Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Manuscris > Compozitii > Mobil |   


Autor: Ştefan Lucian Mureşanu         Publicat în: Ediţia nr. 1023 din 19 octombrie 2013        Toate Articolele Autorului

Anamneza, sentiment al retrăirilor în volumul bacovian
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
ANAMNEZA, SENTIMENT AL RETRĂIRILOR ÎN VOLUMUL BACOVIAN „CU VOI” 
  
prof.dr. Ştefan Lucian MUREŞANU 
  
Motto: Tot mai tăcut şi singur / În lumea mea pustie - / Şi tot mai mult m-apasă / Ogrea mizantropie.  
  
(George Bacovia, Ego) 
  
Cuvinte cheie: anamneză, sentiment, retrăiri, Bacovia, plumb 
  
1. Sensul legăturii poetului cu umbra retrăirilor sale 
  
Într-un sens anamnetic, versurile poeziei care deschid, sugerând pierderea ca înţeles al durerii unei existenţe, volumul „Cu voi”, publicat în revista Orizonturi, în iarna anului 1929, a purtat titlul, în limba latină, „Vobiscum”. Nu întâmplător, pentru că muza ce l-a inspirat l-a dus cu gândul la o prefacere a trecutului fiindului său, petrecută într-o lume care, în fapt, nu îi aparţinea, ci doar într-o realitate pe care numai imaginaţia lui o putea transmite ca veridică. Complet absorbit de trăirile sale în timpul unei vieţii atât de chinuitoare pentru trupul său zdrobit continuu de dureri, atât fizice, cât şi spirituale, George Bacovia a simţit şi anticipat vederea într-o continuă cădere a lumii, nu a omului. În poezia lui, vom vedea că lumea este o entitate deosebită de om, lumea exprimând sensul întunericului, pe când omul, creaţia divină, sensul luminii: „Mai bine singuratic şi uitat, / Pierdut să te retragi nepăsător” (CU VOI... (1965:131), singurătatea fiind consfinţită în meditaţie, iar nepăsarea să fie faţă de pângăritori şi de profani, tocmai pentru că poetul cunoştea faptul că de aceştia are cine să se preocupe, judecându-i la ceasul devenirii. El deplânge literatul care cade, sfârşindu-se: „În cerc barbar şi fără sentiment”, acel „cerc strâmt” al nevoiaşilor robi ai nevoilor lumeşti. Cea de a doua poezie a volumului, „Liceu”, prezintă prima treaptă a copilului-om spre drumul anevoios al dorinţei de a avea înţelepciune, pragul peste care dacă treci te universalizezi într-o lume pe care singur ţi-o alegi: profană sau iniţiată. Este foarte adevărat că omul aparţine lumii însă ca trup, nu ca existenţă. Unul se înalţă în vigoarea minţii strălucinde a universului, altul se ascunde în întunericul faptelor mărunte care îl coboară în abisul nimicniciei, altul perturbă cu energiile lungilor sale zile timpul, pe când un altul se stinge încă din neînceperea creaţiei: „Copil degenerat - / Învineţit, transfigurat, / Ieri, a murit în delir” (Proză, 1965:133).  
  
Un Patriarh al prevestirii, George Bacovia a fost cel care din întuneric a adus lumina plăpândă a visului morţii lumii profane şi a îmbrăcat-o în giulgiul vaietului nocturn: „Aci, prozaici pământeni, / Pe drumuri a murit, / De zurnetul de bani înăbuşit, / În lumea asta cu dugheni” (Proză, 1965:133).  
  
Poet al nopţii şi al lugubrului, fire extremă a iubirii în noapte: „Tristă, după un copac pe câmp / Stă luna, palidă, pustie - / De vânt se clatină copacul - / Şi simt fiori de nebunie (Crize, 1965:134), poetul nu poate fi înţeles decât numai printr-o metamorfozare a fiindului său, într-un eu luminat de astrul hrismosului, prin care el trăia revelaţia înainte de toţi cei care erau şi urmau să vină. Acei „fiori de nebunie” nu sunt altceva decât negrele lui presimţiri faţă de o lume dezgolită de adevăr, viziuni în care „O umbră mormăind păşeşte... / E om... atât, şi e destul” (Crize, 1965:134) sugerează chinul omului care se doreşte viu însă ascuns de noapte geme firav, supus de lume să trăiască ca o umbră a nopţii. Teama de a se întâlni cu poetul-om îl face să-l ocolească nu că i-ar fi teamă de prezenţa lui fizică, ci doar de faptul că neputinţa lui îl face să se depărteze de creatul întru nemurire, pentru că poetul trăieşte veşnic, profanul piere odată cu propria-i distrugere: „Dar vezi... m-a ocolit acuma... / El s-a temut, mai mult, - săracul... / Pe luna palidă, pustie” (Crize, 1965:134).  
  
Bacovia creează întru păreri de rău faţă de fiinţa-om care nu îi înţelege versul, el crede că în noapte răul se va distruge până la ivirea zorilor şi, de aceea, izvorul său de inspiraţie se iveşte în noapte: „Culori, şi fum de toamnă, plâns de poet, / Apa e rece, frunzele plouă - / Vorbeşte încet, păşeşte încet, / Că totul cade cu o jale nouă” (Belşug, 1965:135), aşteptând printre cei trecuţi umbrele, pentru că „jalea nouă” aduce trecerea în lumea umbrelor a unui alt sortit. Cel de-al patrulea catren al poeziei „Belşug”, pe care poetul o publică în anul 1927, în revista băcăoană Ateneul cultural, sub titlul „Toamnă”, introduce o formulă sugestivă a timpului nesfârşit, pe care îl regăsim în basme: „a fost odată” continuând cu sugestivul timpului perpetuu: va fi odată”, care pune în valoare, fără să ne dăm seama, unicitatea timpului şi, totodată, rotirea pământului ca stare fizică a trecerii timpului. Despre aceasta poetul afirmă: „Nu spune zarea, dar spune omul”, creând acea anamneză a fiindului teluric, pentru că imediat spune că omul este conştinet că: „Numai acuma e niciodată” şi că prezentul gândirii la rău a omului poate distruge ce-a fost şi ce este. Ultimul vers al poeziei învăluie într-un mister neiniţiatul şi-i tulbură nefiindul, pentru că poetul spune: „E toamnă... mi-au dat de scris...” şi mulţi din lume se întreabă: cine? Este o taină atât de mare însă prin cuvinte eul nopţii bacovian dezvăluie: „E ora, de la care rămân închis - / O emoţie... o amorţire...”, descrie în câteva cuvinte versificate o stare de trecere dintr-o dimensiune în alta. Marele simbolist român creează sugestii şi dă imaginilor, aparent nelumeşti, împliniri reale. Însăşi poezia sa este o împlinire a imaginii imaginate a anamnezei: „Tot mai tăcut şi singur / În lumea mea pustie - / Şi tot mai mult m-apasă / O grea mizantropie” (Ego, 1965:136). El devine mai puternic şi creează o lume pe care şi-o imaginează în furia descompunerii şi a nepăsării şi, poate, de aceea se retrage în cripta care îi aşează trupul spre odihnă. Pe Bacovia nu îl vei înţelege niciodată dacă nu îi petreci versul în cavoul care se deschide pentru cei iniţiaţi, dacă nu simţi greutatea plumbului şi, de dedesubtul acestuia să percepi adierea vântului şi trosnetul morbid al copacilor. Dacă nu vei şti să vezi umbrele şi nu vei înţelege scârţâitul coroanelor nu îl vei petrece niciodată în cuvântul său cu trimiteri tainice: „Veţi sta în piciorul de gheaţă, şi sfânt...” (Pantofii, 1965:137), iar cimitirul nu vă va inspira liniştea şi clipele profunde de meditaţie. Bacovia nu s-a născut pentru lumea profană, ci doar pentru omul care îi înţelege eul şi îi petrece cuvântul în sens: „Iar studiul creşte cu tactul tăcut... / O fiinţă supremă, dintre noi, ne cunoaşte” (Amurg, 1965:139). 
  
În concluzie, retrăirile lui Bacovia rămân doar mişcări energetice pe care singur şi le recunoaşte ca unduiri ale unei lumi neînţelese. 
  
2. Anamneza şi înţelegerea sensului vieţii prezente 
  
Teama, firească omului, se transformă în cuget când poetul străbate lungimi de undă, pe care de multe ori le asociază prezentului trăirilor sale din lumea de dincolo: “În haosul vieţii nici noi nu ne-am găsit / O, vino, cel puţin, acum, prin forţele necunoscute” (Dialog de iarnă, 1965:1409. Conştient de dimensiunile necunoscute şi de forţele nevăzute care absorbeau prezentul fiindului său, prin trecerea timpului teluric, poetul-om încearcă o traversare a acestei limite şi, atunci când constată plusul şi minusul ca poli de atracţie: “Armonie / Armonie ... ” se întreabă “când?” “Iubito, cu faţa de mort, / Fecioară uitată în turn, / Plângând în balcon / Cu grai monoton, / Cu suflet taciturn, / În visul meu te port” (Psalm, 1965:144). Nemăsurarea timpului este o altă caracteristică a trăirii într-o altă dimensiune a poetului. Pentru el timpul nu există ca sistem de măsurare a vieţii fiindului, pentru că el veghează viul dintr-o dimensiune în care urmăreşte tăcut entităţi care de multe ori nu aparţin lumii sale: “În alb, domniţa blondă, înnoaptea ideală, / De sus de la fereastră, ca-n vis ieşi-n afară, / Scăldată în sineală, ea râse-n noaptea clară ... / O, cât a râs domniţa în noaptea de sineală ... ” (Balada, 1965:145). Ultramarinul, pe care poetul îl sesizează la chipul domniţei sugerează lumea din care cea petrecută de timp se veseleşte în noaptea care i-a permis apariţia în telluric. Poetul îşi dă seama, la un moment dat, că eul său străbate două existenţe, oniricul devine realitate, realitatea oniric: “Şi visul apune / În negrul destin ... ” (Piano, 1965:148).  
  
Drumul bacovian este solitar, şi nici nu ar putea fi altfel, când călătoria lui pe pământ se petrece în starea de veghe a spiritului său desprins din trup: “Trec singur ... şi tare mi-e teamă ... ”, poetul-om spune că îi este teamă, nicidecum frică. Teama exprimă vălul care ascunde ascunsul ideii, nicidecum frica de material a cuvântului. Teama este percepută doar de iniţiaţi: “Şi unde mă aflu, nu ştiu - / Vai, plopii detună oraşul ... / Clavirile plâng în pustiu ... ” (Mister, 1965:149), frica o simte profanul.  
  
După vis urmează regrete şi apoi somnul de odihnă a sufletului obosit de dorinţe: “E timpul ... toţi nervii mă dor ... / O, vino odată, măreţ viitor” (Poemă finală, 1965:151). Bacovia cunoaştea faptul că, după fiecare căutare a ceea ce profanul nu putea să vadă, nevăzutul, trebuia să plece, să uite: “ceea ce nu ştie nimeni”. Este o dezvăluire a stării sale cosmice şi singura poezie în care se destăinuie omului că misiunea lui era de a veni, observa, prevesti şi pleca, însă el avea puterea de a observa ce alţii nu puteau să vadă, însă trebuia să uite ca să poată da voie egoului său teluric să convieţuiască pe pământ: “Singur mă pierd în lume, neştiut de nimeni”. 
  
Se recunoaşte poet: “Un solitar, / Ce-a râs amar / Şi-a plâns mereu” (Epitaf, 1965:152), însă mereu fugărit de destin să fie singur, doar el şi gândurile sale. Cugetă: “Când voi fi liniştit, voi scrie un vers / În care veţi vedea că sunt părăsit – “ (Epitaf, 1965:152), manifestare firească a celui supus să trăiască la marginea dintre dimensiuni, pentru că el caută să descifreze ştersul şi să-i dea un nou sens.  
  
În concluzie, se pare că în poezia Pe deal, George Bacovia îşi manifestă regretul că poate trăi în noapte precum umbrele, urmărindu-le câteodată jocurile lor macabre: “De-aceea, / Cu un zâmbet rău, / Privesc această noapte ... ”. Zâmbetul rău reprezintă starea falsei existenţe, căinţa pierderii unei circumstanţe în favoarea alteia: “Poet, şi solitar ... ” (adjectivul solitar este des întâlnit în creaţia poetică bacoviană, sens al liniştii poetului-om în marea sa misiune de a crea cuvântul din idee) / “Galben, plumb, violet” (galbenul, sugerând paloarea trupul bolnav, plumbul, greutatea imensă a timpului care supune în stress mintea literatului, îngrijorându-I existenţa, iar violetul, amurgul şi noaptea care pun stăpânire pe viul amorţit, eliberând din dimensiuni umbrele). “Odaia goală” este tocmai încăperea locuită de poet, însă el, iniţiatul trecător dintr-o dimensiune în alta este nevăzut profanului, doar mintea sa creează în nemurire versul care trăieşte “Pe vecinicie” (Din urmă, 1965:155). 
  
Ca să îi înţelegi cuvântul sugerat în fraza, de multe ori frântă şi ambiguă în exprimare, trebuie să şti să trăieşti ca Bacovia. Să străbaţi în noapte drumurile fără de întoarcere a celor duşi, să simţi suflarea umbrelor şi să auzi de sub cripte fâşâitul celor care au fost. Abia atunci vei percepe existenţa şi greutatea cuvântului plumb. 
  
Bucureşti, 08.10.2013  
  
Bibliografie: 
  
Bacovia, George, Versuri, Editura Tineretului, Bucureşti, 1965. 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
Anamneza, sentiment al retrăirilor în volumul bacovian Cu voi / Ştefan Lucian Mureşanu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1023, Anul III, 19 octombrie 2013, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2013 Ştefan Lucian Mureşanu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Ştefan Lucian Mureşanu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!