Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Naratiune > Mobil |   


Autor: Mihai Condur         Publicat în: Ediţia nr. 215 din 03 august 2011        Toate Articolele Autorului

ANCHETA (fragment din roman) 3
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Centurionul Gaius Cassius rememora evenimentele în urma cărora îşi recăpătase vederea în după amiaza acelei zile când fusese răstignit Iisus din Nazaret. Veteranul urmărise cu atenţie procesul şi calvarul pe care îl îndurase cel numit de popor Mesia.  
  
Pilat îl însărcinase pe Gaius să urmărească anumite activităţi şi să-l anunţe de îndeplinrea lor.  
  
Din cauza faptului că Gaius avea albeaţă şi nu vedea prea bine, procuratorul Ponţiu Pilat îl eliberase din conducerea centuriei sale şi îl adusese la această ascultare cu toate că vederea nu îl mai ajuta prea mult. În fapt, nu făcea decât nişte formalităţi. Ceaţa care îi cuprinsese privirea îi cauzase multe neplăceri lui Gaius şi numai faptul că acesta fusese un centurion foarte destoinic şi iubit de legionari îl făcu pe Pilat să-l mai ţină în slujbă puţinul timp cât îi mai rămăsese până la vârsta care i-ar fi permis lăsarea la vatră în drepturi depline. Aflat în acea după amiază pe Golgota, Gaius fusese martorul supliciului celor trei prizonieri. Ceea ce îl vindecase pe Gaius era chiar sângele celui numit Iisus din Nazaret.  
  
Pe la ceasul al nouălea o ceată de iudei înarmaţi, în frunte cu căpitanul lor un anume Ahav, omul mai marilor Arhierei Caiafa şi Anna şi un căpitan al străjerilor templului, veniseră pe Golgota în fruntea unei cete destul de numeroase. Arhiereul Caiafa ceruse părţii romane moartea urgentă a celor trei condamnaţi pentru ca soarele să nu apună şi aceştia să fie încă vii. Aceasta însemna că romanii trebuiau să sfărâme fluierele picioarelor celor condamnaţi ori dacă asta nu era eficient, să-i ucidă prin zdrobirea ţestelor. Romanii însă nu aveau tragere de inimă pentru asemenea treabă. Soldaţii, legionari învăţăţi cu toate subterfugiile iudeilor nu dădură doi bani pe spusele lor şi continuară să-şi vadă de ale lor.  
  
Şi Gaius le făcuse semn iudeilor să stea deoparte. Curând însă avea să vină carte de la Pilat, fiindcă marii arhierei interveniseră pe lângă dânsul. Ordinul odată sosit totul era clar. Cei trei trebuiau să fie ucişi pe loc pentru a nu întina astfel marea sărbătoarea a Pesahului. Era hotărârea lui Pilat care trebuia dusă la îndeplinire imediat. Iudeii ceruseră să facă ei înşişi lucrul acesta pentru a nu mai fi nici un dubiu că aceştia sunt morţi. Pilat fusese de acord cu o singură condiţie. Aceea ca iudeii să se întoarcă imediat în cetate pentru a nu se isca vre-o revoltă ori altă altercaţie între legionari şi iudei. Oamenii lui Ahav înarmaţi cu nişte ciomege în mâini sfărâmară picioarele primului tâlhar apoi celui de-al doilea. Atunci, Gaius care cu destulă greutate putea desluşi silueta lui Iisus îşi încordă privirea şi prin ceaţa albă care îi împăienjenea ochii reuşi să se apropie de cruce. Înţelegând că acel gest al iudeilor avea şi o semnificaţie de batjocură, Gaius îşi ridică suliţa şi împunse cu putere coasta lui Iisus.  
  
Era, credea el, un gest mult mai onorabil decât cel al zdrobirii fluierelor picioarelor sau ţestei în cazul în care prima modalitate nu era de ajuns.  
  
Pe câmpul de luptă legionarii împungeau adesea cu suliţa în coaste pe cei căzuţi pentru a se asigura că duşmanii sunt morţi. În clipa când Gaius făcu acel gest, din rana deschisă începu a curge sânge şi apă. Câţiva stropi de sânge îi ajunseră pe pleoape şi ştergându-se cu o năframă, Gaius nu-şi putu crede ochilor la propriu, deoarece vedea acum foarte bine ca şi cum nu ar fi avut nimic.  
  
N-avu timp însă de explicaţii atunci. Iudeii se împinseră spre crucea lui Iisus dorind să sfărâme picioarele şi acestuia. Legionarii însă, la porunca lui Gaius se postară în faţa iudeilor şi Gaius le spuse într-o ebraică aproximativă că acela e mort şi că nimeni n-ar fi suportat acea lovitură în viaţă fiind. Văzuseră cu toţii cum ţâşnise sângele din rana deschisă iar cel aflat pe cruce stătând nemişcat cu capul atârnând în jos îi convinse că nu mai era nici un dubiu că Iisus din Nazaret era mort. Gaius se mai folosi de o mică viclenie. Le abătu atenţia iudeilor arătându-le suliţa înroşită de sâgele lui Iisus. Nu era aşadar nici o înşelătorie când îl lovise în coastă pe Iisus. Iudeii priviră când spre Gaius când spre vârful suliţei, când spre Hristos care atârna nemişcat pe cruce. Încurcaţi şi convinşi totodată, iudeii abandonară ideea de a mai zdrobi oasele lui Iisus şi părăsiră Golgota scuipând spre cei răstigniţi iar Gaius le atrăsese atunci atenţia să nu arunce cu pietre, deoarece riscau să lovească pe vre-un legionar. Apoi acel muget al pământului îi făcu pe toţi să stea locului încremeniţi şi totodată uimiţi, privindu-se unii pe alţii încurcaţi şi împietriţi. Pământul se cutremura iar cele trei cruci se mişcară într-o parte şi-n alta dând locului un aer şi mai sinistru fiindcă cele trei corpuri atârnate se mişcau acum în virtutea inerţiei, ca bătute de un vânt foarte puternic. 
  
Ploaia începuse şi ea puţin mai devreme iar acum lovea cu putere în rafale oblice purtate de vânt, punând pe fugă pe iudei şi pe toţi cei care mai erau pe acolo. La baza crucilor mai rămăsese doar un mic grup de femei şi bărbaţi şi cei câţiva legionari care aveau poruncă să păzească locul supliciului. După un timp ploaia şi vântul se mai poltoliră iar Gaius se aşeză pe o piatră şi îşi duse mâinile la ochi. Se întreba desigur cum de era posibil ca într-o clipită să se vindece de albeaţa ochilor după ce încercase tot felul de leacuri care nu dăduseră nici un rezutat. Se gândea că sângele profetului taumaturg era cel care îl vindecase. Instinctiv îşi privi suliţa cu care împunsese coasta celui de pe cruce, pe care o ridică încet de lângă stâlpul vertical al crucii. Ploaia spălase desigur partea aflată în sus, însă partea care stătuse către pământ mai păstra o pată din sângele scurs din trupul celui răstignit. Îşi ridică privirea încet de la baza stâlpului şi văzu cum sângele încă se mai scurgea pe lemn picurând pe pământul pietros. O crăpătură considerabilă, cam de o palmă lăţime se căscase acolo în urma cutremurului întinzându-se şi în spatele crucii şi în faţa ei pe zeci de picioare distanţă. Privi picioarele lui Iisus bătute în cuie pe un mic suport din lemn. Urmele biciului se puteau vedea şi acolo şi mai sus de genunchi până pe coapse.  
  
Pe alocuri cozile biciului intraseră adânc în carne şi lăsaseră urme tumefiate. Trupul atârna într-o poziţie inertă acum şi vânătăile se zăreau pe toată suprafaţa pieptului şi abdomenului şi Gaius realiză că Iisus îndurase sute de lovituri cu flagrumul. Interesându-se printre legionari aflase că Iisus fusese biciuit cu mult peste norma obişnuită, aceasta din cauză că cei care îl flagelaseră doriseră să-l audă ţipând sau cerând îndurare, lucru pe care condamnatul nu-l făcuse nici când îl ţintuiseră pe cruce iar de aceea călăii se îndârjiseră din acest motiv şi fuseseră fără milă.  
  
Pe alocuri se puteau zări pe pielea condamnatului acele piese de plumb în formă de oscior legate la capătul cozilor şi care făceau să dea greutate loviturii, sfâşiind carnea, intrând în profunzimea ei, lucru care provoca dureri groaznice celui flagelat. Gaius îşi dădu seama că acesta îndurase suferinţe de neimaginat de o sălbăticie ieşită din comun. Ridicându-şi din nou privirea Gaius privi chipul celui mort. Chiar dacă acel chip era murdar de sânge şi acoperit cu vânătăi şi zgârieturi, lui Gaius i se păru foarte nobil şi demn. Chiar dacă nu îi putuse vedea faţa cât mai fusese în viaţă acum îl putea vedea foarte clar în lumina scăzută a acelei după amieze.  
  
Curând soarele avea să se întunece de tot şi întunericul avea să cuprindă Ierusalimul. Începu să bată un vânt subţire şi părul capului celui mort flutura uşor sub coroana de spini. Un fulger brăzdă cerul iar Gaius privi faţa lui Iisus şi în clipa în care se auzi tunetul i se păru că una din mâinile lui se strânse mai tare cuprinzând cuiul care îi străpunsese palma. Doar degetul arătător rămăsese îndreptat în sus arătând cerul. 
  
- Cu adevărat acesta este fiul lui Dumnezeu! exclamă Gaius.  
  
Ceilalţi legionari care priveau şi ei nedumeriţi când spre cerul care se întuneca când spre crăpătura care se desfăşurase pe solul pietros remarcaseră în cele din urmă privirea lui Gaius. 
  
- Ei Gaius! spuse unul dintre ei, se pare că eşti limpede la ochi!  
  
- Vezi oare cu adevărat? întrebă un altul. Albeaţa a dispărut de pe ochii tăi! Sunt limpezi Gaius ! Te-a vindecat oare această ploaie care ţi-a spălat ochii?  
  
Gaius însă îl arătă pe Iisus cu mâna întinsă.  
  
- Acesta pe care îl vedeţi pe cruce m-a vindecat când l-am împuns cu suliţa. Sângele lui mi-a picurat în ochi şi îndată cum m-am şters cu această năframă, albeaţa mi-a dispărut, şi ceaţa care mă înconjura s-a risipit. Vă jur fraţilor că acesta este deci un om sfânt şi adevărat este fiul lui Dumnezeu! 
  
- Ce tot îndrugi acolo Gaius prietene!? spuse un altul, Dumnezeul iudeilor este unic, fără egal iar acesta care s-a făcut pe sine fiul aceluia în care ei înşişi cred, de aceea a fost răstignit, pentru că  
  
s-a făcut pe sine fiul celui Preaslăvit de dânşii. Lasă-i însă pe ei cu ale lor iar noi să fim cu zeii noştri! 
  
-Fiecare cu ai lui Gaius! mai spuse altul. Noi cu ai noştri, ei cu ai lor! 
  
Gaius însă clătină din cap. 
  
-Pentru voi poate prieteni, însă de astăzi El este pentru mine ceea ce a zis El că este. Acum ştiu de ce mi-a vindecat albeaţa din ochi! 
  
-Hai spune-ne de ce!? 
  
Gaius privi din nou trupul inert de pe cruce. Spuse din nou arătând spre Iisus. 
  
-Ca să-i pot privi chipul şi să pot crede, căci şi numai privindu-L mi-am dat seama că el este Fiul Lui Dumnezeu, şi cred asta nu doar din cauză că m-a vindecat cu sângele lui, ci văzându-i chipul, mă uimesc şi mă minunez de trăsăturile acestea nobile şi curate!  
  
Ceilalţi se întoarseră şi priviră cu atenţie chipul celui răstignit.  
  
-Hm! E un om oarecare care a suferit şi a murit ca şi aceştia doi! spuse careva dintre ei! 
  
-O fi fost deosebit Gaius, spuse un altul, am auzit şi noi de tămăduirile lui însă ce vedem acum e doar un om mort ca toţi morţii care dacă te-a tămăduit prin sângele lui precum spui, tu singur ştii! Asta însă e prea puţin pentru a spune despre el că e fiul lui Dumnezeu. O fi fost un vrăjitor cum spun iudeii ăştia!  
  
- Nu! spuse Gaius, dreptul acesta a cutremurat pământul! Dacă ar fi fost vrăjitor cum au spus iudeii despre el, aceştia n-ar fi putut pune mâna pe el ca să ni-l dea nouă să-l răstignim, dar dacă este ceea ce a spus el că este iar eu cred aceasta, atunci înseamnă că el s-a predat de bună voie în mâinile noastre. 
  
-Prostii! Spuse unul dintre legionari, cine să fie nebunul care iese în faţa morţii, ştiind dinainte ceea ce i se pregăteşte? 
  
-Cum cine? spuse Gaius. Cel care îşi dă viaţa sa fără nici o ezitare, cel care se jertfeşte !  
  
-Mai înainte ai spus că acesta ar fi fiul lui Dumnezeu! Cum ar putea deci cineva să-şi dea fiul să fie ucis fără milă de o moarte aşa groaznică?! spuse acelaşi legionar râzând.  
  
Nu sesizezi bunule Gaius nonsensul cuvintelor tale?  
  
Gaius însă tăcu privind când spre crucea unde Iisus îşi plecase capul, când spre legionari, neştiind ce să răspundă. Apoi dintr-o dată se apropie de legionarul care vorbise şi îi spuse: 
  
-Tu vorbeşti Burro? Nu povesteai tu cum tatăl tău te-a luat cu forţa şi te-a înrolat în armată fiindcă vroiai să te faci actor într-o trupă de teatru vrând să fugi cu ei deghizat, cu perucă galbenă pe cap? Iar dacă te-a adus la oaste nu cumva înseamnă că deja eşti în faţa morţii? E adevărat că până acum te-a ocolit dar nu e timpul pierdut.  
  
Ceilalţi legionari începură să râdă făcâd haz de necazul lui Burro care primi lovitura în plin nemaiavând replică. 
  
Gaius însă nu râse. Privindu-l pe Iisus şi văzându-i încă o dată chipul tumefiat şi însângerat, i se făcu milă şi îşi şterse o lacrimă. 
  
-Iată, mai spuse el, de n-ar fi fost acesta, eu n-aş putea privi acum cu limpezime tot ce ne înconjoară. Am auzit că a făcut minuni peste tot pe unde a fost şi a tămăduit pe toţi.  
  
Aceasta cât a fost viu. N-am apucat cât a fost în viaţă să mă duc să mă tămăduiască căci după cum bine ştiţi albeaţa n-o am de mult timp, boala cuprinzându-mă neaşteptat de repede.  
  
Dar acum, chiar mort fiind acesta, iată că m-a vindecat pe bietul de mine! Este deci un om sfânt, cu adevărat Fiul Lui Dumnezeu! 
  
-Ce vrei să ne spui Gaius spunând că ,,este”?! Cumva că acesta pe care noi acum îl vedem aici mort, e încă viu?  
  
Ceilalţi legionari râseră. Scena părea acum bizară fiindcă unii râdeau iar alţii puţin mai încolo se jeluiau întinzându-şi mâinile a durere spre crucea unde Iisus atârna nemişcat.  
  
-E limpede ca bună ziua că dacă acesta ar fi fiul lui Dumnezeu atunci cu siguranţă că nu e mort, dar noi însă i-am văzut chinul, suferinţa şi l-am văzut dându-şi duhul. Cum poate deci cineva care este totuşi mort să fie şi viu în acelaşi timp? Prietene... ori eşti viu, ori eşti cât se poate de mort, nu văd altă arătare a unei fiinţe fie ea om sau animal. 
  
-Nu mai încape vorbă, spuse un alt legionar, amândouă deodată nu se poate Gaius! Eşti sau mort sau viu, altfel nu poţi fi! Vezi?! Te înşeli singur crezând cele neadevărate! 
  
Gaius dădu însă din cap a negaţie şi păru că se gândeşte la un răspuns. 
  
-E adevărat ce ziceţi voi, spuse Gaius, e mort fără nici o îndoială căci împungându-i coasta cu suliţa nici un geamăt n-a scos. Eu însă altceva vreau să spun. Dacă cel care moare dându-şi viaţa sa pentru alţii, ce este că se aduce jertfă pe sine însuşi? Deci murind el, îi face pe ceilalţi să trăiască! Nu înseamnă asta bunii mei camarazi că acela care s-a jertfit trăieşte prin ceilalţi? 
  
Este el oare mort? Trupul său este dat pământului sau focului dar el oare a murit? 
  
Vedeţi această lance! spuse Gaius arătând vârful acesteia. Cu ea am străpuns pe cel care străpunge cerul cu fulgere. Cu ea am împuns pe cel care împunge pământul şi îl cutremură. Cu ea am rănit pe cel care a vindecat pe toţi şi pe bietul de mine! 
  
Legionarii tăcură privind spre Gaius. 
  
-Fii pe pace Gaius! îi spuse unul dintre legionari. Ştim că ai făcut aceasta pentru ca iudeii să nu-i sfărâme picioarele sau chiar ţeasta acestuia, ceea ce nici nouă nu ne-ar fi fost pe plac. 
  
-Oh! poate că ai dreptate Gaius, spuse un legionar mai bătrân aşezându-se pe o piatră. 
  
Îmi aduc aminte în Germania când Flaminus Samnitul a primit porunca decimării unei cohorte care chipurile nu luptase cum trebuie împotriva unor hoarde de cherusci, chauci şi chaţi ori vindelici nici eu nu mai ştiu. Trupa a fost aliniată şi a început numărătoarea din zece în zece. Apoi a început decimarea. Voi putea oare uita vreodată acest lucru? căci dacă trăiesc acum, trăiesc datorită acelor oameni sacrificaţi atunci. Eu nu vorbesc de noroc sau de nenoroc, de sorţii numărătorii, de vrerea zeilor sau de altceva. Eu vorbesc de faptul că nişte oameni au murit ca noi să trăim. Fiecare al zecelea făcea un pas înainte. Pe rând, îşi scoteau coifurile apoi lorica şi tunica de lână. Apoi erau aşezaţi în genunchi şi li se dădea lovitura de graţie. Fără plânsete sau vaiete. Fără vociferări sau acuze. Ca şi cum fiecare şi-ar fi făcut datoria faţă de ceilalţi, nicidecum faţă de Roma. Doar vechi camarazi, care-şi strângeau mâinile înainte de moarte! 
  
Nimeni nu mai spuse nimic însă toţi ridicară ochii către cei răstigniţi. 
  
-Ce vă tot plângeţi ca nişte babe! se răsti un legionar din cei care îl biciuiseră pe Iisus şi care se aflau la oarecare distanţă de ei. 
  
-Eu unul nu mă tem de moarte! continuă el. Că mori acum sau mai târziu, ce mai contează? 
  
-Important e să-ţi trăieşti viaţa după voia inimii, nu-i aşa Burro? spune şi tu Baculo! spuse un alt legionar sorbind vin dintr-un vas de lut aflat jos pe pământ. Ceilalţi doi încuviinţară. 
  
-Adevăr grăieşti Lupanius! spuseră ei. 
  
-Sunteţi tineri bunii mei camarazi, spuse cel care vorbise mai înainte. Nu vă condamn căci am fost şi eu ca voi. Trăiam doar pentru ziua de azi. Clipa îmi era de ajuns. Moartea nu exista chiar dacă îi vedeam murind zilnic pe alţii. Mie nu mi se putea întâmpla nimic. Doar altora. Însă faptul că am trecut prin toate fără o zgârietură nu-i un titlu de glorie. Încet, încet, însă ajungi să trăieşti cu moartea alături, în tovărăşie, chiar dacă nu eşti tu cel care ucide. Ajungi să-i zâmbeşti ca unui prieten drag ştiind totuşi că într-o zi te va cuprinde. Apoi într-un târziu s-ar putea s-o doreşti, şi o aştepţi cum se cuvine nemaidorindu-ţi nimic. Ţi se face lehamite de această lume şi regreţi moartea celor dragi, dispăruţi din această lume. Mergi la mormintele lor dacă le mai ştii, fiindcă ştiţi şi voi, în viaţa noastră de ostaşi mormintele camarazilor noştri rămân adesea uitate iar dacă totuşi au un cimitir aştepţi de două ori pe an sărbătoarea manilor şi lemurilor să vină de pe celălalt tărâm ca să se hrănească cu ofrandele depuse în memoria lor. 
  
-Prostii, spuse cel numit Baculo. Viaţa se termină aici, spuse el arătând spre Iisus. Mori! Închizi ochii, întunericul te cuprinde şi simţurile încetează. Totul se stinge în neant cum se topeşte fumul care urcă la cer şi nu mai e, iar apoi... gata! Întunericul cel deplin. Tăcut şi fără nici un fel de simţire.  
  
Priviţi-l pe acest Iisus. E mort şi gata! Vreţi oare Gaius, să-l zeificaţi? N-aveţi decât. Dar dacă orice lucru de pe pământul ăsta are un zeu, de ce n-ar fi şi acesta un zeu al celor crucificaţi ?! spuse legionarul cu ironie în glas. 
  
Lupanius şi Burro izbucniră în râs.  
  
-Oh dragă Gaius, un zeu dacă e zeu, nu moare batjocorit în felul ăsta! Dacă totuşi e un zeu, atunci acesta e cel mai mic dintre ei şi e bătaia de joc a celorlalţi zei! mai spuse unul dintre ei. Nimeni nu mai spuse nimic ci doar priviră cerul unde părea să se întâmple ceva. 
  
Întunericul părea a ajunge în punctul culminant încât cuprinse pământul cât vedeai cu ochii şi toţi putură vedea stelele licărind prin spărturile norilor. Cornurile romane începură să sune în tot Ierusalimul. Dinspre Marele Templu se auziră sunetele din corn de berbec, apoi sunetele de timpane şi tobe. Gaius se ridică de pe piatra pe care şezuse şi privi către soarele care se întunecase şi care abia se mai zărea printre nori, apoi privi către Iisus din Nazaret care atârna pe lemnul crucii. În întunericul care cuprinsese totul în jur, chipul acestuia i se păru lui Gaius sculptat parcă într-un bronz peste care patina vremii lăsase urme de verde întunecat. Un fulger brăzdă cerul de aproape şi preţ de o clipă chipul lui Iisus fu scăldat în lumina scăpărătoare. Gaius rămase nemişcat privind într-acolo. Trăsnetul care urmă fu prelung şi se auzi dinspre răsărit mai întâi încet, apoi cu putere, iar când sunetul ajunse deasupra lor o nouă zguduitură frământă pământul câteva clipe, apoi înfiorătiorul zgomot se risipi undeva spre apus. O nouă furtună părea că se apropie de Ierusalim. 
  
-Cu adevărat acesta Fiul lui Dumnezeu este! spusese Gaius din nou. 
  
În seara primei zile de Pesah a iudeilor, Gaius se afla în camerele gărzii fortăreţei Antonia. Avea în mână suliţa cu care împunsese pe Iisus şi îi privea atent vârful unde culoarea stacojie a sângelui sfânt se zărea pe metal. Gaius se gândi la faptul că nu ucisese pe nimeni cu suliţa aceea. Orice legionar era înzestrat cu două suliţe la încorporare. Suliţele pe care le avea în dotare se uzaseră şi Gaius îşi comandase de curând unui fierar armurier o nouă suliţă.  
  
Îl plăti pe acesta cu mult peste preţul obişnuit cerându-i în schimb un lucru de calitate iar fierarul se întrecu pe sine în lucrare. Totuşi, fierarul îi reproşase atunci un lucru.  
  
Îi ştia boala de ochi numită albeaţă şi de aceea îl întrebă pe Gaius de ce mai avea nevoie de o suliţă nouă dacă tot nu prea avea ce face cu ea.  
  
Gaius nu se supără însă de întrebarea fierarului. Se gândi o clipă şi îi răspunse acestuia: 
  
-Sunt bătrân amice! Nu vreau să ucid pe nimeni cu ea. Vreau doar să o ţin de formă pe lângă mine! 
  
-Doar aşa ca să te mâdreşti cu ea? îl întrebase acela. 
  
-Prietene! îi replică atunci Gaius. Şi cezarul Tiberius are un pumnal de aur la cingătoare. Îl ţine ca decor fiindcă nu ucide pe nimeni cu el. Gărzile germane îl apără de orice pericol! 
  
-Ha! ha! ha!, râsese acela. Bătrâne Gaius împăratul ţine pumnalul la cingătoare ca în caz de nevoie să se poată sinucide! 
  
-Ce vrei să spui prietene? spuse Gaius, n-am de gând să-mi iau zilele cu suliţa asta... 
  
Fierarul îşi dădu sema însă că întrecuse măsura cu gluma. Bătu cu ciocanul pe nicovală şi spuse: 
  
-Iertare centurionule Gaius! Iertare! Am întrecut măsura! 
  
-Fii pe pace prietene! îi spuse Gaius, nu voi ucide pe nimeni cu această suliţă. Am s-o ţin pe lângă mine ca un obiect de preţ. Cât despre sinucidere am auzit de la iudeii aceştia care umblau pe lângă Iisus din Nazaret cum că sinuciderea este de fapt o mare ofensă adusă Dumnezeului lor. Noi romanii suntem obişnuiţi ca atunci când ni se cere, sau nu avem o altă ieşire, să ne punem capăt zilelor. Cedăm uneori prea uşor în faţa morţii!  
  
-Hm! hai că nu te mai înţeleg! Cedarea în faţa morţii vine oricum, nu ştiu ce vrei să spui? 
  
-Prietene, spuse Gaius, am luptat din Galia până în Siria cu toţi duşmanii Romei. Ca soldat poţi ceda în faţa oricui. Te predai şi gata! Cineva îţi va hotărâ soarta. Vei muri sau vei trăi! 
  
Dar în convingerea ta nu trebuie să te predai niciodată. Ceea ce crezi tu în adâncul fiinţei tale nu-ţi poate lua de fapt nimeni! E credinţa ta. Dacă o preschimbi cu ceva fals, înseamnă că te sinucizi de fapt. Fără arme.  
  
Gaius avea un vizitator de seară. Cineva veni repede şi îl anunţă iar el ieşi în întâmpinarea aceluia. Era centurionul Cornelius care îl întrebă fără nici o introducere cum a murit Iisus.  
  
Se retraseră la adăpostul serii undeva pe o piatră şi Gaius îi povesti cum se petrecuse totul şi cum se vindecase de albeaţa ochilor într-o clipită când sângele ieşit din coasta împunsă i-a atins ochii. 
  
Cornelius nu spuse nimic ci doar oftă. După un timp însă spuse pe un ton şoptit. 
  
-Îţi spun ceva Gaius. Mie Iisus mi-a vindecat o slugă doar spunând lucrul acesta. El dorea să vină la mine acasă ca să-mi vindece sluga fiindcă ştii că prin venele mele curge sânge iudaic. Eu însă ştiam că fariseii din Sinedriu nu-l văd cu ochi buni şi n-am dorit ca el să-mi calce pragul casei mele şi să dau astfel apă la moară acestor uneltitori care ar fi spus că Iisus e un trădător, pentru că aşa îmi spun şi mie aceştia. Da, sunt cetăţean roman Gaius fiindcă aşa a fost viaţa, însă sângele meu a fost şi va rămâne iudaic. Ţin legea noastră şi respect aşezămintele noastre însă cei mai mulţi dintre iudei îmi sunt ostili. Însă în ascuns să ştii că sunt adept al lui Iisus. Asta am dorit să-ţi spun. 
  
-Şi eu sunt! spuse Gaius. 
  
-De când? întrebă Cornelius. 
  
-Păi...de azi, spuse cu mirare Gaius. 
  
Cornelius îl cuprinse în braţe şi-l sărută pe acesta pe obraz. 
  
 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
ANCHETA (fragment din roman) 3 / Mihai Condur : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 215, Anul I, 03 august 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 Mihai Condur : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Mihai Condur
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!