Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Naratiune > Mobil |   


Autor: Mihai Condur         Publicat în: Ediţia nr. 367 din 02 ianuarie 2012        Toate Articolele Autorului

Ancheta (fragment din roman 8)
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Împăratul Tiberius simţea că sfârşitul vieţii sale nu era prea departe. Un an, poate doi. Câţiva în orice caz. Iar longevitatea de care se bucurase, gândea că se datora cumpătării şi stilului spartan de viaţă, elemente de disciplină pe care reuşise să şi le impună încă din tinereţe.  
  
,,Meseria” de împărat, spunea el, nu îl încântase decât rareori, sau cel puţin aşa dorea să se ştie.  
  
Trăia de câţiva ani în vila lui din insula Capri, retras, făcând tot felul de activităţi unele din ele banale, ocupându-se uneori cu grădinăritul, pescuind sau făcând plimbări cu barca prin grotele inundate de la ţărmul stâncos al insulei, ori discutând despre literatură şi poezie în comapania unor învăţaţi, mai rar despre filozofie pe care nu o agreea în mod deosebit sau disecând complicate probleme economice cu Cocceius Nerva, un apropiat al său pe care îl luase pe insula sa. Problemele politice le lăsase altora dar uneori se interesa de ele, însă fără prea multă tragere de inimă lăsând Senatului şi lui Seiano, pe când acesta nu fusese încă executat, aceste treburi în care intervenea şi el uneori. Tiberius bănuia că prin Senat are duşmani care vor să-l înlăture, însă magistrul Thrassylus, astrologul şi sfătuitorul său îl liniştea mereu că nu are de ce să se teamă 
  
fiindcă citise asta în stele. 
  
Somptuoasa vilă denumită Jupiter, din căpătul estic al insulei, era reşedinţa sa permanentă. 
  
De aici magnificul Tiberius conducea treburile imperiului cu o sumă de consilieri care uneori îl supărau cu întrebările sau cu sfaturile cerute de aceştia în legătură cu treburile statului. De multe ori Tiberius le lăsa mână liberă consilierilor săi cu condiţia să-l informeze asupra mersului evenimentelor.  
  
Împăratul avea o memorie foarte bună când venea vorba de problemele imperiului iar consilierii ştiau asta şi când declarau ceva nu puteau denatura ulterior declaraţiile, astfel încât era greu să-l minţi pe Tiberius mai ales în chestiunile economice. În politică însă lucrurile stăteau altfel. Pentru el toată vânzoleala care se făcea cu tot felul de emisari şi curieri care soseau pe insulă era supărătoare însă Tiberius se arăta câteodată plin de înţelegere şi muncea din greu, cu calm, la toate aspectele care se iveau. Timpul liber era important pentru el. Vila în care trăia era de fapt un palat de un lux orbitor, cu apartamente largi, decorate cu marmură fasonată de meşteri aduşi din Corint şi mozaicuri scumpe şi complicate, cu exterioare unde abundau coloanele cu capiteluri scluptate, grupate în peristiluri şi curţi interioare măginite de porticuri, cu terase largi suspendate deasupra unor pereţi verticali care ofereau privelişti grandioase asupra Mediteranei.  
  
O mulţime de arcade bogat decorate pe sub care se strecurau treptele scărilor ca într-un labirint răspundeau către etajele vilei. La orice colţ, pe orice loc unde se putea, se aflau statuile zeilor scluptate în marmură unde statuia lui Zeus-Jupiter cu o mână ridicată spre cer guverna marea terasă a vilei. Urmau apoi statuile celorlalte zeităţi din panteonul roman precum: Iunona, Saturn, Castor şi Polux, Venera, Diana, şi alţii.  
  
Vila dispunea de o baie romană cu caldarium, frigidarium şi laconium unde apa ajungea graţie unui complicat sistem de ridicare fiind o realizare inginerească remarcabilă.  
  
O armată de slujitori erau în slujba acestei vile aflată la dispoziţia împăratului.  
  
Cu tot acest lux cu care se înconjura, Tiberius ducea totuşi o viaţă destul de simplă deprinsă în lungile campanii din Europa unde împăratul triumfase în fruntea legiunilor sale.  
  
Uneori Tiberius medita la trecutul propriu şi îşi făcea o analiză a vieţii sale. Aşa făcuse la timpul său şi Augustus spre finalul vieţii sale, făcându-şi o listă cu realizările sale privind situaţia finanţelor şi cea militară, realizările sale în politică şi în societate. Augustul mersese mai departe şi îşi făcuse public şi testamentul său care fusese dăltuit în piatră pe frontispiciul unor temple.  
  
Pe unul din acestea şi anume în templul lui Jupiter din Efes, supuşii săi dăltuiseră în piatră sintagma: ,,Augustus fiul lui Dumnezeu”. Era prea mult pentru Augustus care nu dorise să fie imortalizat ca zeu, cu atât mai puţin cu titulatura de fiu al lui Dumnezeu, însă supuşii săi asta făcuseră, ca un gest de adoraţie care semăna mai mult a linguşire, oripilându-i însă pe cetăţenii evrei din Efes, intenţionat probabil. Augustus nu interzisese acest lucru însă spusese celor din jurul că era prea mult. Era însă un lucru bun pentru imaginea Romei în cuprinsul imperiului.  
  
Venise acum rândul lui Tiberius să-şi facă o analiză a vieţii sale, în stil propriu desigur.  
  
Acesta îşi amintea că făcuse cuceriri importante ca militar, pe vremea când nu era împărat.  
  
Ştiuse să-şi aleagă oamenii şi aprecia cu moderaţie şi cu o doză de pesimism orice plan de atac sau de apărare. De aceea reuşise în toate bătăliile pe care fusese nevoit să le ducă, spre mirarea divinului Augustus care la început nu îl crezuse în stare să câştige mare lucru.  
  
August recunoscuse însă o dată în faţa mai multor senatori că dacă l-ar fi trimis pe Tiberius pe Rin, împotriva lui Arminius şi gloatelor cherusce alta ar fi fost poate soarta bătăliei date acolo la Teutoburg unde pieriseră trei legiuni romane, o forţă considerabilă menită să supună triburile germanice barbare aflate dincolo de limesuri. 
  
Augustus îl trimisese însă la momentul acela pe bătrânul general Quinticllius Varus în care divinul avusese o încredere oarbă şi cam nesăbuită. Însă sorţii fuseseră nefavorabili cu acest corp expediţionar care fusese trimis împotriva germanilor. Trădarea lui Arminius, un general din armatele Romei care era cherusc la origine, şi ,,bun” prieten al lui Quinticllius Varus, a dezertat chiar atunci în tabăra triburilor germanice după un plan bine pus la punct mai dinainte cu germanii. Această trădare a dus expediţia de cucerire a teritoriilor nordice la un dezastru total.  
  
Arminius, cu care bătrânul general Varus pregătise dinainte un plan de atac după ce ar fi ieşit din pădurea Teoutoburg, a reuşit să-l atragă pe aliatul său în capcană, acesta nebănuind din trădarea sa nimic. Încrezându-se în vorbele lui Arminius, Quinticlius Varus porunci legiunilor să înainteze în inima pădurii Teutoburgice. Arminius însă le pregătise una din cele mai teribile capcane tăindu-le calea romanilor şi închizându-le retragerea într-o vale îngustă unde legiunile nu se puteau desfăşura. Înconjuraţi din toate părţile inclusiv dinspre versanţii împăduriţi, cele trei legiuni n-au avut nici cea mai mică şansă. 
  
Urmase un măcel cumplit de trei zile, pe o ploaie torenţială în care romanii luptaseră cu disperare şi din care scăpaseră foarte puţini şi nici măcar Quinticlius Varus nu scăpă, trupul lui fiind găsit în cele din urmă într-un morman de cadavre. Germanii adoptaseră chiar tactica romană de luptă.  
  
Năvăleau cu toţii dinspre versanţii împăduriţi şi nu luptau decât un sfert de ceas apoi se retrăgeau şi năvăleau alte trupe odihnite nelăsându-l nicio clipă e răgaz romanilor care luptaseră fără odihnă şi deşi aceştia încercaseră să se reorganizeze cedaseră în cele din urmă.  
  
Augustus fu mâhnit până în adâncul sufletului de această pierdere şi decretase ulterior o sărbătoare în memoria victimelor acestei tragedii.  
  
Până la sfârşitul vieţii, Augustus nu a uitat acest lucru şi putea fi auzit deseori vorbind de unul singur, căindu-se şi repetând cu o voce pierdută: ,,Qinticllius Varus, adu-mi legiunile înapoi!”  
  
Cele trei Legiuni romane distruse, care nu aveau să mai fie refăcute niciodată, a opta parte din armatele Romei aveau ulterior să-l facă pe Octavian Augustus şi mai apoi şi pe Tiberius să nu se mai aventureze la nord de Dunăre şi la est de Rin stabilind graniţa de nord a imperiului pe această linie.  
  
Tiberius fusese îngrozit şi el când auzise de această înfrângere şi cântărea faptul că dacă ar fi fost el în locul lui Varus poate n-ar fi ieşit atât de rău având în vedere prudenţa şi vigilenţa care îl caracterizau pe viitorul împărat..  
  
Tiberius însă lupta pe vremea aceea de trei ani contra triburilor răsculate din Panonia şi Dalmaţia în fruntea a cincisprezece legiuni, o forţă formidabilă cu care reuşi în cele din urmă să înfrângă puternica revoltă antiromană aprinsă aici. Ulterior, în anul următor după dezastrul de la Teutoburg, cu o parte din această armată biruitoare în Panonia şi Dalmaţia, la cererea lui Augustus, opt dintre legiunile lui Tiberius se puseră în mişcare contra triburilor germancice la nord de Dunăre trecând limesul însă corpul expediţonar nu făcu decât să bată pasul pe loc, triburile germanice evitând lupta în faţa capabililor generali din solda viitorului împărat.  
  
Artizanul înfrângerii de la Teutoburg, Arminius, care cunoştea bine tacticile romane evitase lupta şi îi sfătuise pe toţi aliaţii lui să nu iasă în spaţii largi unde romanii ar fi ieşit întotdeauna învingători.  
  
Căutaseră să-l atragă pe Tiberius în locuri strâmte obligându-l să-şi fragmenteze legiunile, unde barabarii ar fi avut câştig de cauză. Tiberius nu era însă atât de naiv precum fusese bătrânul Publius Quinticlius Varus şi nu se lăsă păcălit, căutând locuri deschise unde să-i atragă pe nordici. Aceştia ştiau însă că Tiberius era imbatabil în aceste condiţii şi evitară lupta în câmp deschis. Apoi Arminius după ce totul se terminase încercase să unifice triburile germanice sub un singur stindard împotriva Romei dorind să dea o lovitură mortală imperiului pe care credea că îl poate distruge, însă acest lucru nu îi reuşi şi îşi atrase mulţi duşmani printre aliaţii săi iar în cele din urmă cel care adusese atâta groază între legiunile romane avea să moară, asasinat tocmai de apropiaţii lui, câţiva ani mai târziu. Soarta fu crudă şi cu fiul acestuia, care era captiv la Roma fiindcă avea să moară la nici şaptesprezece ani împliniţi, în arena gladiatorilor.  
  
Tiberius, când era doar un tânăr general îşi făcuse ucenicia şi îi bătuse pe reţi şi vindelici în nordul Italiei, pe celţi şi pe iliri în Panonia şi pe cantabrici în Hispania şi reuşise să impună pe tronul Armeniei un rege marionetă, supus Romei fapt care nu făcu decât să-l bucure pe Augustus care se pregătea să-şi consolideze puterea Romei în Levant şi Arabia.  
  
Îi bătuse cu puţin mai inainte de dezastrul din Teutoburg, pe acei chatti, cherusci, chauci şi longobarzi, pe malurile Elbei şi mulţi au spus după dezastrul din Teotoburg că atunci ar fi fost momentul să se intre mai adânc în pământurile nordice. Romanii însă se opriseră atunci acolo şi lăsaseră un nesperat răgaz nordicilor, iar aceştia câştigaseră timp preţios pentru reorganizare.  
  
Cât despre Tiberius, pe vremea aceea, îşi dorise să fie impus moştenitor al tronului imperial, şi chiar credea că i se cuvenea asta, însă Augustus avea alte planuri în legătură cu testamentul său politic şi dacă îl înfiase în cele din urmă pe Tiberius aceasta se făcuse fiindcă în urma unor întâmplări tragice împăratul rămăsese fără nici un moştenitor, cei doi nepoţi ai săi, Lucius şi Gaius, fii marelui general Agrippa prietenul său din tinereţe şi ai Iuliei, fiica sa, murind în decurs de câţiva ani. Augustus, deşi nu îl privise cu prea multă simpatie, dar urmărindu-i cu un soi de invidie cariera fulminantă, fu nevoit să recunoască în sine că Tiberius era singurul care ar fi putut să conducă imperiul.  
  
Tiberius spunea tuturor că nu e uşor să fii împărat. Uneori se gândea la acel îndepărtat Numa Pompilius legendarul rege al Romei, regele plugar şi filosof care îşi luase în mormânt cărţile sale dragi şi care muncise la plug până la extenuare îndemnând pe toţi spre acest exerciţiu al câmpului, fiind împotriva obiceiurilor tinerilor romani care se fortificau luptându-se corp la corp cu mâinile goale sau în întreceri sportive de tot felul.  
  
Numa Pompilius condamnase în cuvântări publice aceste activităţi ca fiind frivole şi puerile, fără nicio consecinţă spirituală, adevărata activitate care întărea pe om fiind munca susţinută care avea finalităţi productive, cum era plugăritul, pe care legendarul rege îl recomanda tuturor ca fiind un excelent mijloc de educare, atât al trupului cât şi al spiritului.  
  
Tiberius luase aminte la istorisirile despre acest Numa Polmpilius şi muncea şi el uneori ca un sclav în treburile imperiului, mai ales în cele de natură economică în care reuşise să impună o reformă şi mai apoi o disciplină care în timp dăduse roade.  
  
Tiberius impusese un ritm de muncă susţinut şi celor din jurul său, iar în cele din urmă reuşise să redreseze finanţele statului, evitând prăbuşirea financiară a întregului imperiu moştenit de la Octavian Augustus.  
  
Înalţii funcţionari şi magistraţi ai statului recunoscuseră şi ei capacitatea de analiză şi calificarea împăratului în probleme economice dar şi talentul său ca funcţionar al statului, rigoarea şi ordinea în tot ceea ce făcea.  
  
Într-un rând, urmare a analizelor sale privind viaţa socială şi sesizând decadenţa şi depravarea din Roma, împăratul impusese o monedă numită Sprintria, folosită doar în plata unor servicii de moravuri uşoare. Tiberius considera că banul public nu trebuie să circule în anumite cercuri sociale vicioase, vrând astfel să protejeze societatea de tarele ei şi prin acest aspect, izolând cumva fenomenul.  
  
Descurajase pe cei care practicau magia şi astrologia, haruspicii, denunţându-i în Senat ca şarlatani care trăiau bine în urma înşelătoriilor lor, acaparatori a unei anumite părţi din moneda publică, fenomen care încuraja în opinia sa nemunca şi provoca inflaţii monetare.  
  
Raliindu-se cumva învăţăturii lui Numa Pompilius, Tiberius gândea la momentul respectiv despre magie şi astronomie că aceste pseudoştiinţe înfierbântaseră mintea tinerilor şi mai vârstnicilor romani şi nu numai a lor spre acest gen de activitate. Îi atacase însă mai ales pe cei care trăiau din aceste activităţi în dorinţa lor de a obţine bunuri şi privilegii din senin, fără muncă, fără bătăi de cap, ocolind legea şi bunul simţ. 
  
Desemnase atunci un funcţionar care făcu o estimare a sumelor care se îndreptau către ocultism şi, spiritul economic şi cumpătat al împăratului îşi dădu seama că cifrele erau cât se poate de serioase. De aceea ceruse şi obţinuse arestarea şi izgonirea celor care practicau ocultismul în Roma. Desfiinţase apoi, cultul zeiţei Isis care după părerea divinului Octavian Augustus predecesorul său, avea aspecte imorale până la extrem şi care, credea şi el, înrobea mintea tinerilor romani pe care el i-ar fi vrut aşa precum i-ar fi dorit altădată regele Numa Pompilius, adică la coarnele plugului. Era de altfel o activitate pe care vestitul şi legendarul rege nu o abandonase niciodată, nici la bătrâneţe. De aceea Tiberius se străduise să aducă în faţa cetăţenilor tineri religia şi tradiţiile străbune ca un nou mod de viaţă. Mai târziu avea să spună despre senatori că nu erau vrednici de a ocupa jilţurile senatoriale aceia dintre dânşii care habar n-aveau de istoria Romei. Roma însă îl ura. Disciplina impusă de împărat nu era pe placul multora dintre cetăţeni. Tiberius aflase acest lucru şi de aceea îşi îndreptase bunăvoinţa sa către provinciile imperiului care de altfel l-au şi iubit şi stimat în detrimentul Romei care mocnea de ură împotriva sa. Făcuse apoi curăţenie printre piraţii care mişunau prin Mediterana şi cu precădere în jurul Italiei şi aproape că reuşise. Ideea de Mare Nostrum avea acum o altă greutate. Cezar şi mai apoi Octavian doar îngrădiseră marea cu teritorii cucerite de legiunile imperiale. Tiberius cucerise marea însăşi. Roma lui Tiberius făcea legea în Mediterana.  
  
Tiberius avea însă şi defecte. Multe şi destul de grave. 
  
Pleca urechea uneori, foarte uşor, unor bârfe şi zvonuri care îi distrăgeau atenţia şi îl enervau, şi de multe ori lăsa altor subalterni rezolvarea, sau orbit de furie dădea verdicte foarte dure în caz că se implica.  
  
Deşi autoritar, era atras şi nu se putea sustrage influenţei unor persoane malefice din anturajul său crezând de fapt că aceştia sunt oameni integri şi greşise cel mai mult în legătură cu Lucius Aelius Seiano pe care îl crezuse umbra şi braţul său la Roma, şi din cauza căruia suferise enorm din cauza trădării acestuia. 
  
Dorise şi el asemeni lui Augustus, un apropiat de încredcere precum fusese ilustrul general Marcus Vipsanius Agrippa. Îşi dorise un sfetnic precum Gaius Mecenas sprijinitor al artelor şi culturii. Cei doi îi fuseseră divinului nu numai politicieni şi aliaţi de nădejde ci chiar mai mult decât atât. Îi fuseseră prieteni apropiaţi.  
  
El, Tiberius, primise însă o lovitură groaznică aflând în cel pe care îl crezuse ca fiind o prelungire a voinţei sale, nu era altceva decât un trădător şi un uzurpator de care află mai târziu că îi otrăvise şi fiul, pe Drusus, pentru ca să se poată căţăra mai repede pe piedestalul puterii imperiale în locul lui. 
  
Se purtase crud cu Seiano, cu familia lui şi cu toţi prietenii, aliaţii, acoliţii şi până şi cu supuşii săi. O avalanşă de execuţii însoţi căderea lui Seiano şi undeva simţea că fusese iar înşelat de câţiva sfetnici care îl făcură să ia decizii foarte severe, dar desigur principalul vinovat era în cele din urmă el şi slăbiciunile sale.  
  
Cei apropiaţi îi spuneau adeseori că, el, împăratul, îi lăsa prea mult să vorbească pe unii, iar aceştia, cu timpul, prindeau curaj şi ţeseau în jurul lui o plasă de interese meschine, linguşindu-l şi lăudându-i calităţile, după care aceştia îndreptau uşor lucrurile în direcţia dorită de ei. 
  
Era deci o capcană pe care împăratul o accepta de bunăvoie însă de cele mai multe ori din necunoaştere sau ignoranţă. Şi urmau de aceea decizii care ulterior aveau să-şi arate şi părţile întunecate. Ca să se dezvinovăţească cumva, spunea acestora care îl avertizau de linguşirile celor din jur, că, din înalta sa poziţie lui îi era foarte greu să-i deosebească pe cei care aveau intenţii nesincere, necurate, pentru că toată lumea îl trata cu consideraţie şi supunere, cu toţii fiind aparent în armonie cu ceea ce dorea el de fapt. Ori, aici era capcana, gândea el, căci părerile şi le putea face tot de la apropiaţii săi, printre care şi cei cu interese meschine, iar a discerne în aceste situaţii se dovedea adeseori un păienjeniş greu de desluşit.  
  
Mai apoi, spre finalul vieţii, Tiberius plecă urechea chiar acelor astrologi şi haruspici pe care încercase să-i interzică sau să-i izgonească din Roma.  
  
Devenise cu timpul pesimist, morocănos uneori, ursuz, singuratic cu înclinaţii către misticismul ieftin. Poporul făcea bârfe pe seama sa spunând că organizează adevărate orgii în insula Capri la vila Jovis, ceea ce nu era adevărat, însă se spunea că tolera uneori în jurul său nişte personaje numite sprintii, vopsite ciudat pe faţă sau mascaţi, îmbrăcaţi bizar, şi cărora spuneau unii, nici măcar nu li se putea stabili sexul. De ce făcea asta nimeni nu ştia prea bine fiindcă uneori nu dorea să-i vadă prin preajmă pe aceştia.  
  
Datorită acestor bârfe de care nu se putea apăra, făcuse greşeli cumplite, simţindu-se ameninţat din toate părţile şi mai ales din politică. Cea mai mare greşeală a sa fusese încurajarea delaţiunii. 
  
Iar delaţiunea devenise o adevărată profesie în vremea sa. Oricine putea denunţa pe oricine iar când cel denunţat era şi o persoană importantă, se punea în mişcare un întreg aparat jurisdicţional care începea urmărirea celui în cauză şi care mai apoi făcea victime în lanţ, cei în cauză sfârşind în cel mai fericit caz cu exilul sau sinuciderea, sau dacă nu, execuţia căreia îi urma şi confiscarea averii, împărţită, cui altcuiva decât...delatorilor, aceasta după ce statul îşi lua partea sa, care era bineînţeles cea mai mare!  
  
Tiberius era hulit pentru asta fiindcă unii spuneau că scăpase frâiele imperiului din mână şi că anturajul împăratului era cel care conducea imperiul. Iar anturajul împăratului erau la vremea aceea prefectul gărzii pretoriene Lucius Aelius Seiano şi acoliţii lui. Alţii spuneau că e o perfidie din partea lui pentru că delaţiunea era în fapt o formă de dezbinare în societate, un instrument cu care Tiberius controla totul fără să se obosescă prea mult.  
  
În fapt, Tiberiu era de acord cu delaţiunea şi îi încurajase chiar pe delatori, însă delatorii deveniseră cu timpul un fel de clasă politică cărora aproape nimeni nu le putea face nimic.  
  
Tiberius însă, spre ai proteja şi a se apăra spunea că datoria oricărui cetăţean era aceea de a informa corect despre orice abuz venit din partea altui cetăţean sau grup de cetăţeni fie ei din aparatul de stat sau nu, bogaţi sau săraci, tineri sau bătrâni. 
  
Înaintase mult în vârstă şi privindu-se uneori în oglindă vedea un bărbat căruia laurii imperiali îi amplificau părerea că seamănă cu un satyr sau un comediant de teatru ieftin de care toţi râdeau, dar fără un motiv anume. Arăta, după propria părere, jalnic.  
  
Descoperea un om bătrân, aproape chel, adus de spate şi cu un ten nesănătos. Apoi realiza uneori că fusese un om singur, toată viaţa lui. Considera că nu îi fusese aproape nimeni alături, nici măcar mama sa Livia, soţia lui Octavian Augustus. Ambiţioasă şi foarte vicleană, aceasta făcuse şi desfăcuse cam tot ce dorise în politica Romei şi dacă nu-i convenise ceva, se răzbunase mai ales prin otrăvuri, în care era maestră. Se zvonise de altfel că Livia îl otrăvise până şi pe Augustus în cele din urmă, ungând cu temuta otravă nişte smochine într-un copac din care Augustus obişnuia să guste. Tiberius n-o înţelesese niciodată, şi nici ea pe el, şi o auzea adesea spunând că el nu înţelege nimic din politică, că e laş ori fricos, sau impulsiv sau altele şi altele. Chiar dacă îi era mamă, Tiberius îi ştia cumva de frică ştiind-o în stare să-i toarne otrava chiar şi lui. Se gândise într-un timp să o înlăture prin mijloace necurate şi ar fi putut face uşor acest lucru, însă el nu putea pur şi simplu să o facă.  
  
O dată, ea, îi dădu de înţeles că datorită ei ajunsese împărat, ceea ce ar fi însemnat că nu era străină de toţi cei care muriseră în condiţii suspecte. Gurile rele spuneau că nici Germanicus celebrul general nu murise de moarte bună în Antiohia Siriei unde acesta era stăpânul orientului, fiindcă se răspândise un zvon care spunea că ilustrul ar fi dorit mult mai repede tronul imperial al cărui moştenitor ar fi fost de drept în urma actului de înfiere făcut de către Tiberius.  
  
Iar despre Livia, ştiau cu toţii că nu dorise ca Germanicus să urmeze la jilţul imperial al Romei lui Tiberius.  
  
Iar cele ce se spuneau despre Germanicus, că ar fi dorit mai repede jilţul imperial nu erau adevărate. Mândră, invidioasă şi ambiţioasă Livia Drusilla dorise şi chiar avusese pretenţia de a fi zeificată, fiindcă, spunea ea apropiaţilor ei, astrologul personal al împăratului, Thrassylus, îi descoperise că avea să devină zeiţă asemeni lui Augustus care după moartea sa fusese declarat zeu de colegiul sacerdotal al Romei. 
  
Tiberius preferase deci să plece pe insula Capri, departe de capcanele Romei şi preferase un Lucius Aelius Seiano acolo ca prefect al gărzii pretoriene, iar el luase cu sine pe insula sa pe Cocceius Nerva iar mai târziu căpătă încredere în Tiberius Claudius Thrassylus, un astrolog şi prezicător care cu timpul acumulă destulă încredere şi influenţă în faţa sa.  
  
Îndatorirea de împărat, spunea el, nu-i convenea, uneori părându-i-se o adevărată corvoadă, însă erau destule voci care spuneau că acest comportamentul al lui Tiberius era de faţadă, în fapt puterea fiind tot ce-şi dorise el mai mult. Ca să dea greutate vorbelor sale renunţase la titluri precum ,,Pater Patrie” ( părinte al patriei) acordat de Senat, titulatură pe care o mai purtaseră doar legendarul rege Romulus şi divinul Octavian Augustus. 
  
Acest comportament al împăratului, cu dus întors, spuneau mulţi, erau ceva definitoriu pentru el. 
  
Acum, în ultimii ani ai vieţii, Tiberius organiza uneori, doar când era dispus, mici întâlniri la vila Jovis, cu învăţaţi din Roma când se ivea vre-o problemă deosebită. Alteori discuta despre poezie, ori analiza chestiuni economice cu Nerva şi alţi câţiva apropiaţi. Tiberius nu excela totuşi pe domeniul filosofic, însă unele aspecte le ştia, mai apropiată fiindu-i retorica pe care o învăţase pe timpul avocaturii la Roma, în tinereţe, însă anii petrecuţi în autoexilul său din insula Rhodos şi contactul cu cultura elenă îi oferiseră ceva cunoştinţe şi în domeniul filozofic.  
  
Viitorul împărat se autoexilase pe insula Rhodos din cauza unui mariaj nefericit cu Iulia, fiica lui Octavian Augustus şi fosta consoartă a lui Marcus Vipsanius Agrippa ilustrul general şi prieten al lui Octavian. Tiberius nu îndrăznise însă să divorţeze de văduva lui Agrippa, pentru a nu-l supăra pe divinul şi alesese exilul. Mai era însă un motiv pentru care se izolase la Rhodos. Tiberius care pe atunci era doar Tiberius sperase să fie numit moştenitor al tronului, însă Octavian îi numi pe nepoţii săi Gaius şi Lucius ca urmaşi la jilţul împerial, iar el se simţise dat la o parte şi protestase în felul său prin autoexilul său împotriva acestei alegeri a divinului Octavian.  
  
Divinul se înfuriase cumplit auzind de exilul lui Tiberius şi îl făcu laş şi fricos şi aproape că jură să nu mai audă de el niciodată. Fusese uitat acolo până şi de mama sa Livia Drusilla, consoarta lui Octavian, care mai târziu, când Tiberius era deja împărat i se lăudase cu aroganţă că datorită ei ajunsese la cârma imperiului. Dar acest lucru nu era adevărat. Reintrarea în viaţa politică Tiberius şi-o făcuse după şapte ani de exil la Rhodos, umilindu-se şi cerând ajutorul unui fiu vitreg al său care era în graţiile lui Octavian şi care îşi dădu consimţământul după ce îl umilise încă o dată. Şi totuşi, soarta îi fusese în cele din urmă favorabilă. Octavian îl desemnase urmaş al lui la conducerea imperiului.  
  
 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
Ancheta (fragment din roman 8) / Mihai Condur : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 367, Anul II, 02 ianuarie 2012, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2012 Mihai Condur : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Mihai Condur
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!