Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Scrieri > Mobil |   


Autor: Angela Dina         Publicat în: Ediţia nr. 1294 din 17 iulie 2014        Toate Articolele Autorului

VOCILE
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

Avea un dar omul acela, muncea ori sta, la un lucru-i era mintea: să desluşească semnele.  

Dar nu era vreun mag, nu! El avea urechea bună. Era cum e pisica, auzea ce nimeni nu putea. Ai lui îi ziceau - când aţintea urechea la... nimic şi spunea ce-aude - că i se fac poive ca lui Motocel! Adică... păreri...  

Într-o primăvară, că era tocmai la arat, până-n prânzişor, se ridicase cu ochii spre soare, stând răzemat de cormanele plugului. Aerul zilei mângâia firea, păsări şi muşte felurite zburau încolo şi-ncoace, urmându-şi drumurile lor neînsemnate cu tăciune ori cridă pe răbojul cerului.  

De l-ar fi privit oarecine, şi-ar fi zis că omului aceluia tocmai i se întâmplase ceva şi acel ceva îl necăjea, îl încurca. Cum?! Că tocmai arase! Oare, nu se-nşela?! Le auzise foarte clar când începuse să scurme pământul. Erau unele mai groase, ca de clopot greu de biserică, dar şi unele mai subţirele, parcă înrudite cu mlădiţele pomilor roditori de pe marginea drumului. Se agăţau de el, îi potopeau auzul cu jelania lor şi cu rugăminţile de a le ajuta să fie auzite şi de ceilalţi.  

Dacă nu i-ar fi fost frică să nu râdă lumea de el cum că vorbeşte singur pe arie, le-ar fi cerut el socoteală! Ar fi întrebat vocile de ce le căşunaseră tocmai pe el?! Le-ar fi îndemnat să caute pustietăţi îndepărtate... ori să năpădească mintea altuia, a vreunui vecin mai înstărit şi mai fără griji... Şi-apoi, de ce aşteptaseră amar de ani?! De ce nu-şi spuseseră mai demult păsul?!... De ce să-i cadă tocmai lui povara asta pe umeri?! Şi taman acum, când se ridicase din boala iernii şi intrase bucuros în aria asta proaspătă...  

Tăcu ruşinat în gândul său, lăsând privirea înspre galenţii din picioare... Parcă şi ei îl mustrau amintindu-i că lotul ăsta, de, lotul ăsta devenise al său toamna trecută. Nu făcuse el schimb cu alde cumătru-său de arii?! Că, de, îmbătrâniseră, anii se-adunaseră... şi ei, bieţii, pregetau să calce distanţele ca mai demult! Şi, cum fiecăruia îi era mai la-ndemână lotul ăluilalt, schimbaseră între ei locurile, cam la fel de mari. Veniseră nişte martori şi-atât. Urmau să facă şi înscrisurile când le va fi lesne să prăpădească şi ceva parale pentru aşa hatâr...  

N-apucă să facă zăbava asta bine, că iar auzi vocile cum că tare le este greu aşa, de atâtea vremuri trecute peste ele, că nimerit ar fi să fie desţelenit pământul, să fie cătate şi ridicate la lumină! Şi se plângeau vocile de dureri în oasele sfărâmate, de sângele curs în râuşoare închegate... Se tânguiau că ar fi vrut să mai vadă o dată cerul albastru şi să mai amurgească o dată cu lumina arămie a soarelui plecat spre culcare... Şi mai cereau şi dreptate! Iar el era singurul care putea să le ridice chemarea din tină spre văzduh... Altfel nici că se putea!  

Omul deshămă tretinul, spunându-i încetişor cât de rău îi pare pentru truda lui, apoi îl duse la căruţă punându-i la gât straiţa cu boabe. Căluţul tare se minună! Cum?! Primea acum răsplata, îndeobşte, sorocită la amurg?! Da! Da! îi răspunsese fără glas stăpânul ajuns depărtişor, chiar în locul unde opriseră a odihnă mai adinenea.  

Ronţăind la dulceaţa săţioasă a porumbului, calul îşi privea recunoscător stăpânul cum însemna locul, socotind cu picior şi cap calea urnită dintr-un punct, dându-i rotocoale din ce în ce mai largi. Îl văzu apoi oprindu-se, ascultând cu ochii înfipţi în negreala pământului. Acum ce face?!  

Ca şi când doar asta aşteptase, omul îşi lămuri prietenul: Acum sap, le dau voie să spună şi altora ce mi-au spus mie. Să audă toţi, să se facă lumină!  

Într-adevăr, de-atunci, omul îşi nedumerise femeia şi copiii de cum trecea pentru el timpul fiecărei zile. Dormea două, trei ore, apoi, la arie, la săpat. Nici la masă nu mai stătea. Îmbuca de-a-n picioarelea te miri ce, apoi, la săpat, iarăşi.  

Oamenii erau curioşi. Ar fi vrut să le spună de ce împrejmuise locul cu gard de rogojini şi-şi adusese doi zăvozi flocoşi, fioroşi, care-i puneau pe fugă pe curioşi. Doamne, să fi găsit vreo comoară – pietre şi aur?!  

Când vreun îndrăzneţ zăbovea cu mai mult de o întrebare, îi răspundea că s-ar afla aici o pungă cu ţiţei după care ar folosi toţi, dar să nu spună şi celorlalţi până nu se-ntâlneşte cu ea şi câte altele... Credulii tăceau mâlc, cu inima zbătându-li-se de aşa plocon neaşteptat de satul lor. Alţii, firoscoşii, îşi zâmbeau în sine, convinşi că nerodul nu face decât un gropan, de, erau trăitori în loc şes, la o azvârlitură de Dunăre, şi ce-ar putea să găsească decât vreo pânză de apă?!  

Norocul lui că nu fusese timpul nici prea uscat, nici prea ploios, încât săpăturile sale înaintaseră bine de tot.  

Omul era harnic, dar împuţinat de atâta muncă. Şi într-o seară simţi cum limba sapei scrijelea ceva, alunecând într-o parte. Se aplecă şi căută cu degetele răsfirate, până când simţi mişcare de oase... Mai mult, înţelese că oasele erau însoţite şi de metal, din zornăitul prins de urechi, anunţându-l că, da, în sfârşit, era dezvăluit ce atâta negură de vremi zăcuse departe de ştiinţa omenilor pământului: schelete vechi şi... duium de monezi, bine păstrate!  

Bucuros de izbânda căutării, omul se închină, înălţând spre Cer mulţumire că nevoinţa nu-i fusese de prisos.  

Şi, în timp ce se ruga, auzi din nou vocile ce-i lămureau, acum mai puţin obidite, cum că erau osemintele unor călugări vechi, surprinşi în timp ce adăposteau tezaurul mănăstirii, de o mână de turci chemaţi de apriga dorinţă de comori...  

Îi povestiră în frânturi dureroase cum turcii încărcaseră monezi în săculeţi, cât putuseră lua fiecare pe cal. Apoi, îi puseseră pe călugări să lărgească şi să adâncească groapa în care încercaseră ei să adăpostească agoniseala mănăstirii. La urmă de tot, îi adunaseră pe călugări pe marginea gropii şi le retezaseră capetele, aruncându-le leşurile în adăpostul comorii. Îi acoperiseră cu pământul gras şi înălţaseră în grabă un dâmb, drept semn pentru sălaşul prăzii, când aveau să revină mai târziu...  

Dar târziul s-a preschimbat în niciodată, Dunărea nu i-a iertat pe prădători, au ajuns hrană pentru peşti şi prilej de poveşti...  

Vocile, din îndurerate, deveniseră doar obosite de tristeţe. Pe om îl mai trecură o dată fiorii morţilor ce abia acum aveau să fie împăcaţi...  

Şi, chiar şi după ce arheologii din reşedinţa judeţului ridicaseră vestigiile şi le supuseseră cercetării, decretând sigur şi rece că toate trimiteau pe la-nceputul secolului al XVIII-lea, cam la vremea războiului ruso-turc şi la sfântul lăcaş din Brâncoveni aflat nu departe, atestat întâia oară prin anii 1582-1583, refăcut pe la 1634 de Matei Basarab... chiar şi atunci, omul nostru continuă să creadă că toate acestea erau nimicuri şi că vocile erau adevărata lui comoară. Îl căutaseră doar când ajunsese el stăpânul pământului, se-nsoţiseră doar cu el şi numai el fusese cel care le redase liniştea...  

Pentru o viaţă de om, nu-i puţin lucru..., iar el se dovedise încă o dată un bun desluşitor de semne...  

Sătenii erau nemulţumiţi... nici tu ţiţei, nici tu ceva aur folositor, doar tinichele vechi şi oase fără foloase! Parcă nu era plin ţintirimul lor!  

Dar, cel mai nemulţumit fu căluţul care, de-atunci, avu parte de tainul de boabe de porumb doar în amurg, fără nici o abatere de la obiceiul muncilor câmpului...  

Referinţă Bibliografică:
VOCILE / Angela Dina : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1294, Anul IV, 17 iulie 2014, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2014 Angela Dina : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Angela Dina
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!