nu mă preocupă nici cel puţin amatoristic. De aceea, n-am îndrăznit să mă îndepărtez de ceea ce am citit şi, în toată cartea (nu are decât o sută de pagini), este o abundenţă de citate. Originală este grafica realizată de colega mea, Mara Pop (Babiciu), care a ilustrat volumul.

- Cum percepe Angela Monica Jucan lumea interioară a lui Păcală şi cum o descrie? Se doreşte acest volum a fi şi o analiză sociologică sau un mod original de a vorbi despre specificul naţional?

- Lumea interioară a lui Păcală nu are multe complicaţii. El nu stă să ofteze sau să filozofeze. I-am precizat, în patru capitole, „aptitudinile” (de a sta, de a fugi, de a acţiona cu economie de efort şi de a râde), apoi, cu aceste date strânse şi pe baza unor tipologii aparţinând mai multor autori, am încercat o reconstituire a fizionomiei, a constituţiei şi a predispoziţiilor maladive. Din punct de vedere „patologic”, a ieşit că Păcală a fost sănătos tun, dar bătrâneţele, dacă le-ar fi ajuns, i-ar fi putut aduce câteva afecţiuni grave. Volumul nu este o analiză sociologică şi nici nu atinge specificul naţional. Din contră, l-am prezentat pe Păcală drept personaj singular, nu „tip”.

- Contribuţia ta literară se regăseşte şi în volumele colective - “Eminescu în actualitate”, Cluj-Napoca, 2000, “Paşi în iarba ninsă”, Cluj-Napoca, 2000, si “Biruirea de sine. Volum omagial Mircea Vulcănescu”, Baia Mare, 2004. Cine sunt cei alături de care ai publicat?

- Volumul „Eminescu în actualitate” a fost realizat de Dan Brudaşcu – în calitate de editor şi coordonator. Domnia sa este şi autorul a două comunicări ştiinţifice care apar în această carte. Se cuvine să spun, aici, că în paginile revistelor conduse de Dr. Dan Brudaşcu am fost bine primită încă de când nu ne cunoşteam, iar eu abia aveam câteva articole publicate. A fost o surpriză să mă văd cuprinsă şi în acest volum (despre care am aflat abia la câteva luni de la apariţie), alături de nume importante: George Anca, Alexandru Cristureanu, Constantin Cubleşan, Rajiv Dogra, Vasile Fanache, Ion Itu, Mircea Itu, Achim Mihu, Tudor Nedelcea, Mircea Popa, Radu Săplăcan, Octavian Şchiau, Horst Schimmel Treu, Mihai Ungheanu, Libuše Valentova.
„Paşi în iarba ninsă” este o antologie a Cenaclului Literar-Artistic „Octavian Goga” Cluj, al cadrelor didactice. Cuprinde poezii, proză, critică literară. Apar, în carte, nume consacrate, dar şi debutanţi. Sunt 55 de semnături (aproape tot cenaclul) – prea multe pentru a le enumera aici şi o selecţie mi-ar fi greu să fac. O amintesc doar pe poeta Ioana-Roxana Mureşan, care, la apariţia volumului, avea... zece ani. Mă simt mai în rând cu ea decât cu ceilalţi pentru că suntem singurele necenacliste din carte. Dar frecventam, din când în când, cenaclul.
Volumul omagial dedicat lui Mircea Vulcănescu, „Biruirea de sine”, a fost editat de Biblioteca Judeţeană „Petre Dulfu” Baia Mare şi l-am coordonat împreună cu un coleg – Corneliu Oneţ (acum, decedat). Am reuşit să obţinem texte special scrise pentru acest volum de: Ştefan J. Fay, Măriuca Vulcănescu, Marin Diaconu, Valer Hossu, Oana Mitrea, Marin Oprea, Iulian Patca, Vasile Vetişanu, Gheorghe Mihai Bârlea, Vasile Latiş, Gheorghe Marcaş, Nicoară Mihali, Adrian Pop, Florian Roatiş, Nuţu Roşca, Traian Tr. Velea, Mugur Voloş. Coordonatorii au şi ei articole în carte.

- Vorbind despre Eminescu, Mircea Eliade spunea că “Rareori un neam întreg s-a regăsit într-un poet cu atâta spontaneitate şi atâta fervoare cu care neamul românesc s-a regăsit în opera lui Eminescu.” În ce măsură ai reuşit să îl reactualizezi pe marele poet altfel decât apelând la clişeele al căror efect este exact opusul celui inţentionat de cei ce le folosesc?

- În „Eminescu în actualitate”, mi-a fost inclus un mic eseu pe marginea „Luceafărului”. Nu am repere să pot stabili măsura în care am reuşit să-l reactualizez pe poet; după ce s-a scris atâta despre acest poem, comentariul meu nu se prezintă, probabil, cu nu ştiu ce noutăţi, dar nu cred să conţină clişee. Cu umilinţă spun (numai ca să nu se creadă că mă autosupraestimez, altfel, nu am obiceiul să vorbesc despre „lauri”) că acest text a primit un premiu.
În „Paşi în iarba ninsă”, contribuţia mea constă mai mult în readucerea în atenţie a unei poezii aproape uitate, datând din anul debutului poetului. Poezia are titlul: „Asta vreau, dragul meu!”, iar ceea ce am scris am intitulat: „Porni Luceafărul”. Încercam să disting, în ea, semne eminesciene (la publicarea ei, poetul avea 16 ani).

- M-a impresionat în testamentul lui Mircea Vulcănescu, acea unică propoziţie – “Să nu ne răzbunaţi!” În ce constă omagiul pe care Angela Monica Jucan i l-a adus acestui adevărat creştin?

- Am făcut o scurtă evocare, pe care am intitulat-o „Abel”. M-am folosit şi eu, în ea, de cuvintele pe care le-ai citat. Ele au fost reproduse şi de alţi autori care au participat la realizarea volumului. Şi titlul „Biruirea de sine” constă din cuvinte ale lui Mircea Vulcănescu. În aceeaşi carte, mai am un text care vine puţin în continuarea ideilor exprimate de Mircea Vulcănescu, în „Dimensiunea românească a existenţei”, despre genul gramatical românesc – în special genul neutru.

- Ai o muncă nobilă, lucrezi cu cărţile. Din păcate, omul contemporan este atras mai mult de Internet şi de televiziune, decât de carte. Se mai poate face ceva, din perspectiva unui bibliotecar pentru a reânvia atracţia publicului faţă de cartea tipărită sau aceasta va avea soarta discului de vinil? Care este după părerea ta, rolul cărţii în societatea contemporană?

- Nu cartea tipărită va avea soarta discului de vinil, ci cartea imprimată în format electronic, în sistem magnetic sau în ce se va mai inventa. Discul şi banda magnetică s-au degradat, ori s-au uzat, fizic, iremediabil, în timp record comparativ cu cea mai proastă hârtie folosită la tipar. Pentru ce a scăpat, deocamdată, uzurii, nu mai există aparate. Dacă s-au păstrat aparate, nu mai este cine să le ştie pune în funcţiune. Înainte de a se ajunge aici, informaţia ar fi putut fi transpusă pe alt suport, care să permită, în continuare, decodificarea. În biblioteci publice, asta înseamnă, pe lângă costuri băneşti şi operaţiunea propriu-zisă de „mutare”: luare în evidenţă, inventariere, clasificare, cotare, catalogare, aşezare în locul de depozitare, poate şi procurarea unui nou mobilier, dacă dimensiunile nu mai corespund; mai înseamnă casarea şi radierea documentului înlocuit. Decât să se facă atâtea, nu se face nimic. La fel se va întâmpla, peste ani, cu informaţia stocată în formate care acum sunt în vogă. Primesc, prin Internet, imagini pe care calculatorul meu nu le poate vizualiza. M-am obişnuit. Le şterg şi gata, că altfel, ar fi prea complicat. Cu greu, însă, renunţăm la o carte tipărită pe hârtie, ferfeniţă de-ar fi. Oare nu pentru că suntem legaţi afectiv de ea, pe când, faţă de celălalt tip de păstrare şi prezentare a informaţiei, nu avem sentimente, ci numai interese?
Bibliotecile organizează tot felul de manifestări, mai ales cu copiii, dar eu sunt sceptică în privinţa lucrurilor forţate. Publicul trebuie lăsat să revină în mod natural la carte. Organismul intelectual va lupta singur împotriva febrei calculatoarelor – care nu vor fi desfiinţate, dar îşi vor preciza mai bine rostul.
În societatea contemporană, cartea este indispensabilă. Până la finalizarea studiilor, ea e obligatorie (chiar dacă nu ţi-o pretinde nimeni, ea îţi trebuie, nu te poţi descurca fără ea). Dar, când poate fi considerată încheiată învăţătura? Industria lucrărilor plagiate (din Internet) nu va putea cunoaşte o dezvoltare „înfloritoare”, pentru că se va ajunge la saturaţie. Acum, tot mai puţini fac lucrări originale, dar cât va ţine răbdarea de a citi, la nesfârşit, aceleaşi fragmente aşezate în diverse „colaje”? Omul contemporan trăieşte sub presiunea urgenţei. Cartea îi oferă un refugiu, un moment de relaş şi pe vreme bună, şi pe vreme rea; ea vindecă stresul, în timp ce calculatorul îl accentuează. Multele obligaţii fac, din omul de azi, un însingurat şi un înstrăinat. Cartea este, pentru el, un asociat, un tovarăş, creează o relaţie de proximitate; calculatorul, mult mai rezervat, este numai un mjlocitor şi ne este infidel, prin natura lui mereu schimbătoare. Cartea este prietenul discret care la nevoie se cunoaşte. Avem, vom avea nevoie de ea, o căutăm şi o vom căuta.

- Ce îţi place cel mai mult în munca ta? Dar cel mai puţin?

- Cel mai mult îmi place că am, acum, destulă libertate să mi-o aleg sau, dacă e o muncă impusă, că pot să o fac („concepţie şi execuţie”) cum vreau. Nu cel mai puţin, ci absolut deloc nu-mi place  să fiu presată de termene (dar nu prea sunt).

- Cum arată biblioteca ta de acasă? Ce autori preferi din literatura română? Dar din cea universală? Ce citeşti acum?

- După gustul meu, „biblioteca” pe care o am arată bine. După al altora, probabil, ca ceva de speriat. De când am ajuns să lucrez ca bibliotecar, am descoperit avantajele aranjării alfabetice şi am făcut la fel şi acasă. Problema este că, ce iau de pe raft, nu mai pun la loc, cu anii. Deci, biblioteca mea arată „risipit” – pe sus, pe jos, pe unde nu te-ai aştepta. Mai degrabă nu-mi place că sunt destule cărţi şi pe rafturi. Semn că nu le-am răsfoit cam de multă vreme.
Tot atâta dezordine mi-ar ieşi dacă aş face o listă cu autori preferaţi şi precis aş dezamăgi cititorul acestor rânduri, pentru că nu beletristica ar predomina.
Acum citesc vreo zece cărţi insipide. Abia aştept să scap de ele.

- Privind retrospectiv, ce ai dori să schimbi, dacă ar fi să o iei de la capăt? Ai vreun vis care a rămas neîmplinit?

- La visuri neîmplinite, nu stau rău. Am destule. Dacă ar fi s-o iau de la capăt, pe ele le-aş schimba. S-au dovedit nerealiste. (Ţi-am spus că nu-mi place ficţiunea.)

- Ce planuri de viitor ai?

- La vârsta mea, planurile riscă să devină alte vise neîmplinite. Totuşi, am şi planuri, şi şantiere deschise. Deocamdată, ele se confundă cu obligaţiile de serviciu. Trebuie să finalizez o monografie dedicată lui Gheorghe Chivu – pictor, poet, profesor dobrogean-maramureşean. Apoi, aş vrea să fac interpretări la poeziile lui Vasile Latiş (care a dorit acest lucru, dar cât a trăit, nu mi-am făcut timp) şi să iasă un volum din ele. În paralel, mai adun câte un articol într-un dicţionar biblioteconomic pe care, dacă îl termin până la pensie, bine, dacă nu, îl voi abandona. Mi-ar plăcea să pot realiza o carte a figurilor de stil (prezentate puţin mai neobişnuit). Aş vrea să fac (tot te aşteptai la o abordare hermeneutică a lui Păcală), pentru presă, nişte comentarii la câteva parabole biblice. De-oi trăi.

- Ce hobby-uri ai, cum îţi petreci timpul liber?

- Sunt prea leneşă ca să-mi pot permite hobby-uri. Stau închisă în casă, ocupându-mă cu scris-cititul sau invers. Mi-aş lua un animal, dar am impresia că mi-ar da prea mult de lucru. Îmi ajunge Clarisa, care nu e pretenţioasă – broscuţa ţestoasă pe care mi-a lăsat-o în grijă Cosânzeana. În schimb, am plante. Nici de ele nu se mai poate trece, la mine, prin casă: tot o carte şi-un ghiveci. De unde se vede că nu au devenit chiar un hobby.

- Ce mesaj ai dori să le transmiţi cititorilor noştri?

- Unul albastru, de pace.

Octavian Curpaş
Phoenix, Arizona
  
Referinţă Bibliografică:
Angela Monica Jucan isi gaseste un refugiu in cartile pe care le risipeste / Octavian Curpaş : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 136, Anul I, 16 mai 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 Octavian Curpaş : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Octavian Curpaş
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!