Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Naratiune > Mobil |   


Autor: Mihai Condur         Publicat în: Ediţia nr. 864 din 13 mai 2013        Toate Articolele Autorului

Ancheta (fragment din roman)
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

 

Imediat ce procuratorul Ponţiu Pilat rostise sentinţa pentru Iisus din Nazaret, Baraba fu luat şi dus în fortăreaţa Antonia la un fierar armurier unde fu însemnat cu fierul roşu, din porunca procuratorului care dorea astfel să-l umilească încă o dată pe vestitul tâlhar înainte de a-l elibera. Pecetea fierului înroşit fu aplicată pe braţul tâlharului pe mai vechiul semn pus în Cezareea Maritima atunci când fusese prins şi întemniţat acolo. După aceast infam tratament, Baraba fu târât înapoi în faţa pretoriului unde un tesserarius, un însărcinat cu primirea ordinelor procuratorului, desfăşurase un manuscris iar acum citea în limba latină hotărârea procuratorului Ponţiu Pilat înaltul prinţ al provinciei Iudeea. Apoi, după ce acel tesssrarius citea un fragment nu prea lung din text, făcea un semn cu mâna şi alţi funcţionari traduceau celor de faţă mai întâi în elină iar apoi în ebraică, conţinutul manuscrisului parafat cu inelul de cavaler al procuratorului. Documentul spunea celor prezenţi că în numele împăratului Tiberius Caesar Augustus şi al Senatului şi poporului Romei, şi cu autoritatea procuratorului Ponţiu Pilat, înaltul princeps al provinciei Iudeea, cel numit Iisus din Nazaret era condamnat la moarte prin răstignire cu vina de a se fi făcut pe sine împărat al iudeilor, subminând astfel autoritatea cezarului Tiberius, al Senatului şi al poporului Romei.  

Ponţiu Pilat se afla în chiar mijlocul acelei scene şi îl privea cu severitate pe Baraba.  

Procuratorul ceruse apă într-un vas pentru a se spăla pe mâini înaintea tuturor, vrând să arate celor prezenţi nevinovăţia sa în sentinţa dată dreptului aceluia, după cum îl supranumise Ponţiu Pilat. Apoi procuratorul mai spuse ceva despre sângele acelui drept care urma să fie răstignit, însă Baraba nu fu atent la ceea ce se spunea dar auzi mulţimea răcnind de bucurie şi făcând semne aprobatoare. Durerea din umăr îl făcu să geamă pe tâlhar însă ştia că urma să fie eliberat.  

Adus din nou lângă Iisus din Nazaret, Baraba îşi dădu seama dintr-o dată de faptul că acel om care mergea la moarte în locul lui, nu purta pe umărul său semnul infamiei, acvila romană, adică ceea ce el urâse cel mai mult în viaţă. Îl invidia din această pricină pe omul de lângă el.  

Acela om care mergea la moarte în locul lui era nepângărit, pe lângă el care avea de acum pe umăr stigmatul, semnul robiei romane, pe care avea să-l poarte toată viaţa câtă va mai fi fost aceasta.  

Ppocuratorul Ponţiu Pilat impusese totodată tâlharului interdicţia de a părăsi Ierusalimul ceea ce pe Baraba îl făcu să se gândească imediat la faptul că procuratorul nu avea să se ţină de cuvânt prea mult timp în privinţa libertăţii sale.  

Patrulele care controlau ieşirile din Ierusalim puteau astfel lesne să-l prindă iar în caz că încălca vre-o poruncă mai mult ca sigur că avea să fie adus în fortăreţa Antonia unde i s-ar fi hotărât din nou soarta. Procuratorul chiar gândea de altfel despre Baraba, că era o chestiune de timp pentru ca acesta să ajungă din nou în beciurile fortăreţei şi de acolo... pe cruce. Iar faptul că eşuase în tentativa de a-l salva pe Iisus îl făcu pe Ponţiu Pilat să-l dorească pe Baraba cât mai curând înapoi în temniţă şi hotărî în chiar după amiaza acelei zile să pună un om de foarte mare încredere pe urmele lui pentru a-i şti orice mişcare pentru ca la momentul potrivit să-l aresteze din nou. Ponţiu Pilat însă mai avea un gând în legătură cu Baraba, fiindcă, credea el, acesta putea fi în legătură într-un fel sau altul cu mişcarea zeloţilor şi dorea prin intermediul acestuia, să pună mâna pe temuţii luptători, deci procuratorul îşi spuse că, în cele din urmă această eliberare provizorie a lui Baraba ar fi putut să-i aducă şi unele foloase dacă totul mergea conform planului.  

Procuratorul era sigur că iudeii care îl făcuseră scăpat pe treptele pretoriului urmau să-l şi acopere într-un fel sau altul pe tâlhar. Iar capul iudeilor era arhiereul Iosif Caiafa.  

După ce cu câteva luni în urmă îl arestase pe tâlhar şi îl întemniţase în Cezareea Palestinei, procuratorul îşi pusese oamenii să afle de la Baraba, prin orice mijloace, averile şi ascunzătorile briganzilor, ceea ce aceştia şi aflară de altfel. Procuratorul se concentrase atunci pe aurul şi argintul tâlharilor şi nu mai cercetă eventualele legături ale lui Baraba cu mişcarea zelotă.  

Acum însă, când tâlharul Baraba fusese eliberat, temerea că acesta ar fi putut fi atras în cadrul unei revolte zelote merita luată în calcul măcar ca precauţie, deoarece procuratorul aflase că acesta avusese mai demult legături cu mişcarea lor, iar acum, ca un fel de celebritate a zilei ce era, Baraba putea fi reactivat şi folosit în scopurile josnice ale mişcării zelote.  

Baraba era deci liber. Între zidurile Ierusalimului însă, adică într-o colivie mai mare.  

Procuratorul era de-a dreptul furios pe şansa tâlharului însă îşi spuse în sine că aceasta fusese doar voinţa zeilor care îi dăduseră un răgaz acestuia şi nimic mai mult.  

,,În fond, Baraba nu a participat cu nimic la propria sa eliberare”, realiză Pilat.  

,,Şi-a aşteptat moartea cu resemnare în temniţă, dar iată că zeiţa Fortuna i-a oferit acestuia o şansă nesperată trimiţându-l la moarte pe cel numit Iisus, în locul său”.  

,,Trebuie că Nemesis cea răzbunatoare îşi ia partea ei de la Fortuna cea aducătoare de noroc.” mai gândi procuratorul.  

Ponţiu Pilatse întrebă apoi dacă tâlharul era conştient că de fapt Iisus din Nazaret prin simpla sa prezenţă pe treptele pretoriului îi salvase viaţa.  

,,Ce întâmplare ciudată!” îşi spuse.  

Imediat după eliberare, cu durerea din umăr care îl ardea încă foarte tare, Baraba se strecură întâi prin cordonul soldaţilor, apoi prin mulţime, aclamat de cei care prin vocile lor îl scoseseră din ghearele morţii.  

Acesta se închina tuturor printr-o plecăciune scurtă, cât se putea prin înghesuială, zicând:  

,,Vă sunt recunoscător!, vă sunt recunoscător!” apoi îşi făcu loc prin mulţimea care se îmbulzea, căutând să ajungă cât mai în spate. Unii îi puneau în palmă mici monede de aramă fiindcă aşa era obiceiul cu cei care erau eliberaţi. Se întoarse prin mulţime şi văzu privirea aspră şi încruntată a procuratorului Ponţiu Pilat, urmărindu-l. Se întoarse apoi şi îşi făcu din nou loc printre sutele de bărbaţi iudei care se îmbulzeau către treptele pretoriului unde procuratorul spunea ceva către cei din primele rânduri.  

Un bărbat însă îşi făcu loc prin mulţime împingând fără menajamente pe cei din faţă, se apropie de Baraba şi îi spuse repede la ureche prin vacarmul de voci:  

-Marele Arhiereu Caiafa te aşteaptă deseară să-i aduci mulţumirile tale. Cineva te va lua de pe strada care vine lateral intrării în templu în faţa unei case care are în faţă o mică fântână şi te va conduce la el. Ai deci grijă să nu fii urmărit!  

Bărbatul care îi spusese acestea se făcu nevăzut imediat prin mulţime iar Baraba se întoarse şi privi încă o dată dincolo de trepte unde cel numit Iisus cu mâinile legate era dus în curtea fortăreţei unde avea să fie biciuit şi supus batjocurii.  

I se păru că şi acesta îl fixează cu privirea peste mulţime şi dintr-o dată i se făcu frică, lui, care spusese tuturor în mai multe rânduri, că nu-i este frică de nimeni şi de nimic. Şi îi era atât de frică încât îşi dori să plece imediat din acel loc.  

Se întoarse şi se afundă în mulţimea care nu mai termina cu strigătele. Prinse un moment prielnic şi dispăru pe o străduţă pe care lumea alerga în valuri în sens opus direcţiei sale de mers, către pretoriu adică, deoarece vestea procesului se răspândise foarte repede iar mulţi aflaseră prea târziu şi veneau de departe strigându-se unii pe alţii. Era doar el care mergea împotriva tuturor aşa că reuşi cu mare greutate să iasă pe o altă străduţă şi să scape în felul acesta de toată întâmplarea şi grozăvia în care fusese şi el implicat până de curând. Câteva străzi mai încolo reuşi să scape până şi de vocea mulţimii care se îmbulzea spre pretoriu. I se păru de aceea ciudat faptul că la doar câţiva paşi de pretoriu era atâta linişte.  

Privi în urmă şi nu văzu pe nimeni deşi nu-şi credea încă ochilor că este liber, iar mai apoi când se mai linişti şi realiză noua sa situaţie îşi spuse uşurat că scăpase şi de data aceasta de moarte.  

Totuşi, nu-şi putea explica cum de scăpase, deoarece cu foarte puţin timp în urmă, el îşi încheiase socotelile cu viaţa. Regretase până de curând faptul că fusese atât de aproape de ceea ce el avea în Ierusalim, lucru pe care reuşise să-l ţină secret după ce îndurase chinuri cumplite, departe de dorinţele lacome ale procuratorului Ponţiu Pilat. Nu dormise toată noaptea care trecuse pentru că ştia că avea să moară de cea mai cruntă moarte posibilă. Răstignirea. Şi dintr-o dată i se oferise o portiţă de scăpare nesperată iar speranţele sale se legau acum de ceea ce el reuşise cu multă greutate şi sacrificiu să ţină secret, chiar dacă ştiuse că şansele să se mai folosească de lucrul acele fuseseră practic inexistente până cu puţin timp mai înainte. Ceilalţi doi însă, tovarăşii lui, Hestus şi Dismas, nu aveau să scape de infamia răstignirii. Iar el era liber fiindcă altcineva trebuia să moară în locul lui.  

Acel Iisus pe care îl cunoscuse şi el mai demult şi pe care îl văzuse de mai multe ori mai înainte în peregrinările sale, fusese adus împreună cu dânsul pe treptele pretoriului de către procuratorul Ponţiu Pilat, pentru ca poporul să aleagă între ei doi. Cine să trăiască şi cine să moară...  

El unul avea şi acum în ureche cuvintele procuratorului atunci când îl prinseseră şi îl aduseseră în faţa lui în Cezareea Palestinei, la reşedinţa procuratorului:  

,,În sfârşit te-am prins Baraba, acum nimeni nu te mai poate salva, nici măcar cezarul Tiberius, îţi promit asta. Şi am să-ţi duc capul la Roma! ”  

,,Ei uite că scăpase încă o dată!” îşi spuse triumfător.  

Durerea din umăr se înteţi însă şi îl făcu să se chircească lângă un zid. Sudoarea îl năpădi şi ea supărătoare şi se simţi dintr-o dată foarte obosit, deci rămase acolo să se odihnească puţin, aruncând priviri iscoditoare în stânga şi în dreapta.  

Apoi îşi aminti de întâlnirea cu Iisus în urmă cu vre-o doi ani. Se dusese la o mare adunare pe care o organizaseră ucenicii şi adepţii lui şi mersese şi el căci unde era multă lume adunată era rost de făcut ceva bani prin înşelătorie sau furt.  

Se opri totuşi să-l asculte pe profet. Se făcuse o asemenea linişte încât puteai auzi păsările bătând din aripi în zbor. Apoi vorbi Iisus. Vorbea destul de încet însă în liniştea aceea îl auzi şi el foarte clar. Iisus spunea o povestioară cu un stăpân care împrumutase nişte talanţi de argint supuşilor săi.  

După un timp stăpânul îşi ceru înapoi talanţii, cu dobândă desigur, iar unul dintre ei îi dădu înapoi talantul pe care i-l dăduse mai marele. Pe acesta îl pedepsi stăpânul şi îl condamnă la o aspră pedeapsă. Ceilalţi doi slujitori, care aduseseră profituri la talantul iniţial fuseseră lăudaţi şi ridicaţi în ranguri înalte în casa stăpânului.  

Se gândise atunci, se gândea şi acum, că cel care avea un singur talant îi dăduse înapoi stăpânului tot un singur talant, deci nu risipise averea stăpânului ci o păstrase şi o înapoiase cu frică, în mod cinstit şi just după înţelegerea oricui, însă în povestioara lui Iisus, stăpânul îl pedepsise tocmai pe acesta cu foarte mare asprime. Acesta era finalul povestioarei.  

În acea seară după ce ascultase vorbele lui Iisus din Nazaret, stătuse cu tovarăşii săi la foc şi dezbătuseră problema talanţilor pe toate feţele şi găsiseră aproape cu toţii că stăpânul din povestioară nu se comportase corect în acea conjunctură.  

Unul din tovarăşii săi, îl întrerupse însă la un un moment dat cu o observaţie, iar el se întorsese uimit către acela fiindcă nu era obişnuit ca cineva să-i fie împotrivă de faţă cu toţi ceilalţi:  

„Spui că nu e cinstită judecata stăpânului căpitane Baraba, dar noi oare suntem oameni cinstiţi?” spusese acela pe un ton liniştit.  

Baraba se oprise încurcat fiindcă el era de fapt cel mai vehement apărător al omului cu talantul îngropat, şi devenise un fel de avocat al lui în toată discuţia purtată.  

Încurcat, spusese totuşi că desigur, ei toţi ocupându-se cu tot felul de fapte condamnabile era adevărat ceea ce spunea tovarăşul lui şi anume că ei toţi nu se ocupau cu lucruri legale, cinstite. Dar îl întrebă pe acela ce rost avea remarca sa în toată istorisirea.  

Celălalt nu întârziase în răspuns:  

,, Dacă noi nu suntem oameni cinstiţi căpitane Baraba...cum putem judeca corect şi cinstit ceva? Noi suntem nişte tâlhari şi gândim doar răul pe care îl facem. Putem cel puţin să ne pocăim cum a spus Botezătorul în deşertul său. Abia atunci, când nu vom mai săvârşi răutatea şi vom plânge faptele noastre vom putea întrezări adevărul şi vom putea separa binele de rău. Iar sabia cu care putem tăia şi alege binele de rău este chiar credinţa în Domnul Dumnezeu şi învăţătura lui.”  

Cineva sări însă în apărarea celor spuse de Baraba:  

,,Atunci şi acest învăţător este aducător de sabie!” spuse el. ,,Care e pacea de care tot vorbeşte el?”  

-Acesta a adus sabia desigur, veni răspunsul. Dar sabia lui este nevăzută. Ea taie amestecul de adevăr şi minciună din lume. Cuvintele sale par să despartă pe oameni în adepţi ai adevărului de o parte şi adepţi ai înşelării de cealaltă. Dar aceste cuvinte trebuie judecate în inima fiecăruia.  

Baraba ascultă cele ce se spuneau, în tăcere, neştiind ce să spună, dar apoi revenindu-şi îl contrazise pe acela cu vehemenţă, se ridicase în picioare şi gesticulase din mâini în timp ce dădea răspunsurile.  

,,Care e acela dintre oameni care în ziua de azi îţi va înapoia talantul după ce va trece foarte mult timp?” întrebase el retoric. ,,Nimeni!... Vă spun eu că nimeni! Toţi vor lua talantul şi vor fugi cu el fiindcă vor şti că stăpânul va veni după mult timp, sau poate nu va mai veni niciodată! Însă povestioara talanţilor pare că mai are un sens ascuns. E legea săracului prietene, sau nu pricepi? se adresă el acelui tovarăş al său.  

-Omului nu i se dă aproape nimic şi chiar de i se dă, i se cere totul la schimb cu mare dobândă, iar dacă nu dă, e pus în obezi şi biciuit iar apoi trimis la muncă silnică pe viaţă. Ăsta-i sensul real al povestioarei! De aia m-am făcut tâlhar fiindcă nu accept să fiu înşelat şi călcat în picioare de nişte netrebnici care-şi zic stăpâni! Mă identific deci cu omul care şi-a îngropat talantul iar apoi l-a înapoiat după un timp stăpânului său, intact, fără ştirbitură, sau vre-o altă alterare. Şi oricum situaţia e mult mai bună decât dacă sluga ar fi cheltuit talantul şi n-ar fi reuşit să scoată nimic din el! ” Celălalt îi zâmbise la lumina torţelor şi îi răspunse fără să se tulbure: ,,Nu înţelegi nimic Baraba. Talantul este tot ce ai tu de la Dumnezeu, mintea şi mâinile tale, adică tu. E darul cel mai de preţ pe care ţi-l poate face Dumnezeu. Să poţi înţelege şi să poţi face cu darul acesta orice. Însă poţi ucide cu acestea ale tale, poţi lovi cu acestea şi poţi prăda şi face alte răutăţi cu ele. Poţi în acelaşi timp să te rogi cu acestea ale tale, poţi să mângâi pe cineva şi poţi să ajuţi pe alţii de asemenea. Poţi să-ţi aduci jertfa ta cu acestea. Deci talantul este la noi tot timpul. Cine îngroapă talantul nu numai că nu doreşte să facă binele ci refuză de fapt să-l facă. De aceea stăpânul îl pedepseşte atât de aspru pe slujitorul acesta fiindcă ar fi putut face binele şi nu l-a făcut, ci a refuzat să-l facă, şi asta din lene şi răutate. Iar cel care totuşi cheltuie talantul şi nu-şi aduce dobânda sa, măcar a încercat să facă ceva, iar stăpânul îi află osteneala şi îl poate ierta, ba mai mult îl poate pune la loc de cinste ca pe unul care a reuşit deja să aducă câştig. Pe când, cel care îngroapă talantul se îngroapă pe sine în lene şi nepăsare, sau în necinste şi fapte rele, cum suntem şi noi de altfel, refuzând bogăţia stăpânului şi de aceea stăpânul este supărat pe acel om. Astfel omul tău Baraba, nu e doar duşmanul stăpânului, ci şi al lui însuşi. Iată deci cui ţineai partea...” El însă îi răspunsese cu asprime ridicându-se iute în picioare cu pumnii strânşi, ameninţători. ,,De ce nu te duci după Iisus şi ai săi şi lasă-ne pe noi în pace !”spusese el atunci. În lumina focului, cel numit, fără să-i fie frică îi mai spusese: ,,Am de gând să mă las de hoţii Baraba, şi dacă stăpânirea mă va ierta, atunci nu voi mai face acestea şi mă voi aşeza la locul meu. Sau mă voi preda pur şi simplu.” Toţi ştiau însă că din frăţia lor nu se putea ieşi lesne. Era un loc unde intrai foarte uşor şi ieşeai foarte greu, sau nu mai ieşeai deloc. Era o capcană pentru cei care credeau în ,,libertate”. Cel care vorbise împotrivă nu mai apucase însă să facă ce-şi propusese. O centurie romană condusă de unul din ofiţerii lui Ponţiu Pilat le dădu de urmă tuturor şi îi atacă chiar în acea noapte. Dintre toţi, doar ei trei căzuseră în plasa întinsă de romani, iar mulţi îşi găsiră sfârşitul în ascuţişul săbiilor romane. Fuseseră legaţi în lanţuri toţi trei şi duşi în temniţă în Cezareea Palestinei unde romanii îi puseră imediat la chinuri pentru a afla averile şi ascunzătorile cetei. Ceilalaţi, puţinii care scăpaseră din ambuscadă, ştiau că se terminase. Părăsiră ascunzătorile luând în grabă cât puteau duce şi încercară fiecare în parte să se facă nevăzuţi luând cu sine ceva din prăzile lor. Baraba le mărturisi apoi romanilor unde aveau îngropat aurul, care doar el şi doi trei apropiaţi ştiau unde se află. Mai povesti apoi cum mergea uneori zile întregi cu câţiva asini pentru a adăuga ceva la aurul său dar şi multe alte secrete ale loviturilor sale. Cercetarea luă mai mult timp iar totul era aşternut pe pergament iar după ce aflau ceva de la tâlhar mergeau acolo şi verificau cele spuse apoi se reîntorceau şi începeau iarăşi cercetarea sub tortură şi din nou verificările. Iar romanii fuseseră în cele din urmă mulţumiţi de ceea ce capturaseră de la tâlhari. Aur şi argint sub formă de monede sau bare topite în ateliere clandestine, vase scumpe ori pietre preţioase. Pe lângă acestea romanii mai descoperiră turme de oi şi vite, adăpostite în peşteri de pământ săpate chiar de către tâlhari în coastele versanţilor dincolo de nişte intrări foarte strâmte, de unde se deschideau încăperi vaste, grote naturale, cavităţi subterane în care cetele de tâlhari se adăposteau acolo cu tot cu turmele lor. Procuratorul Ponţiu Pilat care se şi vedea triumfând în faţa lui Tiberius cu reuşita aceasta şi cu prada, ordonă ca execuţia celor trei tâlhari să aibă loc la Ierusalim fiindcă el şi suita sa se deplasau acolo de Pessah, vrând cu acest prilej să arate tuturor triumful său, deoarece Baraba era foarte cunoscut şi în cetatea sfântă a iudeilor. Însă Baraba rezistase chinurilor cumplite şi nu spuse nici un cuvânt de o amforă plină cu monede de aur îngropată undeva într-o pivniţă a unei case din Ierusalim. Le spusese romanilor orice îi ceruseră aceştia, însă acest lucru reuşi să-l ţină secret printr-un efort supraomenesc care în opinia lui contase mai mult decât însăşi viaţa sa fiindcă considera vasul de lut ca fiind de fapt ,,inima sa” iar acea amforă aducea ca formă cu o inimă de om şi tocmai de aceea Baraba îi dăduse acest nume. Un vas plin cu monede de aur...  

Ceilalţi din ceată care scăpaseră, îşi dădură seama că Baraba odată prins, va divulga sub chinuri ascunzătorile din deşert şi se risipiră deci care încotro văzură cu ochii, lăsând pustii peşterile şi ascunzătorile în care stăteau, sau luând ce se mai putea, dispăruseră care pe unde apucaseră fiindcă dacă erau prinşi răstignirea îi aştepta la primul copac întâlnit în cale, fără ca cineva să se mai obosească să facă bârne de lemn.  

Acum însă, în ziua hotărâtă a morţii sale, el, Baraba, scăpase pe treptele pretoriului datorită acelui Iisus propovăduitorul celor bune şi umile. Ceilalţi doi tovarăşi de tâlhărie nu aveau însă să scape. De aceea realiză din nou că repurtase încă o victorie în faţa morţii, înşelându-o încă o dată.  

Dar durerea din umăr îl readuse însă cu picioarele pe pământ însă nu atât durerea îl chinuia prea mult, cât stigmatul pus pe umărul său îl ardea cel mai tare şi care, în accepţiunea sa întrecea moartea prin sila care îl cuprinsese.  

Referinţă Bibliografică:
Ancheta (fragment din roman) / Mihai Condur : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 864, Anul III, 13 mai 2013, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2013 Mihai Condur : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Mihai Condur
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!