Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Naratiune > Mobil |   


Autor: Mihai Condur         Publicat în: Ediţia nr. 206 din 25 iulie 2011        Toate Articolele Autorului

Ancheta(fragment din roman-2)
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Tetrarhul Irod Antipa se afla în vechiul palat al Asmoneilor în sala hărţilor unde cei doi greci trimişi de procuratorul Ponţiu Pilat îi arătau o hartă a regatului său întocmită pe piele de viţel.  
  
Ultimele evenimente petrecute la Ierusalim când Iisus fusese primit ca un rege şi aclamat de mulţime îl puseseră pe gânduri şi îi dăduseră destule bătăi de cap pentru că lumea îl numise ,,Regele lui Israel” şi îl ovaţionaseră cu cuvintele ,,Hosana! Hosana! Fiul lui David”. 
  
Iar el, Irod, stăpânea ţinuturi care fuseseră a lui Israel, aşadar gândea că acel Iisus era prin apelativul de ,,rege al lui Israel” un pretendent şi la tronul lui. Şi unde mai era că Hristos era Galilean iar tetrarhia sa cuprindea Galileea şi Pereea, două ţinuturi aflate la nord de Iudeea dincolo de Samaria şi Decapolis. 
  
Iar pe deasupra mulţimea îl mai aclamase pe acela cu titlul de Mesia, sau Hristos cum îi mai spuneau grecii.  
  
,, Ei lasă! gândi tetrarhul, şi lui Ioan Botezătorul îi spuseseră unii tot Mesia şi nu fusese adevărat.”  
  
Cât despre Iisus cel căruia i se spunea de către unii Mesia, avea unele păreri proprii.  
  
Auzise de el cu vre-o trei ani în urmă atunci când îl decapitase pe Ioan Botezătorul, acel profet al pustiului care adunase în jurul lui mase mari de oameni, iar el, Irod, devenise invidios pe acest lucru şi chiar i se păruse periculos să poţi aduna o aşa mare de oamenii, de aceea hotărâse să-l încarcereze pe Botezător. Unii dintre sfetnicii să îi şi spuseseră acest lucru de multe ori. 
  
Totuşi, Irod fusese incognito de vre-o câteva ori la malul Iordanului unde profetul venea uneori din pustiul în care locuia şi rostea câte o predică după care îi boteza pe adepţii lui în râu ca un simbol al curăţirii păcatelor.  
  
La început, Irod vroia să audă cu urechile sale dacă predicile acelui Ioan aveau sau nu un mesaj antiroman fiindcă unele voci asta spuneau, iar el Irod era prietenul Cezarului de la Roma. Desigur, acest lucru îl aflase de la oamenii lui, însă unii dintre ei îi făcuseră aşa elogii Botezătorului încât dori să-l vadă şi să-l audă cu ochii şi cu urechile lui. 
  
De la prima predică pe care o auzise îşi dădu seama că Botezătorul nu avea nici un amestec în răscoalele puse la cale de zeloţi pentru că într-un rând cineva din mulţime îl întrebase dacă trebuiau să se supună stăpânirii romane sau nu.  
  
Botezătorul îl mustră aspru pe cel care vorbise fiindcă îl ştia ca fiind un zelot care venea pe acolo şi profitând de marile mulţimi de oameni adunate încerca să se erijeze într-un instigator la revoltă. 
  
Îi spuse aceluia deci, că stăpânirea romană era o pedeapsă de la Dumnezeu pentru că poporul se întrecuse în idolatrie şi fărădelegi şi că de fapt ceea ce se întâmpla era pe deplin meritat. Asuprirea mai venise şi din faptul că oamenii nu erau uniţi şi nu erau uniţi din pricina egoismului care stăpânea sufletele oamenilor care aveau interese proprii, divagante. De aceea trebuia ca poporul să se pocăiască de păcatele sale şi să nu le mai facă iar stăpânirea avea să fie vremelnică de se vor fi întors cu toţii la credinţa cea adevărată. 
  
Apoi cineva rosti acolo numele lui Irod pe care îl numise trădător. Botezătorul îşi întoarse capul către cel care vorbise, îl privi pe acela şi îi dădu o replică mustrătoare, apostrofându-l pentru faptul că se căzneşte să descopere în faţa tuturor fărădelegea tetrarhului şi nu se uită în propria sa viaţă, plină de păcătoşenie şi boli ale sufletului. Acela tăcu încurcat şi nu ştiu ce să răspundă însă băgă privirea în pământ strângând din buze. 
  
La sfârşit Ioan mai spuse că Irod nu era evreu, deci fiind de alt neam nu i se putea imputa  
  
într-o mare măsură că-şi trădează poporul, fiindcă nu era fiu al poporului, însă Irod trebuia să respecte legea pămâtului dacă vroia să dea un exemplu bun ţării pe care o ocârmuia şi să încerce să se apropie de adevărata şi singura credinţă, aceea a Dumnezeului unic şi atotputernic, Cel adevărat. De aceea, în ochii lui Ioan, Irod era un om ca toţi oamenii în cele din urmă, care avea dreptul ca orice alt evreu la cunoaştere şi adevăr.  
  
De atunci, Ioan crescu foarte mult în ochii lui Irod şi începu ai rosti numele cu respect. 
  
Dar ce era adevărul? fiindcă asta spusese Botezătorul, cum că oricine are dreptul la cunoaştere şi adevăr. Întrebase pe însoţitorii săi ce credeau ei că este adevărul şi discuţia a cotinuat la palatul său cu învăţaţii curţii, întrecându-se în teorii diverse, ori în polemici contrare pe care Irod însă le socoti ca fiind fără vre-un rezultat concludent. 
  
Se ridicase atunci din locul în care stătea şi cu voce tunătoare puse capăt polemicilor spunând: 
  
- Destul! hotărî el, adevărul este ceea ce vedem! Ceea cu nu putem vedea, nu ştim dacă e adevărat fiindcă nu avem nici o dovadă! Doar credem!  
  
Cei care se aflau în discuţie ,,lăudară” cu perfidie înţelepciunea tetrarhului nevrând să-l contrazică, dar în gând aveau cu totul alte păreri. Remarca lui Irod nu era însă chiar lipsită de înţelepciune. 
  
Despre Ioan, poporul îl supranumise pe acesta ,,botezător'', cam în batjocură la început şi inventase diferite glume şi povestioare hazlii pe seama lui, însă faima acestuia se făcu cu timpul atât de mare încât porecla zeflemitoare se transformase pe nesimţite într-un apelativ al sfinţeniei.  
  
Una din predicile Botezătorului îi plăcuse atât de mult lui Irod încât după puţin timp trimise pe cineva să-i ducă nişte daruri, fără ca acesta să-i dezvăluie sursa acestora, ci să spună că el le-a adus. 
  
Botezătorul l-a primit pe acela, l-a ascultat, apoi i-a împins darurile înapoi şi i-a spus că darurile pe care i le poate primi nu sunt dintre cele materiale, dar că poate să le împartă săracilor de va voi, spunându-i că renunţarea la lucrurile materiale îi putea spori avuţia nematerială. 
  
-Noi oamenii dorim doar câştigul, spusese Ioan atunci. Este idolul nostru şi al lumii întregi.  
  
Noi oamenii nu ştim să pierdem, mai spusese Botezătorul. Nu vrem să pierdem! Profitul este felul nostru de a fi. Şi e idolul căruia îi sacrificăm cel mai preţios lucru, adică inima noastră.  
  
Irosim astfel tot timpul pentru a creşte profitul. Îngrăşăm idolul care ne fură încet, încet, inima. 
  
Şi dacă nu căpătăm ceva când se face împărţeala suntem în stare de orice. De aceea eu nu doresc nimic. Ceea ce am e deşertul. Pe el mă aştern, iar cerul înstelat îmi este învelitoare şi îmi e de ajuns ceea ce am fiindcă e de la cel PreaÎnalt. Când se ivesc zorile ştiu că El e Lumina.  
  
Când vine noaptea, întunericul mă face să cuget la Lumina Lui care se întinde cât este cerul de adânc. 
  
Altceva vreau deci, de la cei care caută cuvântul meu. 
  
Omul lui Irod află că ceea ce voia Botezătorul era un cuget curat, spălat în apa Iordanului în care cel botezat prin acest act ritualic se lega în pocăinţa inimii spre a nu mai face păcatul. 
  
Irod ascultă ce îi spusese trimisul şi se întristase atunci nu numai pentru că Botezătorul nu-i primise darurile ci şi pentru faptul că la finalul convorbirii Ioan i-a spus trimisului să se ducă la stăpânul său şi să-i spună să vândă totul săracilor, să se pocăiască şi să ducă o viaţă simplă. 
  
Trimisul însă nu-i spusese că ar fi avut vre-un stăpân ci venise ca şi cum el era cel care aducea darurile. Irod se întristă şi se tulbură atât de tare încât luă hotărârea s-o termine cu vizitele la apa Iordanului simţind că dacă se mai ducea acolo chiar ar fi făcut ceea ce Ioan îi spusese să facă. Nu-şi putea imagina ca el, Irod Antipa trebuia să lase tot ce avea şi să se pocăiască în aşa  
  
măsură încât să lase ceea ce el considera de drept a fi al lui, adică: mărirea, bogăţia, supuşii, regatul, poziţia socială. 
  
Irodiada era şi ea nemulţumită pentru că Ioan nu pierdea nici o ocazie să aducă aminte poporului de faptul că Irod trăia cu ea, care era de fapt soţia lui Filip fratele tetrarhului, stăpân în Cezareea Philipi. Iar această stare a lucrurilor era interzisă de legea iudaică.  
  
Mai mult, Ioan predica curăţia şi înfrânarea sub toate aspectele ei sufleteşti şi trupeşti şi de câte ori vorbea despre păcatul desfrânării, amintea de Irodiada. Acest lucru ajunse la urechile Irodiadei şi de aceea ea nu mai dorea nimic altceva decât nimicirea Botezătorului.  
  
Lumea vorbea şi vorbea, şi amintea mereu de spusele Botezătorului iar bârfele din popor mai aveau şi o altă latură şi anume aceea a slăbiciunii lui Irod care se lăsase dus de nas de o aventurieră de talia Irodiadei. 
  
Ioan mai spunea prin predicile sale că statul trebuie condus de oameni integri sub toate aspectele iar Irod recunoştea în sinea lui că numai integri nu erau el, Irodiada, şi acoliţii lor.  
  
Gândind acestea îşi dădu seama că Irodiada se amestecase de multe ori în politica sa iar unii chiar şuşoteau pe la colţuri că dacă vroiai să obţii un privilegiu de la Irod trebuia să treci întâi pe la Irodiada şi să laşi pungile cu bani mai întâi.  
  
Uneori se temea de ea fiindcă aceasta îşi făcuse prieteni mulţi şi puternici la curte, iar el nu intervenise în vreun fel, ci asistase impasibil la toate astea. Mai întâi se bucurase de ea, fiindcă avea o anume abilitate în afaceri şi la început îi adusese bani în vistierie prin diferite metode, unele curate, altele mult mai puţin curate, dar mai apoi când aceasta începu să cheltuie 
  
banii cu nemiluita pentru tot felul de ifose femeieşti îşi dădu seama că făcuse o greşeală şi se supără fără s-o arate, supărare care îi trecu repede însă, fiindcă avea câţiva oameni abili în administraţie care îi refăcură repede sumele lipsă. Irod mai recunoştea în sine-şi că femeile erau punctul lui slab şi că nu rezista mult la farmecele unora. Aşa se întâmplase şi în acea seară când dăduse o petrecere în cinstea zilei sale de naştere şi invitase multe persoane de vază. Fiecare încercase să-l distreze cu câte ceva. O trupă de acrobaţi făcuse tot felul de tumbe şi sărituri, iar apoi un uriaş musculos ridică tot felul de obiecte chiar şi oameni, însă astea nu erau nimic pe lângă cea avea să urmeze fiindcă cel mai mult îi înfierbântă simţurile Salomeea, fiica Irodiadei şi a lui Filip, cea mlădioasă ca trestia, care îşi îmbrăca trupul cu voaluri transparente şi îşi se înfrumuseţa cu măgăritare, aur şi mătăsuri aduse din China ori diamanate din India.  
  
Aceasta dansă atât de graţios încât lui Irod, cu simţurile încordate la maxim i se tăiase pur şi simplu respiraţia. Desigur îşi dădu seama de frivolitatea dorinţelor sale şi păru să nu dea atenţie prea multă acelui dans al unei copile aproape, mai ales că toţii ochii se îndreptau când spre Salomeea când spre el. Aceasta se unduise în mişcări care aproape că lezau bunul simţ şi Irod chiar se întreba câteodată dacă acestă frumoasă fată nu devenise o persoană adultă în adevăratul sens al cuvântului. Savura în schimb frumoasele momente care îi desfătau privirea. 
  
Se lăsase în cele din urmă pradă ritmului instrumentelor şi dansului ameţitor iar ceea ce urmă i se păru de-a dreptul un vis halucinant dublat de aromele vinurilor care mai de care mai îmbietoare şi de miresmele parfumate arse din abundenţă în candele. Era atât de extaziat încât la sfârşit se dezlănţui şi după ce o aplaudase îndelung cu mâinile ridicate, îi ceru Salomeei să-şi pună orice dorinţă la sugestia Irodiadei desigur.  
  
Salomeea, în spatele căreia se afla Irodiada avu o singură dorinţă şi anume aceea ca Ioan să fie decapitat, iar capul profetului să-i fie adus pe o tavă de aur imediat.  
  
Irod fu bulversat, scandalizat aproape, deoarece nu dorea să ia viaţa lui Ioan. Mai avea nevoie de el acolo în închisoare unde din când în când îi făcea câte o vizită, bineînţeles fără ştirea Irodiadei care îi cerea mereu să-i ia viaţa. El însă o refuzase de fiecare dată pretextând o iminentă revoltă a poporului dacă ar fi făcut lucrul acela.  
  
Mai sperase ca cele câteva luni petrecute în temniţă îl vor face pe Ioan să-şi schimbe părerea.  
  
Mai apoi îşi dăduse seama însă, şi la spusele Irodiadei, că temniţa de fapt era doar un alt pustiu pentru Ioan.  
  
Salomeea îi ceruse capul profetului. Doar atât.  
  
După mai multe ezitări şi chiar negocieri cu Salomeea căreia îi promisese orice dar, orice dorinţă, cedă în cele din urmă şi dădu porunca ca Ioan să fie ucis.  
  
Ciracii săi aduseră imediat capul profetului, pe o tavă de aur. A doua zi însă când se trezise, mahmur fiind, căută să-şi aducă aminte ce se întâmplase în seara precedentă. Capul îl durea îngrozitor deoarece vinurile ameţitoare, mâncărurile alese, fumul aromatele arse din abundenţă şi mai ales neodihna, îl obosiseră în aşa măsură încât era incapabil să-şi mai aducă aminte ceva în afară de abundenţa sărbătorii. 
  
Apoi, încet, încet, îi reveni în minte o imagine a unui cap tăiat pe o tavă.  
  
Cel al lui Ioan Botezătorul.  
  
Era doar un vis, sau era o realitate? Nu mai ştia dacă ceea ce îşi amintea era aievea sau nu? Când se mai dezmetici chemă o slugă să-i aducă nişte apă.  
  
În timp ce acesta îi turna apă ca să se spele dintr-o cană, se hotărâ să-l întrebe pe acesta despre cele întâmplate în seara precedentă, dar îşi dădu seama că se va face de râs în faţa slugii,  
  
dându-se de gol că de fapt nu-şi mai amintea nimic. Încercă totuşi o mică viclenie. Întrebă sluga ce credea el despre Ioan Botezătorul.  
  
Acesta se fâstâci, şi începu să tremure, şi spuse că poporul îl socotise pe Ioan ca pe un om drept, dar că el personal nu are nici o părere. Atunci îşi dădu seama că amintirea aceea neagră era de fapt cruda realitate. Imaginile îi reveneau năvalnic în minte. Îl văzu parcă aievea şi retrăi acele clipe când ciracul îmbrăcat în negru cu faţa acoperită, cu sabia la şold păşise pe covor cu tava de aur în mână. Îşi aduse aminte şi de cei de la petrecere care izbucniră în urale şi aplauze, fiindcă profetul îi condamnase şi pe dânşii de multe ori în predicile sale ca fiind cei care petrecând alături de Irod uitaseră de poporul oropsit, făurindu-şi o realitate a lor în care Dumnezeu şi legea nu aveau loc iar fiecare dintre ei căpătase în loc de inimă, o piatră. Aşa îi mustrase Botezătorul. 
  
Îi reveni apoi în minte Irodiada cu figura ei mândră, cu o nedisimulată bucurie afişată pe chip, cu nările fremătând de plăcerea pe care i-o dădea cruda privelişte.  
  
De faţă cu sluga îşi cuprinse capul în mâini simţind că îi fuge pământul de sub picioare.  
  
Irod simţea adesea că lucrurile îi scapă de sub control, că făcea lucruri pe care nu vroia să le facă. Câteodată o ura pe Irodiada şi uneori ar fi vrut să o gonească de la curte, pretextele putând fi găsite foarte uşor, însă Irod nu se mai putea dezlipi de ea şi chiar se temea că îl va părăsi ea pe el cum de altfel îl şi ameninţase de câteva ori. Ce nu ştia Irod era faptul că Irodiada nu avea de gând să-l părăsească nici măcar în cazul în care calitatea de stăpân al Galileei şi Pereei, tetrarh adică, avea să-i fie retrasă. Acest lucru însă nu putea fi făcut decât de cezarul Tiberius, protectorul său de la Roma cu care era în relaţii excelente de altfel, dar lucrurile în politică se puteau schimba oricând, iar exilul era arma preferată a cezarilor şi Irod de exil se temea cel mai mult, pentru că uneltirile unora chiar din preajma sa, se puteau realiza prin delaţiune. 
  
Irod îşi dădea seama uneori cât de slab şi vulnerabil era în această conjuctură politică fără ieşire, însă se comporta cu viclenie, fără să o arate, crezând în sinea sa că asta e o perfidie a stăpânitorilor, un şiretlic politic şi anume ca aceştia să arate că nu le pasă, şi de aceea se comporta şi el aşa. 
  
Îşi aminti când, după ce îl încarcerase pe Ioan îi făcu acestuia o vizită în temniţă ca să vorbească cu el, să încerce să şi-l apropie şi să-l facă să înţeleagă că era mai bine să nu-i fie potrivnic pentru că ceea ce spunea el îi adusese numai necazuri iar popularitatea lui era grav afectată şi numele lui ajunsese de batjocură pe buzele tuturor iar relaţia lui cu Irodiada era prilej de glume pentru toţi, chiar şi printre unii dintre amicii săi. Poporul însă clocotea de mânie la adresa lui Irod când se află de întemniţarea profetului fiindcă Ioan era foarte iubit.  
  
Acesta era de altfel un motiv în plus pentru Irod să şi-l apropie pe pustnicul profet gândind că ceea ce era pe placul poporului trebuia să fie aliatul său.  
  
De aceea îl pofti să-i fie tovarăş, confident, prieten, chiar sfetnic dacă acesta ar fi vrut.  
  
Profetul îl lăsase să-şi spună ce avea de spus fără să-l privească, dar după ce termină, Ioan îşi întoarse privirea spre el şi îi spuse pe un ton plin de milă cum că el, Irod Antipa, nu se afla pe calea lui Dumnezeu deci ei doi nu puteau fi tovarăşi pe drumul vieţii. 
  
Oarecum surprins, îl întrebă pe acesata ce trebuia să facă pentru a fi tovarăşi de drum?  
  
Răspunsul însă nu îl mulţumi pe Irod. 
  
În opinia lui Ioan, postul, pocăinţa şi rugăciunea trebuiau să-l aducă pe calea lui Dumnezeu. 
  
Renunţarea la soţia fratelui său Filip, Irodiada, era o altă condiţie. 
  
Exasperat, Irod îi spusese că un suveran nu are nevoie de post şi rugăciune fiindcă avea tot  
  
ce-şi putea dori. Cu un singur cuvânt putea obţine orice. Cât despre pocăinţă, tetrarhul îi spuse profetului că aceasta era pentru cei care doreau sau aveau nevoie de iertare, pentru sclavi, pentru proscrişi pentru condamnaţi şi pentru învinşi.  
  
Răspunsul lui Ioan îl bulversase şi enervase în acelaşi timp.  
  
,,Bine ai grăit Irod despre pocăinţă, căci suntem sclavi ai păcatului, pururea fiind învinşi de cel rău”, îi spuse Ioan pe un ton consolator.  
  
,,Iar altă cale decât cea a pocăinţei însă nu cunosc. Dacă vei dori să ţi-o arăt o voi face.”  
  
Îl întrebase pe Ioan în ce consta totuşi pocăinţa de care tot îi vorbise. Acesta îi vorbi despre necesitatea recunoaşterii păcatelor şi spălarea lor printr-un gest văzut, în apa curgătoare şi curăţitoare a Iordanului cu efecte însă interioare, nevăzute, curăţitoare într-ale sufletului. 
  
,,Recunoaşterea păcatelor în faţa cui? întrebase Irod. 
  
,,În faţa lui Dumnezeu, prin mijlocirea unui slujitor al acestuia” îi spusese Botezătorul. 
  
,,Nu recunosc decât autoritatea împăratului Tiberius! Dumnezeu e sus în cer, noi suntem aici pe pământ! Şi tu cu autoritatea cui botezi pe cei care se pocăiesc?”  
  
,,Cu autoritatea Tatălui din cer care ni l-a arătat pe Fiul său la Iordan prin pogorârea trimisului Domnului, printr-un porumbel care venind din înălţime s-a aşezat pe creştetul capului său.  
  
Cu autoritatea tatălui a cărui voce s-a auzit spunând: ,,Acesta este fiul meu Cel iubit întru care am binevoit!”  
  
Cu autoritatea acestora trei botez pe cei care se pocăiesc!” 
  
,,De cine îmi vorbeşti? ”întrebase Irod. 
  
,,Vorbesc de mielul lui Dumnezeu, cel care ridică păcatele lumii !” 
  
,,Nu-mi mai spune nimic!” spusese Irod. ,,În ţara asta numai de profeţi am parte!  
  
Te-am crezut un om sfânt Ioan. Îmi plăceau predicile tale de la Iordan. Aş fi crezut, dacă nu mi-ai fi cerut atât de multe...pocăinţă şi iar pocăinţă!” 
  
Răspunsul Botezătorului fu din nou cât se poate de aspru pentru tetrarh. 
  
,,Eu nu ţi-am cerut nimic Irod fiindcă n-am nevoie de nimic. Tot ceea ce am, am de la Dumnezeu şi îmi e de ajuns! 
  
Irod însă nu mai spuse nimic. Îi întoarse spatele şi porunci temnicerului să-i deschidă uşa.  
  
Plecase atunci, tulburat, mai nehotărât decât înainte. Răvăşit înlăuntrul său. 
  
Nu avea să-l mai vadă niciodată pe Ioan. Urmase petrecerea care îi scurtase viaţa. 
  
Aflase că ciracul care îi tăiase capul îl găsise pe Ioan în rugăciune. 
  
,,Rugăciune şi iar rugăciune” gândi Irod. ,,Paloşul ciracului însă, fusese însă mai tare decât rugăciunea profetului”, mai cugetă el. 
  
Acum însă, în săptămâna de dinaintea sărbătorii Pesahului, Irod era chemat să judece pe Iisus căruia poporul îi spunea Hristos, căruia trebuia să-i dea şi o sentinţă de moarte după cum îi cereau cei care îl aduseseră la el. Iar Irod când dădea o sentinţă sau lua o hotărâre, o făcea cu un soi de zel şi de detaşare, încât, atunci credea cu adevărat şi se simţea suveran, apoape zeu, adică cel care dispune cu adevărat de vieţile altora după bunul său plac.  
  
De câte ori avea ocazia, Pilat alimenta vanitatea tetrarhului şi îi dădea impresia că el, Irod, este chemat la lucruri măreţe şi la hotărâri de o mare importanţă şi de aceea toate hotărârile pe care le lua imperiul în legătură cu partea aceea de lume erau chipurile trecute şi adoptate de stăpânii provinciilor ori regatelor clientelare printre care se aflau şi Cezareea, Iudeea ori Pereea sau Galileea.  
  
Aşa şi făcuse Pilat în acea dimineaţă când îl trimisese la el pe acel Iisus pentru judecare pentru că Iisus era prin naştere cetăţean al Galileei, parte din stăpânirea tetrahiei sale şi se cuvenea  
  
să-l judece Irod, aşa gândea Pilat. De aceea Irod primi alaiul într-o încăpere întunecoasă, cu ferestrele zidite, o încăpere care avea în tavan o mică deschidere ovală care lăsa lumina să vină de sus revărsându-se într-un con şi în care praful aflat în suspensie dădea o senzaţie ciudată.  
  
Irod dorise să facă acolo o baie după modelul roman, un caldarium, însă deocamdată abandonase proiectul. Acolo în mijloc îl puse pe Iisus legat sub conul de lumină şi toţi cei din încăpere îl puteau lesne vedea, însă acesta, orbit de lumina soarelui ale cărui raze luminau de deasupra, cu greu îi putea vedea pe cei din jurul său.  
  
Când Iisus fu adus în faţa sa, Irod îl privi cu atenţie ca să vadă ceva deosebit pe chipul lui fiindcă doi sau trei bătrâni din anturajul său îi spuseseră că e cel care face minuni în poporul lui Israel şi nu numai. Deci se aştepta să vadă ceva pe chipul acelui nazarinean, dar el unul nu remarcă nimic. Doar un chip comun, ca oricare altul. Îl strânse încet de umăr să se convingă dacă acela pe care poporul îl numise ,,Mesia” era făcut din carne şi oase.  
  
Făcu acel gest cu o oarecare ironie şi ridică cealaltă mână cu palma în sus ca şi cum ar fi spus că avea dreptate, însă exclamă gutural doar: ,,Mhî..!” apoi continuă cu glas prefăcut:  
  
-E om ca şi noi! E făcut din carne acest Mesia! 
  
Asistenţa izbucnise atunci în râs ca de o glumă bună.  
  
Aşezându-se pe jilţul lui aşezat acolo şi privindu-l pe Iisus, îi spuse unui sfetnic pe nume Huza care il descisese pe Iisus în mod favorabil, că nu găsea nimic interesant pe chipul celui pe care poporul îl numise pompos: ,,Mesia!”. 
  
Sfetnicul numit Huza îi spuse lui Irod că nici unul din profeţii lui Israel nu fuseseră cu nimic deosebiţi ca înfăţişare şi că fuseseră oameni ca toţi oamenii, din carne şi oase, toţi cu slăbiciunile şi cu neputinţele lor, dar ceea ce îi deosebea de ceilalţi oameni era credinţa şi dreptatea cu care se înconjurau precum şi hotărârea lor neabătută. Irod însă nu luă în seamă vorbele lui Huza. Îi făcu însă semn cu mâna că e de ajuns ceea ce i se spusese. 
  
Irod se apropiase atunci din nou de cel care stătea în picioare în faţa lui şi îl privi îndelung în timp ce îl studia cu atenţie de jur împrejur. Îl privi în ochi, îi luă bărbia în mână şi îi întoarse faţa spre stânga şi spre dreapta vrând să găsească pe chipul lui Iisus ceva care să-i fie pe plac. 
  
,,Are un profil prea sever”, gândi Irod. Acel om prin înfăţişarea lui nu i-ar fi produs nici o plăcere, nici o desfătare, era concluzia lui, fără nici un dubiu. Atunci Irod îşi zise să caute mai în profunzime. Se concentră deci asupra chipului din faţa sa, ca să descopere ce impresie îi va produce acesta. Simţi curând în persoana celui din faţa sa slăbiciunea omenească, neputinţa şi nenorocirea care planau asupra aceluia şi îşi imagină un vultur deasupra prăzii paralizate de frică, care nu avea unde fugi. El era vulturul iar cel din faţa sa prada. Una măruntă.  
  
Privindu-l cu superioritate, Irod avu sentimentul de dominaţie asupra lui, şi se întreba dacă trebuia să-i dea el sentinţa sau nu. I-ar fi dat-o dacă i s-ar fi cerut imperativ, însă ştia că ceea ce i se cerea era doar facultativ. Îl privi apoi pe Huza şi-i văzu privirea aceluia, care părea să-i spună să-l ierte pe bietul om.  
  
-Hm? făcu Irod privind către sfetnicul său. 
  
-Iertaţi-l luminate, acest om nu poate fi vinovat! Prin ceea ce a făcut şi spus a demonstrat că este un excelent cunoscător al legii şi un continuator al... 
  
-Ajunge! îl întrerupse Irod ridicând o mână în sus. Ştiu că ai fost pe la adunările lui şi probabil că de aceea îi ţii partea!  
  
Prin semiîntuneric îi privi şi pe ceilalţi şi le ghici privirile lor dispreţuitoare şi mândre iar Irod îşi spuse că aceştia, şi cu el dimpreună desigur, aveau dreptate în privinţa lui Iisus.  
  
Desigur, el unul, l-ar fi iertat din suflet dacă acel om era cu adevărat Mesia. Dar acesta arăta deplorabil, lipsit de slavă, umil, ca orice sclav. Ar fi mers la Pilat şi l-ar fi absolvit de orice ar fi făcut... Iar de Sanhedrin puţin i-ar fi păsat. Ca să-i scape viaţa l-ar fi ţinut în palatul său din Ierusalim unde autoritatea lui Caiafa şi a Sanhedrinului iudaic îşi pierdeau puterea.  
  
Dar acel om care stătea în faţa lui nu putea fi Mesia!  
  
De ce? îşi puse întrebarea iar răspunsul şi-l dădu tot el. Pentru simplul fapt că acel cărui poporul îi spunea Mesia nu avea nici cea mai mică putere.  
  
Iar Iisus stătea în faţa lui legat la mâini, neputincios, abătut şi umil ca orice condamnat fiindcă văzuse mulţi în calitatea sa de suveran şi judecător. Acel ,,Mesia” chiar nu avea nimic special în el. Chiar dacă se spunea că făcuse ceva minuni acolo, nu avea figura seameaţă a unui eliberator ci mai degrabă un aspect comun, de vraci, cum se gândi Irod.  
  
Iar supranumele, poporul i-l scornise, iar poporul era în opinia lui Irod o masă de sărăntoci inculţi care n-aveau altă treabă decât să caşte gura prin pieţe şi târguri la vorbele oricui.  
  
Poporul tot vorbea de eliberare şi eliberare...Iar el, Irod Antipa nici nu prea vroia eliberarea tetrarhiei lui de sub stăpânirea romană. Situaţia politică existentă îi era de ajuns. Ştia că îndată ce provinciile Palestinei vor deveni independente de Roma ar fi urmat un război pustiitor, de aceea îi prefera pe romani şi nu ieşea din cuvântul Cezarului Tiberiu.  
  
,,Pax romana” îi era de ajuns lui Irod. 
  
Îl întrebă totuşi pe cel adus în faţa sa dacă el este cu adevărat ,,Mesia”.  
  
Sesizând tonul zeflemitor al lui Irod, cei care erau prezenţi în sală izbucniră în râs.  
  
,,Măria ta, nu-l răstigni pe bietul om pentru atâta lucru”, spuneau ei. ,,Taie-i numai capul.” 
  
Pentru Irod acest lucru nu fu o glumă prea reuşită. Îşi aminti că în urma tăierii capului Botezătorului imaginea lui avusese de suferit în ochii oamenilor iar acest lucru conta enorm pentru el. Ridică mâna încruntat şi râsetele încetară. 
  
Îşi aminti iar că, ieşind cu consoarta la o sărbătoare populară fu admonestat cu injurii atât el cât şi Irodiada iar oamenii furioşi aruncaseră cu tot felul de necurăţii. Aflată pe acolo, o patrulă romană care venea dinspre Siria abia reuşi să-i împrăştie pe protestatari fiindcă garda lui personală era depăşită de situaţie. De atunci nu mai ieşise în public la nici o sărbătoare şi deşi trecuseră trei ani de atunci, poporul nu uitase şi nu-l iertase deloc. La orice discuţie între cetăţeni, numele lui Irod era sinonim cu cel al unui criminal, iar al Irodiadei cu cel al unei complice şi totodată capul răutăţilor de la curte. De aceea hotărî în sine că pentru Iisus nu trebuia să-şi mânjească din nou mâinile cu sânge, simţind că e mâna fariseilor şi saducheilor din Sinedriu care doreau să-i arunce lui în spate condamnarea lui Iisus.  
  
,,Ce perfidie”, gândi el. 
  
El unul nu mai avea acum nici o îndoială că acel om adus în faţa lui nu era nici pe departe ,,Mesia”, cum nici despre Ioan Botezătorul nu credea că fusese profet. Oh! da, analiză el în minte, acesta fusese un om deosebit, dusese o viaţă aspră şi virtuoasă dar îşi luase cu de la sine putere, autoritatea de a boteza în Iordan, şi aşa era şi cu acest Iisus, cineva îi dăduse supranumele de Mesia şi isteria era gata, pe când el, Irod Antipa luase investitură de la cezarul Tiberius, cel mai puternic om din lume. Nu avea deci de gând să-l condamne pe acel om, pentru el erau nişte prostii capetele de acuzare, în afară de de titulatura de rege cu care mulţimea îl primise în Ierusalim. Nu ştia activitatea acelui om din faţa lui deşi auzise câte ceva despre el, că ar fi fost tămăduitor şi că avea totuşi o faimă neobişnuită. 
  
Faptul că poporul îl denumise pe acela regele sau împăratul lui Israel, deşi îl deranjase, constatase acum chiar el, că nu era nici un pericol din partea celui care stătea acum umil, neputincios şi neînsemnat în faţa lui. Cei care îi spuseseră că Iisus era în stare de a declanşa o răscoală antiromană de proporţii se înşelaseră, iar dacă s-a fi întâmplat acest lucru avea încredere că romanii ar fi înăbuşit-o imediat. Gândi însă că trebuia pedepsită orice tentativă de a-i ştirbi din autoritate, de aceea hotărî să-l biciuiască şi să-l trimită înapoi la Pilat pentru a-l judeca el, fiindcă nu-i aşa, el era autoritatea supremă, el trebuia să-l condamne pe Iisus din Nazaret. 
  
Îl întrebase deci pe Iisus care se chema Mesia, şi Hristos, dacă era el ceea ce se afirma că se spune despre dânsul. Acesta însă nu-i spuse nimic, nici măcar nu-l privise ci numai îşi ştergea sângele care începuse să-i curgă din nas din cauza unei lovituri în plină faţă primită pe când îl aduceau înaintea lui. Irod nu se supără însă, deşi gândi că era o ofensă pentru el faptul de a nu i se da atenţie.  
  
Îl privi numai şi zâmbi, fiindcă scena cu cel din faţa sa i se părea de-a dreptul grotescă.  
  
,,Mesia..!, eliberatorul..! îşi şterge sângele de la nas!” îşi spuse în sine. 
  
Se mai gândi să-l mai întrebe ceva totuşi. Să-i ceară ceva de fapt. De aceea spuse cu ironie: 
  
-Poate că eşti totuşi Mesia! Mai ştii?  
  
Asistenţa izbucni în râs, însă Irod ridică din nou o mână făcându-i să tacă. Liniştea se aşternu într-o clipă în încăpere. 
  
-Fă o minune! spuse Irod. Hai! Fă o minune!... Dacă faci o minune îl rog pe Pilat să-ţi dea drumul iar lui Caiafa îi plătesc suma pe care o vrea. Pe legea mea că-ţi dau drumul! 
  
Iisus întoarse privirea către el şi îl privi drept în ochi. Apoi îşi întoarse privirea şi se gândi la ale sale. Irod rămase cu privirea aţintită către el preţ de câteva clipe, încurcat, deoarece i se păruse pentru o clipă poate că îl vede aievea pe Ioan Botezătorul, profetul decapitat la porunca sa.  
  
,,Ce-a fost asta”? îşi spuse în sinea sa. Era ferm convins că acel om îi făcuse o vrăjitorie ceva, vrând de fapt să-l culpabilizeze pentru scurtarea vieţii profetului. Se hotărî totuşi să nu spună nimănui ceea ce i se păruse. Asistenţa aştepta acum reacţia lui Irod fiindcă toţi realizaseră că acesta luase o mină stranie, cu o mână în aer îndreptată către Iisus. Dezmeticindu-se după câteva clipe, lăsă mâna în jos şi privi în jurul său vizibil stânjenit. Nimeni nu mai râdea acum. 
  
Se mai învârti o dată în jurul lui şi spuse apoi către alaiul care-l adusese la dânsul, să facă în aşa fel să nu-l mai aducă la el, fiindcă : 
  
,,Noi n-aveam nevoie de nici un Mesia sau de vre-un Hristos.”  
  
Apoi făcu semn ciracului să se apropie şi-i spuse să-l ia pe prizonier şi să-l biciuiască cu treizecişi nouă de lovituri de bici, iar apoi să-l trimită legat înapoi lui Pilat. 
  
 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
Ancheta(fragment din roman-2) / Mihai Condur : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 206, Anul I, 25 iulie 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 Mihai Condur : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Mihai Condur
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!