Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Naratiune > Mobil |   


Autor: Mihai Condur         Publicat în: Ediţia nr. 202 din 21 iulie 2011        Toate Articolele Autorului

Ancheta(fragment din roman)
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Ponţiu Pilat chemase în atriumul fortăreţei Antonia o parte din trupe care erau acum aliniate pe formaţii, în aşteptare. Erau acolo Iocentus comnadantul militar al Ierusalimului şi câţiva magistraţi romani: Fulvius Lucius Simbinacus, Rufus Serenus şi Valerius Audanius. Erau acolo şi Naulius, secretarul şi omul de încredere a lui Pilat, precum şi centurionii Marcius Cenna, Luculus Brassus, şi Livius Fabius. Pilat îi convocase în după amiaza acelei prime zile de Pesah cu un scop unic. Asigurarea starajei la mormântul lui Iisus. Cu o seară înainte poruncise centurionului Luculus Brassus să se ocupe de acest lucru, sarcină de care acesta se achitase cu bine, singura întâmplare fiind aceea a asinilor pierduţi de nişte comercianţi din Liban prin preajma mormântului, fapt care se terminase cu sunarea cornului şi cu ieşirea trupelor din fortăreaţa Antonia.  
  
Acum însă, apropiindu-se a treia zi de la moartea lui Iisus Nazarineanul Pilat fusese convins de iudei de faptul că trebuiau luate măsuri excepţionale. 
  
Procuratorul se postă în faţa jilţului pus în mijlocul atriumului. Câţiva legonari care aveau petrecute pe după umeri cornurile romane începură să sufle cu putere în instrumente.  
  
Trupele, cu scuturile la picior scandară numele lui Tiberius de trei ori ridicând palmele întinse spre înainte.  
  
,, Ave Tiberius imperator!” apoi ,,Salus Pilate!” 
  
Pilat ridică mâna dreaptă în semn de salut. Cealaltă îndoită din cot susţinea toga de gală cu care se înfăşurase de dimineaţă şi cu care apăru şi la întrunire. Privi către toţi cei adunaţi iar apoi făcu un semn cu mâna demnitarilor să se aşeze. Trupa rămase în picioare în spatele lor.  
  
Pilat vorbi fără nici o introducere. 
  
-V-am adunat aici, demnitari, legionari, camarazi şi amici pentru a vă comunica intenţia mea de a întări straja la mormântul celui numit Iisus din Nazaret. Nu v-aş fi chemat dacă evenimentele grave petrecute înaintea Pesahului evreilor nu ar fi generat această stare de lucruri.  
  
În fapt, mai marii templului iudeilor, Iosif Caiafa împreună cu socrul său Anna şi tot Sinedriul, împreună cu fariseii şi saducheii sunt într-o mare fierbere din cauza morţii acestui Iisus pe care după cum ştiţi, ne-au forţat să-l răstignim. Ei cred, şi dacă nu aţi auzit încă, vă spun eu, că trupul acestui Iisus este în centrul atenţiei şi că se presupune că unii vor încerca să-l fure, cel mai probabil ucenicii lui, fiindcă s-au gândit ei, după cum a spus acest Iisus, că va învia după trei zile. Iată de ce se tem acum iudeii cel mai tare! 
  
Mie nu-mi pasă dacă acesta va învia sau nu! Pe mine mă priveşte faptul că Ierusalimul se află din nou în pragul unei răscoale care mocneşte, după cum spun iscoadele noastre.  
  
Ar putea fi aşa fiindcă cu ocazia sărbătorii, în oraş şi împrejurimi se află o mare mulţime de oameni care dacă ar fi unificată sub o singură voce, nu garantez că va mai rămâne picior de roman pe aici.  
  
Din fericire, o parte însemnată dintre aceştia sunt supăraţi nu atât pe noi cât pe mai marii arhierei iudei şi Sinedriul lor. Aceştia la rândul lor sunt ocupaţi cu anihilarea şi contracararea sectei acelui Iisus şi din partea lor nu avem de ce ne teme căci nu vor dori declanşarea unei rebeliuni. Personal i-am asigurat pe mai marii iudeilor că voi întări straja la mormâtul acelui drept.  
  
După cum ştiţi noaptea trecută n-au fost probleme, însă mâine dimineaţă vom fi în treia zi de când Iisus zis Mesia a fost răstignit. Pentru noi, cred că dacă reuşim să trecem cu bine această noapte şi mâine seară, putem spune că am depăşit pericolul, deoarece, după cum v-am mai spus, mulţi oameni sunt veniţi din provincie, deci nu mai pot sta prea mult aici. Vom întări astfel straja la mormânt dublând garda. Cei care vor veghea în această noapte vor fi legionari aleşi dintre cei mai destoinici şi mai vigilenţi. Vreau deci să ştiu cum se va face acest lucru. 
  
Pilat privi către Iocentus care se ridică de pe scaunul său şi făcu un pas în faţă.  
  
Iocentus vorbi. 
  
-Inaltule procurator al Iudeii, eu, Iocentus Maximus Secundus, praefectus şi comandant militar al Ierusalimului, poruncesc: Straja se va face în două linii concentrice iar la intrarea în mormânt vor fi postaţi doi legionari. De asemeni veghea va fi însoţită de torţe care vor arde pe tot timpul nopţii ca şi în noaptea trecută. În faţa intrării va fi montat un trepied în care deasemenea se va face focul. Trei legionari vor da alarma din corn în caz că cineva va încerca să se apropie de intrarea în mormânt. Trupele din fortăreaţă, plus cele din Ierusalim şi castrum-urile apropiate sunt în stare de alertă, gata de a interveni în orice clipă. Nu în ultimul rând, o patrulă va cerceta din ceas în ceas starea posturilor până către dimineaţă. Schimbul se va face în modul obişnuit la trei ceasuri prin parole. 
  
Acesta este programul trupelor pe care rog pe înaltul procurator să îl aprobe şi să pună pecetea inelului său. 
  
Pilat făcu un gest cu mâna iar Iocentus se aşeză pe scaunul său. 
  
-Magistratul Fulvius Simbinacus a parafat în prezenţa mea un ,,edicta repentina” care va fi citit aici, spuse Pilat. 
  
Magistratul Simbinacus se ridică de pe scaunul său îşi aranjă toga şi desfăcu un sul pe care îl citi. 
  
-În numele lui Tiberius Caesar Augustus, princeps şi suveran al imperiului, stăpân al Provinciei Cezareea din Guvernoratul Siriei şi din porunca înaltului procurator al Iudeii, Ponţius Pilate, a cărui autoritate i-a fost acordată de însuşi magnificul Tiberius Caesar Augustus, impunem acest ,,edicta repentina” care intră în vigoare imediat.  
  
Se va constitui un corp legionar ,,vexillatio'' compus din veterani care vor fi aleşi dintre cei mai buni. 
  
Acest ,,vexillatio” va fi comandat de însuşi procuratorul Ponţius Pilat. 
  
Va fi pedepsit cel care nu-şi va face datoria hotărâtă prin voinţa superiorilor.  
  
Va fi pedepsit cel care va face orice fel de înţelegere sau complicitate cu alţi legionari, cetăţeni romani sau iudei sau elini sau de orice alt neam în scopul unor acţiuni subversive care vor conduce la lezarea într-un fel sau altul la accesul de la intrarea în mormântul celui numit Iisus din Nazaret, la distrugerea peceţii, înlăturarea pietrei de la mormânt sau furtul corpului său pentru obţinerea de sume monetare sau orice alt fel de natură. 
  
Mormântului i s-a aplicat pecetea oficială care conferă locului titlul de proprietate romană. 
  
Pedepsele vor fi date cu flagrum dar în conformitate cu gravitatea faptei, pedepsele se vor aplica prin pierderea unor drepturi sau averi la care se vor adăuga zile de temniţă sau muncă silnică iar dacă gravitatea va impune se va recurge la pedeapsa capitală.  
  
Acest ,,edicta” îşi va înceta autoritatea la porunca înaltului procurator Ponţiu Pilat.  
  
Magistratul Simbinacus îşi încheie cuvântarea iar Pilat chemă pe centurionul Brassus care citi lista celor aleşi pentru serviciul strajei, ordinea şi postul fiecărui legionar.  
  
În timp ce Brassus citea, cei strigaţi făceau un pas în faţa formaţiei. La sfârşit Brassus îşi ridică bastonul din lemn de viţă de vie, cu care orice centurion era investit şi pe care îl folosea ca semn al pedepsei. Centurionul spuse: 
  
-Cel care nu va face ceea ce a fost hotărât se va supune pedepsei. Ave Tiberius! Salus Pilate! 
  
Înainte de a da libertate trupelor, Pilat vorbi ridicându-se din jilţ. Îi făcu semn lui Naulius să consemneze ceea ce dorea să spună. 
  
-Legionari! Vă cer loialitate înaintea Romei. Nu aş vrea să vă spun că ceea ce se întâmplă acum în Ierusalim poate fi preludiul unei revolte sângeroase. Acel Iisus răstignit ieri, avea o învăţătură pe care a spus-o auditoriului său, despre faptul că în a treia zi de la moartea sa v-a învia din morţi. Ei bine! Acest lucru pe care noi prin educaţia noastră nu-l putem concepe, ne interesează doar ca gest cu repercusiuni în politica noastră, fiindcă în realitate cineva pregăteşte probabil furtul corpului acestuia. Noi ştim însă că infernul lui Pluto nu dă înapoi nimic, iar lumea umbrelor e pururea închisă. Cum am mai spus, această acţiune subversivă poate fi preludiul unei revolte şi trebuie să dau totuşi, deşi nu-mi face plăcere, dreptate iudeilor prin reprezentanţii săi, care vorbesc despre o persoană descrisă din profeţiile şi convingerile religioase iudaice, persoană numită Mesia, sau Hristos după cum îi spun elinii, care va elibera poporul lui Israel restaurându-i vechile legităţi.  
  
Dacă aşa stau lucrurile pentru aceşti conspiratori, care vor să-şi impună voinţa instaurând un flas Mesia, atunci aceştia vor arunca totul în haos generând o baie de sânge şi printre iudei şi printre noi. De aceea vă ordon să vă faceţi datoria ca şi cum aţi păzi nu un oarecare ci fiţi vigilenţi ca la mormântul unui rege. 
  
Acestea zicând, procuratorul îşi termină discursul şi dădu liber trupelor, invitându-i pe demnitari şi centurioni la o mică petrecere în sala ,,Augusta” a fortăreţei Antonia. 
  
Pilat chemase acolo câţiva cântăreţi din flaut, liră, harpă şi timpane pentru a înveseli atmosfera. Toţi ştiau însă că Pilat nu e omul pentru astfel de activităţi şi se întrebau de ce organizase acesta petrecerea, fiindcă făcea foarte rar acest lucru. Pilat ştia şi el acest lucru şi văzându-le feţele nedumerite le spuse într-un final că avusese nişte dureri cumplite de cap în cursul nopţii trecute şi deşi în cursul dimineţii îl slăbiseră, după amiază durerea reapăru, însă nu chiar atât de tare.  
  
Spuse apoi la toţi cum doctorul său personal îi administrase nişte prafuri care nu reuşiseră să-l restabilească. Apoi se justifică de faptul că dacă la iudei era cea mai mare sărbătoare din an, de ce n-ar organiza şi el în fortăreaţa Antonia o mică petrecere mai ales că la Ierusalim procuratorul venea destul de rar.  
  
Petrecerea începu când toţi cei invitaţi păşiră pe splendidul mozaic din sala Augusta, iar aceştia nu se lăsară prea mult rugaţi să guste din bunătăţile aduse şi din vinurile alese şi ele cu grijă. Asistenţa remarcă despre Pilat că acesta bău mai mult vin ca de obicei însă nici nu se punea problema ca acesta să se ameţească vre-un pic. După un timp în care fiecare gustă câte ceva de pe mesele îmbelşugate se aşezară fiecare cu câte o cupă în mână pe canapelele cu un capăt ridicat aflate peste tot în sală şi dispuse în semicerc. Slujitorii aduceau acum fructe în coşuri şi vin în amfore. Fără să mai aştepte, aceştia umplură cupele oaspeţilor.  
  
- Ce veşti mai avem de la Roma? întrebă Pilat. 
  
Acesta se adresase celor trei magistraţi care veniseră de curând de la Roma..  
  
Rufus Serenus începu a povesti despre preţul grâului. 
  
-Veşnica problemă a grâului mărite procurator! Un modius de grâu costă doi dinari la Roma, asta şi pentru că preţul grâului a crescut în Egipt de la 8 aşi până la 14 aşi iar din orient grâul a fost adus cu 15 şi chiar 16 aşi adică un dinar, ceea ce e foarte mult.  
  
- Deşi a fost un an bun şi în Egipt şi în orient, preţul grâului continuă totuşi să crească, interveni magistratul Valerius Audanius. Nu sunt specialist în chestiuni economice însă mi se pare bizar faptul că deşi recoltele sunt mai mari ca în anii trecuţi, preţul creşte constant. 
  
-Hm! interveni Iocentus, când prada e bogată, o mulţime de vânători dau târcoale... 
  
-Nu pot pricepe cum, dacă recolta este proastă, preţurile cresc pe motiv că nu sunt produse, însă când recoltele sunt mari, preţul de ce creşte totuşi? 
  
-Fiindcă aşa e la noi. Nu contează dacă recoltele sunt bune sau nu, preţurile vor creşte, spuse Simbinacus cu ironie.  
  
Pilat încuviinţă şi el cele spuse.  
  
-Roma are nevoie de prăzi şi de sclavi pentru a se putea susţine... Fără prăzi şi sclavi imperiul  
  
s-ar prăbuşi, spuse el.  
  
-Cum aşa, nu vă înţeleg ?! întrebă nedumerit centurionul Livius. 
  
-E simplu Livius, spuse Pilat. În momentul în care Roma pune mâna pe cele mai bogate prăzi cantitatea de monedă de pe piaţă creşte, Cezarul ia aurul şi bate monezi cu nemiluita iar cetăţeanul este dispus să suporte ,,micile” majorări de preţuri. Astfel preţurile cresc şi cresc pe nesimţite. 
  
Toţi îl priviră cu admiraţie pe Pilat. Raţionamentul său părea corect iar Pilat se lăuda adesea cu previziunile sale economice şi cu clarviziunea cu care interpreta fenomenele pieţei. 
  
-Foarte corect, spuse Iocentus, însă nu toţi cetăţenii Romei beneficiază de pe urma prăzilor. 
  
Doar o parte dintre aceştia. Ceilalţi suportă creşterile preţurilor pe seama îmbogăţirii celorlalţi ceea ce nu mi se pare prea corect. 
  
-Am spus eu că vorbeşti precum grecii Iocentus, spuse Pilat. 
  
-Nu acuz politica Romei, mărite procurator, doresc să spun că în timp ce unii se îmbogăţesc ceilalţi sărăcesc, între unii şi ceilalţi căscându-se încet, încet, o prăpastie de netrecut.  
  
-Aşa a fost dintotdeauna Iocentus, aprobă Pilat, asta ca să nu spunem, sau să creadă cineva că Tiberius a scăpat frâiele imperiului din mână... Chiar aşa! Ce se mai aude de Naevius Sertorius Macro, noul prefect al gărzii pretoriene? 
  
- Hm! exclamă magistratul Simbinacus, mulţi spun că a plecat un Aelius Seiano, iar Naevius Macro nu e departe de el, deşi nu are inteligenţa malefică a acestuia şi nici metodele lui.  
  
Totuşi mulţi din anturajul împăratului spun că acesta a făcut o alegere cât se poate de proastă, fiindcă acest Sertorius Macro n-are nici un scrupul. Dacă maică-sa ar fi găsită vinovată n-ar ezita să o execute. Se mai spune pe la colţuri, aşa, că ar fi prieten apropiat al lui Caligula, iar acest tânăr de nici douăzeci de ani şi-a făcut deja un renume prost în Roma, după moartea tatălui său, ilustrul Germanicus. Să ne ferească zeii de acest Caligula fiindcă se şi vorbeşte că împăratul ia în considerare ca acesta să fie desemnat succesorul său la comanda imperiului, deşi împăratul mai are o alegere în persoana lui Tiberius Gemelus un tânăr cu adevărat educat. Să sperăm că zeii vor fi însă buni cu noi.  
  
-Zeii sunt neângăduitori Simbinacus, spuse Pilat. Ei fac ce doresc, iar noi suntem doar nişte păpuşi trase de sforicele. Dacă zeii agită sforile...păpuşile se agită şi ele.  
  
Un timp nimeni nu spuse nimic. 
  
Tăcură cu toţii savurând vinurile, nectarul sau sucurile de citrice.  
  
-Îmi permit să vă contrazic mărite, spuse centurionul Livius.  
  
Pilat îl privi uimit pe acesta. 
  
-Te ascult bunule Livius!  
  
Acesta îşi trecu mâna prin barbă apoi îşi netezi părul semn că se gândeşte la ceva. 
  
-Dacă suntem doar nişte păpuşi mişcate cu ajutorul sforilor, ce rost mai avem noi pe pământ? Căci orice am face, înseamnă că nu ne putem exercita voinţa! Dacă e aşa, ar trebui să ne sinucidem imediat fiindcă altcineva ne conduce viaţa împotriva voinţei noastre. Aşa că e mai bine să murim. Sclavii spre exemplu, sunt asemenea acestor păpuşi cu sforicele.  
  
Stăpânul fiecăruia dintre ei are sforile în mână şi acesta face ceea ce doreşte cu aceştia.  
  
Ce înseamnă deci o viaţă fără speranţa de a fi un om liber, fie el sclav sau asemenea unei păpuşi cu sforicele? 
  
-Şi totuşi sclavii nu se sinucid, spuse Rufus Serenus, care tăcuse până atunci. 
  
-Se agaţă de viaţă, spuse Pilat. Cât despre faptul că altcineva ne conduce viaţa, nu pot decât să spun că zeii probabil ne dau doar impresia că suntem liberi şi că gândim gândurile noastre, în fapt ei făcând cu noi ceea ce vor ei să facă! 
  
-Deci oricum ar fi, ajungem la scenariul cu sforile, spuse Rufus Serenus. 
  
-Exclus! izbucni Audanius, e un non sens! Dacă cel care îşi dă seama că altcineva îi conduce viaţa şi că el nu poate gândi ale sale ci sunt doar gândurile altcuiva, însemnă că el de fapt 
  
nu-şi poate da seama nici măcar de acest lucru. Zeii nu ne-ar fi dezvăluit aceasta, ci ne-ar fi lăsat să gândim că gândurile sunt ale noastre şi numai ale noastre, nu-i aşa? 
  
-Felicitări ! spuse Simbinacus zâmbindu-i. Parcă ar fi vorbit Socrate! 
  
-Sunt oare aceste idei filozofice, lucruri pe care zeii ne-ar fi lăsat să le gândim? se întrebă 
  
Livius Fabius. 
  
-Dacă este aşa cum spune Valerius Audanius, gândurile nu pot fi decât ale noastre şi numai  
  
ale noastre. 
  
Iar dacă zeii ne guvernează gândurile lăsându-ne impresia că gândim doar noi, cum se face  
  
spre exemplu că iudeii nici nu vor să audă de zei, de statuile şi închinările la aceştia, preferând 
  
moartea mai degrabă decât renunţarea la credinţa în Dumnezeul lor unic. 
  
Ponţiu Pilat se simţi dator să întervină. 
  
-Mai sunt şi alţii care au un singur zeu în Pantheonul religios al lor. Dacii, un popor aşezat pe 
  
malurile Istrului mult la miazănoapte de Elada care au o zeitate unică, spuse Pilat. Venind  
  
din Germania sub comanda lui Tiberius, am avut o mică intervenţie în Scyţia minor în timp ce  
  
magnificul Tiberius rămăsese cu grosul legiunilor în Panonia.  
  
În Scyţia am aflat că dacii dau închinare unei singure zeităţi. Evreii nu sunt deci singurii care au 
  
o singură divinitate... 
  
-Hm! Să revenim totuşi. Zeii, n-ar fi îngăduit nici o dată această formă de închinare unică, dar 
  
după cum spuneţi şi vă cred, pe lângă credinţele iudeilor şi a acestor daci, se infirmă de fapt 
  
acest lucru! îl completă Iocentus.  
  
Pilat ridică din umeri la afirmaţia lui Iocentus şi se întoarse către centurionul Livius Fabius dorind să-i răspundă acestuia.  
  
-Îţi înţeleg convingerile Livius, spuse Pilat, fiindcă te ştiu amic al iudeilor, însă ideile acestea  
  
n-ar fi pe placul tribunalului sacerdotal dacă s-ar afla. Norocul face însă să fim departe de Roma şi de stricteţile ei. Eu unul ca reprezentant al împăratului voi fi tolerant, deci nu te condamn şi spun aici faţă de toţi că eşti un camarad şi un subaltern de nădejde, asta ca să nu fie dubii în privinţa ta. 
  
-Nici o grijă mărite! Nu suntem la Roma, spuse centurionul Brassus. 
  
-Dar dacă ai fi?... întrebă Simbinacus.  
  
Iocentus se introduse din nou în discuţie. 
  
-E interesant ce spune Livius, spuse el. Asta ar însemna mai departe că dacă zeii ne-ar fi dat capacitatea să gândim împotriva lor atunci ei nu ne ţin legaţi cu aţe ca păpuşile cu sforicele ci suntem cumva liberi să gândim ceea ce dorim.  
  
-E o afirmaţie primejdioasă, nu vă gândiţi? rosti Simbinacus cu o fină ironie, după care tăcu.  
  
-Te referi la pedepsele tribunalul Sacerdotal?  
  
-Nici pe departe, spuse Simbinacus ridicând din umeri. Conform afirmaţiei de mai înainte ar însemna că şi sclavii au fost făcuţi liberi!  
  
Toţi, inclusiv Pilat îl priviră cu uimire pe magistrat. Iocentus vorbi. 
  
-Oare nu au ei dorinţa de libertate când încearcă să fugă? replică el. Sclavii fugari au şi o protectoare, pe Diana din Nemi de pe colina Aventin! Aţi uitat? 
  
-Ar mai fi o posibilitate, spuse din nou Iocentus. Aceea că zeii ne ţin legaţi de sforicele şi fac din noi ce doresc, însă oricine se poate dezlega de sforicele cu un efort al voinţei. Cine însă dă soluţia cum să ne dezlegăm ca să fim liberi? Omul care ne-ar arăta cum să facem acest lucru ar merita tot respectul nostru şi deificarea lui.  
  
Pilat îşi plecă fruntea încurcat. Bău puţin vin dintr-o cupă de argint. Ceilalţi făcură la fel, nu înainte de a rosti formula de sănătate adresată împăratului.  
  
-Cunosc însă oameni care deşi sunt liberi se comportă ca nişte sclavi, interveni Valerius Audanius. 
  
-Care? întrebară toţi în cor, întorcându-se către el. 
  
-Păi, ştiu pe mulţi care nu se mai satură de licoarea lui Bachus-Dyonisos stând şi câteva zile sub vraja acesteia... 
  
Izbucniră cu toţii în râs. Între timp slujitorii trecură prin faţa lor oferindu-le fructe pe nişte tăvi imense. 
  
-Privitor la sclavi, îmi aduc aminte de unul din dialogurile lui Platon, spuse Simbinacus.  
  
Acela al peşterii...sau grotei, care e un model desigur, unde oamenii, de la naştere încă, stau aşezaţi pe nişte scaune şi sunt legaţi cu sfori încât ei nu pot întoarce nici măcar capul. Aceşti oameni, conform modelului oferit de Platon, privesc spre un perete unde se mişcă nişte umbre. Neputând să întoarcă capul, ei nu vor putea niciodată să afle ce sunt aceste umbre, neştiind că în spatele lor arde un foc, care dă puţină lumină, iar cineva pune în mişcare nişte obiecte pentru a creea umbrele. Pentru a interpreta umbrele, cineva dintre cei de pe scaune oferă un răspuns.  
  
Să spunem că aceste răspunsuri iau forma unor religii, unor forme de închinare sau adoraţie, ori noţiuni filozofice, totul rămânând însă un mister pentru toţi.  
  
Un om însă reuşeşte să se dezlege cumva de aceste oprelişti şi făcând un efort de voinţă reuşeşte să se ridice de pe scaunul său, întoarce capul, şi descoperă ceea ce nimeni nu vede, adică obiectele, forma lor şi focul care creează umbrele. Mergând mai departe spre ieşirea din peşteră omul nostru descoperă soarele şi lumina acestuia. Ceea ce fusese pentru el o revelaţie, focul adică, nu e nici măcar a mia parte din lumina zilei care îl copleşeşte şi îi destăinuie acestuia toate amănuntele despre natura obiectelor a căror esenţă n-ar fi putut-o afla de la lumina focului din peşteră.  
  
Întorcându-se în peşteră şi aşezându-se la locul său el încearcă să spună oamenilor natura lucrurilor reale, însă aceştia îl privesc ca pe un om cu mintea rătăcită considerându-l pierdut şi bătându-şi joc de el îl izgonesc, fiindu-le vrednic de dispreţ. 
  
-De ce ar face acesta acest lucru? întrebă Pilat, însă nimeni nu răspunse. 
  
-Poate din dragoste pentru semenii lui, spuse centurionul Livius Fabius într-un târziu. 
  
-Eu unul nu m-aş mai fi întors în peşteră, spuse centurionul Luculus Brassus. 
  
-Înseamnă că în peşteră sunt oameni care nu vor să vadă decât umbrele, ne mai înteresându-i altceva! exclamă magistratul Rufus Serenus. 
  
-De ce l-ar dispreţui însă ceilalţi, nu înţeleg, interveni centurionul Marcius Cenna. 
  
Simbinacus îi oferi răspunsul. 
  
-Un posibil răspuns ar fi că liderii celor din peşteră s-ar putea gândi că dacă ,,reformatorul” reuşeşte să adune adepţi i-ar putea scoate pe aceştia din întuneric spre lumina soarelui golind locurile din peşteră. Puneţi-vă voi în situaţia de a fi centurioni pentru cinci şase oameni...  
  
-Interesant, spuse Pilat. Nu mi-a plăcut niciodată filozofia greacă, prea încâlcită pentru mine,  
  
mi-au plăcut însă lucrurile practice şi concrete. Care este însă sfârşitul poveştii cu peştera? 
  
-Povestea se opreşte aici, spuse Simbinacus, un sfârşit probabil al poveştii ar putea fi acela al uciderii aceluia care a spus oamenilor adevărul. 
  
-Adevărul!? Exclamă Pilat dintr-odată.  
  
Toţi îl priviră cu surprindere datorită tonului cuvintelor sale. Nimeni nu spuse nimic. Se auzeau doar cântăreţii care însă aveau poruncă să nu cânte prea tare.  
  
-Dar ce este adevărul!? întrebă Pilat din nou, şi toţi observară o lucire neobişnuită în ochii săi. 
  
Întrebarea rămase însă fără răspuns. O vreme nimeni nu spuse nimic. Toţi căutau să facă ceva, privindu-l cu coada ochiului pe Pilat. 
  
Pilat vru să spună ceva, însă tăcu încurcat, întinzându-se pe o parte pe capătul ridicat al canapelei. Un slujitor veni din spatele lui şi îi aşeză o pernă pe care era brodată aqvila romană. Procuratorul sorbi din cupa în care îşi turnase puţin vin amestecat cu nectar.  
  
Simbinacus se hotărâ să deschidă iarăşi discuţia. Se întinse şi el pe canapea luându-şi o cupă în care un slujitor îi turnă un vin tare şi aromat, din viile de pe colinele arse de soare din Iudeea. 
  
-După cum ştii mărite procurator, noi suntem veniţi de puţin timp în Iudeea. Am ancorat la Ioppe 
  
după o călătorie chinuitoare pe mare, cu o triremă imperială. Ajunşi la Ioppe am rămas acolo cam două săptămâni până s-a format o caravană cu care am ajuns în Ierusalim. Cât am stat în Ioppe toţi vorbeau de acest profet al iudeilor. N-am dat atenţie numelui său fiindcă ,,sfinţi” de genul ăsta găseşti cam peste tot şi auzi cam pe ori unde te duci. Şi la Roma îţi e lehamite de tot felul de şarlatani care-ţi oferă servicii şi îţi spun viitorul, trecutul, iar despre prezent... abia aşteaptă să-ţi golească punga.  
  
Mai sunt şi tot felul de ,,oracole” care te-ndeamnă ce să faci şi cum să faci. Toţi au luat după cum ştiţi moda oracolelor elene, dându-ţi răspunsuri ambigue sau de neânţeles şi ai ocazia să ieşi de acolo mai buimăcit decât când ai intrat. Fac acum o mică divagaţie şi vă povestesc un caz de la Roma, fiindcă eu i-am anchetat pe cei de care vă vorbesc şi am pregătit rechizitoriul. Era pe vremea când Tiberius, împăratul nostru, să-l ocrotească zeii, a poruncit ca Roma să fie curăţată de şarlatanii ăştia care trăiau mai bine decât un centurion care câştiga pe atunci cam o sutăcincizeci de denari iar un soldat cam douăzeci de denari. Împăratul şi-a spus că o parte însemnată din bani ajung în mâna înşelătorilor ăstora, şi nu cred că greşea prea mult, pentru că ştiţi rigoarea cu care trata împăratul problemele de acest fel. Personal am fost de acord cu porunca imperială. Mai era o problemă. Aproape toţi senatorii, înalţii funcţionari şi dregători ai statului, curtezanele, foarte mulţi cavaleri, soldaţii şi ofiţeri de rang superior sau inferior mergeau la şarlatani de genul ăsta şi căutau răspunsuri la întrebări de tot felul.  
  
Marea majoritate a celor care mergeau la ghicitori întrebau cum să facă bani mai uşor, sau doreau să facă vrăji pentru a atrage în plasă pe câte cineva cu scopuri uşor de intuit.  
  
Aceşti şarlatani erau împărţiţi pe categorii în funcţie de clientelă. Câteva aşezăminte de genul ăsta însă erau pentru oameni grei, care smulgeau sume importante din pungile unora cu dare de mână. Erau însă şi mai puţine, cam două, care smulgeau pur şi simplu sume colosale. Unul din aceste stabilimente a încăput pe mâna mea. 
  
Nu mai povestesc cum i-am prins pe toţi şi nici ce pedepse au primit, ori alte amănunte legate de anchetă. Vreau să vă spun cum erau organizaţi jecmănitorii ăştia. Fuseseră practic o dugheană nenonorocită până când a luat-o în primire un şarlatan care şi-a dat seama că politica e singurul lucru în care merită să investeşti cu adevărat.  
  
Omul nostru, un oarecare haruspex - ghicitor de noroc, şi-a dat seama că fără o reţea de anvergură ar fi rămas un nenorocit de doi bani. Viclean până peste cap omul nostru a înţeles că spionajul clientelei făcea renumele aşezământului. Iată cum acţionau. Clientul care dorea să vină nu era primit imediat, ci cu programare, jecmănitorul cerându-şi iertare că sunt aglomeraţi, că nu au timp, şi alte asemenea. Era de fapt un dublu interes. Primul era că cel care cerea serviciul rămânea stupefiat că nu e primit de îndată, incitându-l, punându-l pe jar, deoarece poziţia sa socială şi averea aferentă i-ar fi permis să cumpere orice aproape. În al doilea rând, până ce era primit cel vizat, haruspex-ul nostru aduna veşti despre viitorul client. Irosea totul ca să afle ce-l interesa şi cheltuia orice sumă prin complici ori complice sau prin oameni de bună credinţă care nu bănuiau nimic. Folosea nişte acoliţi foarte vicleni care aveau în soldă curtezane, amante, amanţi, şi se interesau pe orice cale, discret, fără să bată la ochi, prin vecini, fii, fiice, soţii, prin locurile pe care le frecventau aceştia, prin băi, prin arene, peste tot unde se putea. Înarmat cu astfel de cunoştinţe, haruspexul nostru îşi începea şedinţele cu ghicitul în măruntaie, hieromantia, în foc, fum, şi altele sau în ce dorea clientul. Haruspex, prezenta amănunte din trecutul persoanei fiindcă îşi începea şedinţele nu cu viitorul pe care doreau toţi să-l ştie ci cu trecutul pe care nu dorea nimeni să fie descoperit. Omul nostru era un adevărat maestru dojenindu-i pe clienţi uneori cu formula: ,,Ţi-e ruşine de trecut? Atunci de ce vrei să afli viitorul?”. Departe de a se simţi deranjaţi de admonestări de genul acesta, clienţii plăteau sume grele cu un sentiment de teamă amestecată cu respect.  
  
-Ce pierdere pentru sistemul poliţienesc!spuse Pilat dintr-o dată. 
  
-E adevărat mărite, ce pierdere! întări Simbinacus. Acest om ar fi putut organiza un aparat poliţienesc de temut. Ce m-a impresionat în toată această poveste era interesul lui pentru trecut. Ca magistrat am avut ce învăţa de la el. Acesta pretindea că după un anumit timp şi după atâţia clienţi, ajunsese să-i cunoască pe cei din faţa sa fără să se intereseze prea mult de trecutul lor. Câteva întrebări, câteva răspunsuri, câteva gesturi, observaţii discrete în timpul şedinţelor îi spuneau totul despre client. L-am întrebat ce este mai important la un om din punctul lui de vedere. Trecutul, prezentul sau viitorul? Pentru acesta, cel mai important în viaţa omului era prezentul şi nu viitorul, cu toate că de pe urma acestuia din urmă câştiga sume grele. O relevanţă deosebită avea şi trecutul persoanei, însă cel mai important lucru era pentru acesta prezentul. 
  
-Nimic nou. ,,Carpe diem”! spuse Valerius Audanius.  
  
-Horaţiu! zise Pilat vrând să-şi arate cunoştinţele! 
  
-Dintr-un anumit unghi da! spuse Simbinacus. ,,Trăieşte clipa” pentru a schimba viitorul ţinând cont de trecut. Luaţi aminte! se opri Simbinacus ridicând un deget în sus. 
  
-Pentru a schimba viitorul! Haruspex vorbea despre viitor ca despre ceva care vine şi nu poate fi oprit şi aşa şi este, nu? El nu se referea însă la timpul care va veni, ci la caracterul la care ar putea ajunge cineva să şi-l formeze, care doar el, persoana în cauză putea ajunge la acel rezultat, care poate fi schimbat permanent, îmbunătăţit, şlefuit, şi care putea plăsmui un om mai bun, mai instruit, undeva în viitor. Am înţeles că el vorbea de fapt de o altă persoană. Însă în fapt era vorba de aceiaşi persoană care însă trebuie să ajungă altceva ca şi cum aceasta s-ar naşte permanent.  
  
Prezicerile sale despre viitorul care i se cerea în şedinţele sale bineplătite, era de cele mai multe ori foarte apropiat de realitate. Dacă cineva întreba când va muri, acesta, răspundea fiecăruia altfel, însă ţinea cont întotdeauna de cel din faţa sa. El putea spune spre exemplu: Vei muri într-o lună dacă nu-ţi plăteşti datoriile fiindcă sunt vechi şi nu vrei să le achiţi. Cineva va pune un om pe urmele tale şi te va ucide. Şi nu minţea pentru că ştia. Unui senator i-a spus aşa: Nu vei muri prea curând. Ca înfăţişare ai cincizeci de ani. Ca mentalitate ai şaptesprezece, aşa că nu te grăbi! Dacă pleci acum din Roma şi te stabileşti la ţară vei trăi mai mult. A murit în anul următor în Roma. Asasinat.  
  
Într-o zi a venit la dânsul cine credeţi? Livia Drusilla în persoană. Mama împăratului Tiberius 
  
şi soţia Augustului şi măreţului Octavian. L-a întrebat un singur lucru. Ce trebuia să facă ca să ajungă zeiţă? Haruspex i-a dat un răspuns aş putea spune, memorabil. I-a spus aşa: 
  
,,Ilustră doamnă, cei care întreabă ce trebuie să facă ca să ajungă zei, nu pot întreba acest lucru pe oameni. Întrebaţi un zeu!”  
  
Livia Drussila s-a înfuriat şi a plecat supărată, gândindu-se probabil la răzbunare. După câteva zile însă i-a trimis acestuia o scrisoare de mulţumire şi o mare sumă de bani.  
  
Schimbarea era deci cheia educaţiei vieţii. Nici trecutul, nici viitorul ci prezentul era important, întrucât schimbarea putea fi făcută numai şi numai în prezent. 
  
Conform spuselor sale, nimeni nu ştie nimic despre viitor. Cel mult, acesta poate fi intuit. 
  
,,Nimeni nu poate veni din viitor pentru a spune cum arată acesta!”, mai spunea el.  
  
Acesta era mesajul acestui haruspex, un umil şarlatan, ajuns persoană de vază în Roma, plin de bani şi ifose, însă un adevărat specialist în cunoaşterea minţii umane.  
  
Simbinacus se opri. Gustă încet din cupa cu vin şi culese un strugure de pe o tavă. 
  
-Şi cum se termină povestea micului haruspex?! întrebă Pilat. 
  
-A fost găsit vinovat şi condamnat la moarte. A fost dus în faţa împăratului fiindcă mulţi din foştii clienţi i-au cerut iertarea în faţa acestuia.  
  
A fost deci dus în faţa lui Tiberius. 
  
Acesta l-a întrebat ce îi putea spune despre viitor? Haruspex i-a dat un răspuns împăratului. 
  
,,Despre viitor nu ştiu nimic magnifice! Dar vă pot spune ceva în aşa fel încât să credeţi.”  
  
Tiberius a fost foarte surprins de răspuns, l-a iertat pentru sinceritate cu condiţia să se apuce de altceva. L-a întrebat ce altceva ştie să facă. A răspuns că nu ştie nimic altceva să facă.  
  
,,Bine”, i-a spus Tiberius! Du-te şi nu fă nimic! 
  
-Păi cam asta fac toţi filozofii! Adică nimic, spuse cineva.  
  
-Da şi nu, spuse Iocentus!  
  
-Nu accept răspunsuri de genul ăsta, spuse Pilat. Îmi place ce este da, să fie da, iar ce este nu, să fie nu! 
  
-Depinde din ce unghi privim lucrurile mărite procurator! Filozofii nu fac nimic. Sunt de obicei nişte leneşi plini de ifose care nu produc nimic fiindcă nu ştiu să facă aproape nimic.  
  
Capetele lor în schimb gândesc uneori într-un ceas cât gândesc unii într-o viaţă. 
  
-Ce lume ciudată au mai făcut şi zeii! spuse Pilat cu deferenţă. 
  
-Şi asta e doar o foarte mică parte din ea, completă cineva. 
  
-Să vedeţi cât de interesantă este filozofia pe marginea acestei idei, continuă Simbinacus. 
  
Asta am tot discutat cu colegii şi prietenii mei, magistraţii Valerius Audanius şi Rufus Serenus. 
  
-Se spune că dacă pleci din Roma, încet, încet, devii filozof, glumi magistratul Serenus. 
  
Ceilalţi râseră, inclusiv Pilat care părea că se mai destinsese. Audanius îi completă spusele lui Rufus Serenus.  
  
-Şi nu eşti prea departe de realitate! 
  
Ochii celor prezenţi se întoarseră spre Simbinacus.  
  
-Iar dacă omul imaginat de haruspex se desăvârşeşte în prezent, forţând schimbarea în bine a sinelui său cu finalitate în viitor, dar ţinând cont de trecut pentru a se putea compara şi a renunţa la ceea ce este rău, ar însemna că omul e dator să forţeze cumva eternitatea şi deci nemurirea, deoarece trecutul, prezentul şi viitorul se contopesc cumva toate trei într-un tot, iar dacă vrei să dai un sens vieţii, se pare că trebuie să uneşti într-un tot aceste trei timpuri printr-o notă definitorie care să te caracterizeze şi de care să-ţi dai seama.  
  
Deşi viaţa omului e vremelnică, el este dator să guste şi să încerce o bucăţică de eternitate trăindu-şi viaţa şi contemplându-o, din trecut, prin prezent, spre viitor. Iată cuvintele care însoţesc cele trei timpuri: Din, prin, şi spre. Venim de undeva, trecem prin ceva, ne îndreptăm spre ceva, şi e ca un arc de cerc... 
  
-Eternitatea ar fi deci accesibilă omului în anumite condiţii! exclamă cineva, pentru că asta ar însemna că însuşi zeii, vor totuşi, ca noi oamenii, printr-un efort de voinţă propriu fiecăruia, să intrăm în această eternitate rezervată numai lor! Şi totuşi, parcă e prea mult... 
  
-Zeii sunt neâgăduitori Simbinacus, spuse Pilat oarecum plictisit. Ei nu acceptă concurenţă pe nemurirea şi eternitatea lor. 
  
-Şi totuşi mărite, replică acesta, divinul Iulius Caesar, sau marele şi ilustrul Augustus au fost zeificaţi de colegiul sacerdotal, e adevărat însă că ei înşişi nu au dorit acest lucru.  
  
Oricum, divinul Caesar şi ilustrul Augustus sunt şi ei prezenţi şi stau alături, dar pe o treaptă mai jos, în Pantheon, alături de Jupiter - Optimus Maximus şi de toate triadele divine.  
  
Caesar şi Augustus au fost desigur mari personalităţi, iluştri, iar poporul i-a glorificat şi le-a închinat statui, dar l-a început au fost oameni ca şi noi. Putem spune astfel că şi-au forţat destinul! 
  
-Acum înţeleg de ce ai fost trimis departe de Roma, Simbinacus, spuse Pilat mai bine dispus, ridicând o nouă cupă cu nectar.  
  
-Filozofia te-a scos din Roma! 
  
Ceilalţi râseră. Râse şi Simbinacus completându-l. 
  
-A spus-o Serenus acum câteva clipe. Dacă pleci din Roma, încet, încet, devii filozof.  
  
Dar lăsând gluma la o parte, vă spun că îmi doream să plec de acolo. Corupţia şi asasinatul au ajuns monedă forte. Dacă mai stăteam mult pe acolo cădeau şi capetele noastre. 
  
Naevius Sertorius Cordius Macro şi temuta gardă pretoriană intră peste tot şi smulg declaraţii cu forţa sau primesc denunţuri care duc la eşafod sau în arenele circurilor de gladiatori. În cel mai bun caz, sinuciderea. Cel mai mic duşman pe care ţi-l faci îţi poate fi fatal. Uneori nici nu trebuie să ţi-l faci. Invidia unora e de ajuns. Un denunţ, apoi garda pretoriană, apoi un simulacru de proces în care magistraţi corupţi orchestrează cazul.  
  
Urmează confiscarea averii şi sinuciderea, asta în cel mai fericit caz. Roma s-a transformat deci într-o mare temniţă, sau într-o maşinărie care toacă pe oricine intră în ea, fie el politician, plebeu, libert, gladiator, curtezană, sclav. 
  
-Nu înţeleg de ce se întâmplă ceea ce spuneţi? întrebă cineva. 
  
-Fiindcă a murit orice speranţă, spuse Audanius. Fără posibilitatea unei înnoiri. 
  
-E mai mult decât atât, spuse Serenus. Ani şi ani la rând Roma a pompat în inima ei mii şi mii de sclavi şi sclave, bogăţii nemăsurate, aur, minţi luminate din toată lumea, arhitecţi de geniu, matematicieni, filozofi. Conducătorii noştrii au crezut că acest lucru va aduce prosperitatea.  
  
A adus-o, dar numai pentru unii. Celorlalţi le-a rămas doar munca până la epuizare.  
  
Plebea a rămas tot plebe. Neinstruită, ahtiată după luptele de gladiatori, ori după idele lui Marte, saturnalii, lupercalii şi alte sărbători, adunată în pieţe şi asmuţită împotiva cuiva chiar şi împotriva ei înşişi. Săracii au rămas însă tot săraci, umplând legiunile cu soldaţi trimişi la marginile lumii, iar cetăţenii Romei au ajuns precum manii şi lemurii care vin din lumea umbrelor să ia ofrande la morminte. Bogaţii Romei deţin nouă din zece, deşi ei sunt unul din zece. Toţi săracii în schimb, deţin unu din zece deşi sunt nouă din zece ca număr. Sărmana Romă pe care noi o divinizăm şi ne-o închipuim că a rămas încă aceeaşi! Un oraş care se hrăneşte cu stârvuri. O maşinărie de zdrobit oase, conştiinţe, idei. Un loc al disperării şi pustiirii morale. 
  
Şi ceea ce este mai înfiorător e că nu se întrevede nici o ieşire!  
  
-Eu văd şi partea plină a paharului, spuse Audanius. Suntem aici şi îmi e de ajuns! Familii nu mai avem...n-are cine să ne aştepte la Roma. 
  
-Nu o lua aşa Audanius, spuse Rufus. Ca cetăţean al Romei mă doare această stare de lucruri.  
  
Am luat hotărârea de a pleca din Roma nu ca să fug de ceva, sau să nu mai aud şi să nu mai văd ceea ce mă întrista. Am plecat cu sentimentul şi regretul că oraşul pe care l-am iubit m-a trădat. 
  
-Mi-aduci aminte de ilustrul Publius Cornelius Scipio cel care l-a învins pe Hannibal şi care înainte de a fi exilat a spus: ,,Ţie popor ingrat, nu-ţi va rămâne nici cenuşa mea”! spuse Pilat oarecum melancolic dar mândru de spusele sale, apoi îi făcu semn cu mâna lui Simbinacus să continue.  
  
-M-am luat cu vorba şi am uitat să vă spun de fapt ceea ce voiam, spuse Simbinacus. Eram la Ioppe aşteptând să se formeze caravana. Am aşteptat vre-o două săptămâni. Cum n-aveam ce face toată ziua, mergeam des la malul mării prin port unde aproape zilnic soseau corăbii mai mari sau mai mici, galere, trireme militare, sau comerciale. Ieşeam dimineaţa în port şi priveam peisajul cosmopolit de oameni, negustori şi gură cască cum eram şi noi, animale, sclavi... 
  
-Faci o mare greşeală prietene, spuse Audanius. Ai spus: animale, sclavi... 
  
-Îmi cer iertare domniilor voastre, spuse Simbinacus înţelegând ceea ce voise a spune Audanius. 
  
-Ne-am învăţat a spune animale şi sclavi fiindcă aşa îi considerăm a fi. Laolaltă cu animalele.  
  
Totuşi ei ne seamănă întru totul. Cum cucerim un teritoriu cum ne procopsim cu o mulţime de sclavi. Facem şi noi aşa fiindcă toate popoarele o fac. Dar avem dreptul să luăm o persoană liberă şi să o punem în lanţuri pentru a ne fi nouă sclav? Eu nu vorbesc despre dreptul nostru juridic care e o născocire a noastră, ci despre dreptul cel din vechime!  
  
E adevărat, am făcut o mare greşeală şi o să vedeţi de ce. Era deci o mulţime mare de oameni în fiecare dimineaţă. Fie ei sclavi, negustori, sau gură cască cum eram noi. Ioppe e un mare port precum ştiţi. De aici pleacă corăbii încărcate cu lemn de cedru de Liban, ori balsamuri, tămâie şi ţesături orientale, cositor şi fier, bronz şi aur, sclavi şi animale de tot felul. Îmi cer din nou iertare Audanius pentru nefericita alăturare. 
  
-De ce? Omul e un animal social după cum spune Aristotel, adăugă Iocentus.  
  
Audanius făcu un gest din mână de sus în jos şi întoarse capul schimomosindu-şi chipul. 
  
-În fiecare dimineaţă în port apărea un bărbat de vre-o patruzeci de ani, care se aşeza pe cheiul unde acostau corăbiile. În momentul în care descărcau sclavii acesta se ridica şi îi privea pe toţi trecând prin faţa sa. După cum poate ştiţi sclavii erau duşi imediat în piaţă spre a fi vânduţi. 
  
Acest om participa la licitaţii şi cumpăra de obicei cei mai ieftini sclavi pentru că erau cei mai slăbănogiţi, cei pe care nimeni nu-i voia, chiar pe cei muribunzi sau grav bolnavi el îi cumpăra.  
  
Îl cunoştea toată lumea, inclusiv corăbierii şi negustorii de sclavi. Îi spuneau simplu: Samariteanul. Fiindcă aşa îşi spunea, deşi am aflat că nu era samaritean! Cumpăra sclavi şi apoi îi elibera. Unora le oblojea rănile, pe alţii îi punea pe picioare dacă putea. Dar tuturor le dădea drumul după ce făcea acest lucru. De unde avea atâţia bani nimeni nu ştia precis.  
  
Unii dintre sclavii săi nu mai doreau să plece după ce îi elibera. Doreau să rămână în slujba lui fără să ceară simbrie ci doar mâncare. Avea şi unele afaceri care îi aduceau banii. Doar venea, plătea, îşi lua oamenii şi pleca. Oamenii lui se ocupau de înscrisurile de eliberare şi le găsea de muncă celor care doreau să rămână, de cele mai multe ori chiar în afacerile lui, care nu se rezumau doar la negustorie ci cuprindea şi alte laturi precum munca câmpului.  
  
Toţi erau uimiţi fiindcă într-o lume în care toţi doreau să-şi mărească profiturile el dorea de fapt să piardă, dar de fapt nu pierdea, ci câştiga mult mai mult decât îşi imaginau mulţi.  
  
Stând acolo am aflat că mulţi dintre foştii săi sclavi se întorceau după un timp şi îi aduceau bani, aur, tămâie, animale, tot ceea ce putea fi transformat iarăşi în bani pe care îi folosea din nou în piaţa de sclavi. Avea o casă destul de mare în Ioppe şi se avea bine cu toate notabilităţile fiindcă pe toţi îi ajutase cu ceva. Când a cumpărat-o toţi l-au luat peste picior, fiindcă era doar el singur în mai multe încăperi.  
  
Curând însă avea să fie plină. La el veneau şi tot felul de tămăduitori, medici, care munceau fără simbrie. Era mai mult decât un exemplu pentru toţi căci în tot ceea ce făcea avea şi un motto care suna aşa:,,Dacă vrei să câştigi tot, trebuie mai întâi să pierzi tot”. 
  
-Interesant punct de vedere, spuse Pilat. Să ajungi la un rezultat anume folosindu-te de contrariu! Iată un punct de vedere într-adevăr interesant. Mă gândesc însă... că în cazul în care e vorba de viaţa însăşi, acest motto n-are veridicitate. 
  
- Cum adică mărite procurator? întrebără mai mulţi.  
  
- E simplu, spuse Pilat. Cel mai de preţ lucru pentru noi oamenii este viaţa, căci viaţa este totul pentru noi. Să spunem deci că printr-o împrejurare sau alta, am fi nevoiţi să ne câştigăm viaţa. Atunci, conform motto-ului ăsta, ar trebui să o pierdem. Ceea ce e un non sens !  
  
-Hm! ciudată remarcă! exclamă Audanius. 
  
-Nu fi atât de sigur că ar fi un non sens mărite procurator! spuse Iocentus. 
  
-Subscriu şi eu Iocentus, spuse Simbinacus. Uneori nu te poţi agăţa de viaţă călcând pe cadavre. Mai bine mori cu fruntea sus decât să mai moară şi alţii din cauza ta. 
  
-Eu aş da şi o altă interpretare, spuse centurionul Livius şi toţi întoarseră capul spre el. 
  
-Cel ce va dori să-şi scape viaţa sa o va pierde. Iar cel ce-şi va pierde viaţa sa o va găsi! 
  
-Hm! spuse Pilat e un joc al cuvintelor, nu-i înţeleg sensul! 
  
-Ce vrea să însemne asta? întrebară cu toţii.  
  
- Cu permisiunea domniilor voastre, spuse Livius, am să vă spun că acesta nu este un cuvânt al meu, ci este un cuvânt al învăţătorului răstignit ieri.  
  
-Acum înţeleg bunule Livius, spuse Pilat. Ştiu că ai mulţi prieteni printre evrei. Probabil că nici Iisus Nazarineanul nu ţi-a fost indiferent, probabil că l-ai cunoscut. 
  
-Nu l-am cunoscut personal mărite procurator, însă am asistat la câteva cuvântări ale lui. 
  
-Nu am nimic împotrivă Livius dacă eşti adept al acestui Iisus, spuse Pilat. Personal cred despre acesta că era nevinovat iar uneltirile Sinedriului şi ale mai marilor arhierei Anna şi Caiafa ne-au determinat să-l răstignim ca să evităm o răscoală care ne-ar fi fost fatală.  
  
Iudeii ne-ar fi masacrat fără milă, fiţi siguri. De aceea vă dau cuvântul meu că n-am avut ce face! 
  
Nimeni nu spuse nimic. Simţindu-se privit din toate unghiurile, Pilat se simţi dator să continue.  
  
-Acest om care a fost răstignit ieri mi-a cauzat o mare dilemă. L-am întrebat în pretoriu între patru ochi aşa:  
  
,,Aşadar eşti tu împărat? Răspuns-a el: Tu zici că eu sunt împărat. Eu spre aceasta m-am născut şi pentru aceasta am venit în lume, ca să dau mărturie pentru adevăr căci oricine este din adevăr ascultă glasul Meu”. 
  
Pilat tăcu. După un timp în care nimeni nu spuse nimic continuă. 
  
-Problema care nu-mi dă pace este cea a adevărului. Ce este adevărul? Căci dacă voi afla ce este adevărul aş putea să înţeleg ce se petrece în lumea aceasta. 
  
-Mărite procurator, spuse Simbinacus, din punctul de vedere al magistratului, problematica adevărului preocupă dreptul nostru ca fiind măsura cu care putem cântări şi judeca faptele. Fiind siguri de adevăr putem continua procedura... 
  
-Nu mă interesează procedura Simbinacus, interveni Pilat. 
  
-Înţeleg mărite procurator. Eu însă nu fac decât o paralelă la ceea ce spuneţi. E adevărat că nu ating nici eu răspunsul. Din punctul meu de vedere adevărul este necesar pentru a şti cum, cât şi în ce fel să despărţim lucrurile pentru a obţine efecte juste. 
  
-Oh! eşti un om al procedurilor Simbinacus! La voi aceştia, magistraţi şi jurişti contează doar procedurile. 
  
-Justiţia ţine în mână o balanţă şi în cealaltă o sabie mărite. Măsura şi apoi lovitura sabiei care va despărţi răul de bine înseamnă aceasta. În statuia reprezentând justiţia se află de fapt o procedură.  
  
Gândiţi-vă ce s-ar întâmpla dacă întâi s-ar produce lovitura sabiei, separearea deci, împărţirea a ceea ce a trebuit tăiat, care numai dreaptă nu se va chema, iar la urmă va urma măsura care va măsura ce? Nimic, mărite procurator. Avem nevoie deci de procedură!  
  
Quod erat demonstrandum! 
  
-Te întreb ceva Simbinacus. Să facem cum fac grecii cu sofismele lor. 
  
Pilat tăcu părând că se gândeşte la ceva. Spuse apoi. 
  
-Într-un loc se află mai multe lucruri. Printre aceste lucruri undeva pe acolo este şi adevărul. Cum vei putea dar deosebi adevărul de toate celelalte lucruri, toate acestea părând a fi la fel?  
  
-Excelentă întrebarea mărite procurator, spuse Simbinacus admirativ. Dar e greu de răspuns, sincer să fiu...  
  
-Filozofia greacă ar putea răspunde că doar un singur lucru din încăpere poate fi adevărul, celelalte nefiind decât falsuri, spuse Rufus Serenus. Două sau mai multe adevăruri nefiind posibile, ci doar unul singur. Asta doriţi să spuneţi mărite procurator? 
  
-Da Serenus! dar cum deosebim adevărul de falsuri? Privindu-le ele s-ar asemăna. Cum vom face deci? întrebă Pilat. 
  
-Le vom striga! dădu un răspuns Iocentus. Să spunem că ele pot vorbi. Vom striga adevărul! 
  
-Şi toate lucrurile vor rosti că sunt adevăruri. Inclusiv adevărul, replică Pilat. 
  
-Nu. Spuse Simbinacus. Adevărul nu va clama acest lucru. Va tăcea pentru că adevărul nu poate sta alături de falsuri în afirmaţii! 
  
-Greşeşti Simbinacus! spuse râzând Pilat. Dacă adevărul ar tăcea, înseamnă că de fapt el minte sau este de acord cu falsul în mod tacit, iar noi avem întărirea că adevărul e adevăr şi nu poate minţi niciodată! Va vorbi deci, şi va spune ceeea ce este! Dar asta o vor spune şi falsurile, minţind desigur, acesta fiind destinul lor. 
  
-De ce complicaţi lucrurile? spuse cineva. Vom arăta tuturor o pânză albă şi vom întreba ce culoare are! E simplu ca lumina zilei. Falsurile vor spune că pânza nu e albă!  
  
-Nu este relevant. Gândeşte-te că o dată cu răspunsul corect falsurile vor da o mulţime de răspunsuri asemănătoare cumva. Parte dintre falsuri vor spune că pânza e neagră ceea ce e flagrant şi vom şti sigur că sunt falsuri. Altele însă vor spune despre culoarea albă a pânzei că nu e decât o nuanţă dintre alte nuanţe ale albului, mai intense ori mai palide.  
  
Va fi greu de deosebit aşadar albul de ...alb! 
  
-Atunci nu vom putea afla decât dacă vom încerca să ucidem toate aceste lucruri. Dacă vor fi fiinţe vom întreba aşa: Cine spune că este adevărul, va muri! Falsurile vor spune că ele nu sunt adevărul ca să nu fie ucise. În schimb, adevărul va spune că el este cel chemat şi i se va tăia capul. 
  
-Da! spuse Valerius Audanius, asta ar însemna însă că falsurile au spus adevărul spunând că ele nu sunt adevărul, recunoscând astfel propria lor falsitate. Dar noi ştim că falsurile nu pot spune adevărul! Deci?... 
  
-Iar acum aplică procedura ta bunule Simbinacus, spuse Pilat râzând. Aplică măsurile şi desparte falsul de adevăr, binele de rău, în cazul justiţiei sau în orice caz vrei tu! 
  
Simbinacus însă nu mai spuse nimic. 
  
-Ar mai exista totuşi o soluţie, spuse Iocentus. Înainte de a spune cineva ceva, adevărul ar trebui să spună primul că el este adevărul nelăsând nici un fals să spună ceva. Vom tăia deci capul singurului adevăr din încăpere.  
  
-Şi dacă după ce vom tăia capul aceluia şi un fals sau mai multe vor spune că şi ei sunt adevărul, ce vom face? întrebă cineva.  
  
-Le vom tăia capetele nenorocite! spuse Iocentus îmbufnat, iar ceilalţi făcură haz de supărarea acestuia. 
  
-Ne învârtim în cerc neajungând la nimic.  
  
-Asta doream să-ţi spun Simbinacus, că lucrăm cu aparenţe, neştiind exact ceea ce este adevărul. Presupunem deci. Doar presupunem... 
  
-Trebuie să vă dau dreptate mărite. E adevărat că nu putem cunoaşte adevărul! Ce ciudat sună totuşi această afirmaţie! 
  
-Şi totuşi, adăugă Pilat. Ieri către seară am primit vizita a doi farisei din Sinedriu care au venit la mine aduşi de centurionul Livius, aici de faţă. Aceştia au cerut trupul lui Iisus din Nazaret şi am fost de acord. În convorbirea pe care am avut-o cu ei, aceştia s-au referit la adevăr ca fiind nu un concept filozofic cum căutăm noi să aflăm, ci o persoană, întruchipată de însuşi învăţătorul lor.  
  
Acest răspuns, recunosc, m-a uimit, deşi nu pot accepta aşa ceva. 
  
-Un concept interesant, spuse Simbinacus. Cum însă să credem că acesta este adevărul când persoana numită Iisus este deja în lumea umbrelor? Personal cred că adevărul, dacă cumva există şi nu mă îndoiesc că există, nu poate muri, nu poate fi schimbat şi nu poate fi vremelnic ci etern iar dacă e etern el este dincolo de noi toţi şi de timp.  
  
-Subscriu, spuse Iocentus, cu observaţia că adevărul chiar există, fiind o certitudine!  
  
Dacă adevărul n-ar exista n-am fi siguri de nimic în această lume cu bucuriile şi durerile ei!  
  
-La fel credem şi noi, spuseră Audanius şi Serenius. Fără adevăr nu putem face nimic. Nici pe drum dacă mergem n-am şti că e drum. Soarele n-ar fi soare nici pământul pământ şi toate celelalte ar fi nişte umbre ca acelea din peştera lui Platon. 
  
-Adică e ceva care trece dincolo de orice! completă Iocentus. 
  
-Adevărul nu e ,,orice”, spuse Pilat. Adevărul e totul! 
  
-Iar Hristos Iisus zis şi Mesia cine este? întrebă cineva. 
  
-Unul dintre cei care au spus adevărul! spuse Iocentus. Iar unii dintre grecii din slujba mea mai spun că e şi singurul. 
  
-În cazul acesta, cel care poate rosti tot Adevărul este chiar Adevărul!  
  
-Acesta ar putea fi un răspuns! spuse Simbinacus adresându-se celui care vorbise.  
  
 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
Ancheta(fragment din roman) / Mihai Condur : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 202, Anul I, 21 iulie 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 Mihai Condur : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Mihai Condur
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!