Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Eveniment > Ordinea Zilei > Mobil |   


Autor: Mihai Marin         Publicat în: Ediţia nr. 931 din 19 iulie 2013        Toate Articolele Autorului

ANA -MARIA PAUNESCU : Festivalul Internaţional Adrian Păunescu – ediţia I-Craiova 2013

 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

http://www.youtube.com/watch?v=tpxwuw9rtk0 ANA MARIA PAUNESCU: Acest sfârşit de săptămână , cel care marchează şi data de 20 iulie la care tatăl meu, poetul Adrian Păunescu, ar fi împlinit 70 de ani, va găzdui, cu emoţie şi generozitate prima ediţie a Festivalului Internaţional Adrian Păunescu, la Craiova, oraşul în care şi-a luminat, copil fiind, albastrul ochilor şi profunzimea ideilor. Nu am fi găsit, probabil, un loc care să ţină piept mai bine amintirilor decât această frumoasă reşedinţă de judeţ şi de lume, decât această Craiovă, “campioana unei mari iubiri” şi, iată, anul acesta, şi domiciliu al unui mare act de poezie, muzică şi conştiinţă.

În cele trei zile de Festival, vom trăi momente emoţionante şi vom lansa acţiuni dinamice: concurs de poezie, discursuri academice, dezvelire de bust, vizită la casa părintească din Bârca, lansare de carte, recitări, spectacol de muzică folk pe versurile lui A.P. Pentru a nu omite nici un detaliu, las să vorbească în locul meu programul oficial al acestei prime ediţii a unei mişcări căreia, atât cât se va putea, atât cât vom putea, vom încerca să-i asigurăm continuitatea:


Vineri, 19 iulie 2013
• Ora 17.00: Sala Primăriei
Festivitate de deschidere – alocuţiuni
Concursul de Poezie “Adrian Păunescu” – lecturi, comentarii şi deliberări juriu
Sâmbătă, 20 iulie 2013
• Ora 10.00: plecare spre Bârca
• Ora 11.00 Bârca: Dezvelirea bustului lui Adrian Păunescu în faţa Casei de Cultură din localitate; Vizită la casa părintească
• Ora 17.00: Foaierul Teatrului Naţional Marin Sorescu, Craiova
Lansare cărţi: Maluri de Prut, De la Bârca la Viena şi înapoi,
Album omagial Adrian Păunescu
Concurs poezie – anunţarea câştigătorilor
Recitări din opera poetului – Eusebiu Ştefănescu, Dorel Vişan, Adam Erzsebet, Rodica Mandache şi studenţii săi
Duminică, 21 iulie 2013
• Ora 10.00 – Atribuirea numelui Adrian Păunescu unei străzi din Craiova
• Ora 11.30 – dezvelire bust Adrian Păunescu pe Aleea Personalităţilor de lângă Teatrul Naţional Marin Sorescu
• Ora 20.00: Spectacol muzică folk şi poezie pe versuri de Adrian Păunescu

Piaţa Prefecturii, cu participarea:
Nicu Alifantis, Victor Socaciu, Vasile Şeicaru, Mircea Vintilă, Andrei Păunescu – trupa Totuşi, George Nicolescu, Emeric Imre, Mădălina Amon, Vasile Mardare, Mihai Napu, Raul Cârstea, Cristian Buică, Octavian Bud, Magda Puskas, Valentin Moldovan, Evandro Rossetti.

Mulţumim tuturor celor care au făcut posibil acest eveniment cultural!
Pentru Adrian Păunescu, haideţi la Craiova, să dovedim împreună că flacăra sa are încă putere să ne ţină aproape.

ANA MARIA PAUNESCU -Jurnalul National  

***  

ADRIAN PAUNESCU-  

http://ro.wikipedia.org/wiki/Adrian_P%C4%83unescu  

http://www.youtube.com/watch?v=Q9FejENHSTw  

Minimalizări jignitoare

Un urlet-de-fiară-în-comă, în creierul meu
Şi poate că-i momentul unui poem explicit,
Despre această cea mai mare dragoste a mea
Şi despre ceea ce unii au început să numească
Slăbiciunea mea nejustificată, orbirea mea,
Plânsetul meu nemotivat, damblaua, coşmarul,
Exagerările mele în materie de evaluare,
A ta, ca femeie între femei şi ca iubită a mea.

Mă irită şi mă jignesc toate aceste încercări
De minimalizare, la care ei te supun,
Deşi, trebuie să recunosc, mă bucură faptul că,
În nici una din bârfele care circulă despre tine,
Nu a apărut, deocamdată, nici o aluzie
Despre vreun act de trădare din parte-ţi,
Despre ceea ce tu însăţi voiai să mă faci să aflu,
Din cercurile de oameni, despre care
Ştiai că-mi vor spune, şi anume faptul
Că ai fi plecat să te măriţi! Nuntă de pietricele!

Nu, calomnia aceasta despre tine nu circulă.
Aflu de la fiecare om, care mi te descrie,
Că eşti îngrozitor de singură şi de retrasă,
Că stai şi scrii, undeva în casa părinţilor tăi,
Şi că, slăbită, nu poţi duce o discuţie până la sfârşit,
Cu nimeni dintre cei care te-ntreabă
Despre noi doi şi despre dragostea noastră.

Nici ruşine, nici frică

Am mai auzit că te miri să ţi se spună că eu
Recunosc în public, fără ezitare, nu numai
Că te-am iubit, ci şi că te iubesc, nu numai
Că te-am iubit, dar că te-am iubit cel mai mult
Şi că nu mi-e nici ruşine, nici jenă şi nici
Frică să mărturisesc. Şi, uite, mărturisesc. Şi urlu.

Nu, nu, pe-veci-pierduta-mea-dragoste,
Nu e cuviincios să te miri, să te prefaci că te miri
De ceea ce prea bine ştii că-i adevărat.

Nu-ţi face iluzii, nu vei scăpa niciodată
De această obsesie a vieţilor noastre
Împreunate, încleştate, contopite, unite,
Nu mai face tot felul de teorii ale păcatului,
N-ai de ce să-ţi asumi ceva ce nu ai înfăptuit,
Un păcat care te devorează şi te învinovăţeşte nedrept.

Noi n-am păcătuit faţă de nimeni dintre oameni
Şi nici faţă de Dumnezeu, noi, cu iubirea noastră,
Am sporit lumina lui Dumnezeu pe pământ,
Prin tot ceea ce iubirea noastră a reuşit să provoace,
Biserici, generozităţi, lupte, visuri şi cărţi
Şi situarea mea netrădată, de partea, mereu, de partea
Oamenilor simpli, buni şi necăjiţi, de felul celor
Dintre care tu însăţi veniseşi lângă mine.

Asasinatul ţi-a reuşit

Şi vreau, acum, când şi eu sunt pe deplin convins
Că asasinatul tău împotriva dragostei noastre
Ţi-a reuşit, să-ţi reproşez această crimă abominabilă,
Dar, în acelaşi timp, să-ţi mulţumesc pentru
Toate faptele bune pe care le-am făcut,
Din dragoste faţă de tine, în aceşti ani.
Eu, iubindu-te, am ţinut să afli, tu, neîntârziat,
Ce am făcut, am vrut să fiu mai viteaz decât sunt,
Să judeci tu, să proclami tu, să-ţi priască ţie
Dreptatea mea, dăruirea mea, generozitatea mea,
Te trezeam din somn să-ţi povestesc febril
Ce mai făcusem pentru cauza generală
Şi pentru amărâţii care-mi treceau prin faţă

Şi am ajuns la tine, fericit, cu vestea reală
Că ţăranii din sudul pârjolit de secetă vor avea,
Şi prin lupta mea, gratuit, motorină.

Nu văd femeile frumoase

Un-urlet-de-fiară-în-comă, în creierul meu. Dar,
De când nu te-am văzut, am devenit egoist
Şi nu mai am chef de aproape nimic,
Ştii cât îmi plăcea să mă uit după femeile frumoase,
Chiar dacă pofta o consumam îndârjit,
Tot dăruindu-mă ţie, cu asupra de patimă,
Căci tu erai mai presus decât toate.

Acum, s-a-ntâmplat un lucru care mă sperie,
Trec femei frumoase pe lângă mine
Şi nu le observ. Mi se spune că au trecut.
Se aşează femei frumoase, la masa mea,
Şi mă uit în ochii lor de parcă aş căuta ceva
Dincolo de ei, ochii tăi. Triştii tăi ochi.

Lutierul rănit

Eu, în aceşti ani de dragoste şi de acomodare,
Eu, în aceşti ani de patimă şi de acordaj,
Am trăit sentimentul reconfortant, teribil
Că reuşisem, după consumarea unei păduri întregi

De arbori de rezonanţă, să te scot pe tine dintr-unul
Şi să te acordez, după toată opera de asamblare,
De şlefuire şi de umanizare. Să te acordez.

Totuşi, cum se poate pleca de lângă lutierul tău,
Decât smulgându-i mâna din umăr şi inima din piept,
Ceea ce e, până la urmă, şi adevărat?
Aşa s-au petrecut lucrurile, lutierul îşi caută inima
Peste tot, şi nu şi-o mai găseşte. Nu o mai are.
Ai plecat, trăgând-o după tine şi zdrobindu-mi
Mâinile cu care te-am făcut, vioară bolnavă!

Îmi recunosc laşitatea

Iarna aceasta mi s-a părut de-a dreptul absurdă
Şi am trăit-o ca pe o fatalitate, ca pe-un delir,
Cu cât munceam mai mult, ca să-ţi fie bine ţie
Şi ca să putem construi cuplul nostru, să fie
Un cuplu durabil, ca să putem aduce pe lume
Un copil sănătos, cu atât te înstrăinai şi ţi-ai pierdut
Răbdarea, ca pe un mecanism orientativ.

Şi, acum, pentru a fi cinstit până la capăt,
Trebuie să-mi recunosc laşitatea din clipa
În care, fără vehemenţă, m-ai rugat să avem un copil
Şi visai să se nască în jurul datei de 20 iulie 2003,

La sărbătoarea de 60 de ani ai tatălui său. Am ezitat,
M-am gândit la ce înseamnă un copil la bătrâneţe
Şi la fetiţa mea, care ar fi trebuit să înţeleagă,
Şi la scandalul celor care mă urăsc, şi la tine,
Şi la mine, care trebuia să-mi asum responsabilitatea
A încă 20 de ani de viaţă, ca să-l putem creşte.

Revanşa asupra Desdemonei şi a lui Othello

Şi nici copil, iată, nu am avut, nici ţie nu ţi-am dat
Meritata legitimitate, dorită de tine, cu atâta ardoare
Şi cu atâta răzbunare, după aceşti ani geniali
Şi dramatici, trăiţi împreună. Şi am simţit în fugă
Tristeţea care te învăluia treptat. Dar, recunoaşte,
Nu mi-ai spus răspicat niciodată, interiorizându-te,
La ce te gândeşti şi ce vrei să faci, pierduta mea,
De aceea, cred în dreptul cuplurilor la comunicare
Şi în revanşa asupra Desdemonei şi a lui Othello.

Vreau să-ţi spun că, şi dacă ne-am reîntâlni,
Şi ne-am reîmpăca, eu tot n-aş avea ce reproşuri să-ţi fac,
Mă domină propriile remuşcări şi aud, în permanenţă,
Un urlet-de-fiară-în-comă, în creierul meu.
Încep să-nţeleg şi să iert felul bezmetic în care
Le-ai făcut toate, ca să ne despărţim şi ca să mă

Poţi determina să pricep că e vorba de o clipă
A deciziei pe viaţă şi pe moarte, nenegociabilă,
Ai riscat să mă omori, probabil, pentru a face
Să trăiască şi să se consolideze sau să moară
Iubirea demenţială care ne-a legat. Şi trăieşte.

Inutilul incendiu dintre focuri

Riscul a fost total şi ţi-aş mărturisi, precum mă cunoşti,
Brutal, gratuit, omeneşte, ca-ntre vecini de vagon,
Plecaţi către gheţurile veşnice, de dincolo de fire,
Că eu, şi aşa, şi aşa, te iubeam mai mult decât oricine
Şi mai mult ca pe oricare dintre iubitele mele.

Nu trebuia să mai aprinzi un incendiu inutil, când
De jur-împrejur erau numai incendii devastatoare,
Şi noi, oricum, ardeam mocnit şi ar fi trebuit să
Izbucnim în foc, să ne mistuim şi, legaţi unul de
Altul, să ajungem scrum, în vatra unei noi rodnicii.

Dar eu te iubesc atât de prăpăstios, de curat, încât
Îţi iert şi acest sacru act criminal, din care m-am
Salvat fără ajutorul tău, împotriva dorinţei tale,
Pentru c-am avut norocul unei vitalităţi revanşarde
Şi pentru că nu puteam muri, lăsându-te în voia sorţii
Şi asuprită de eventualele tale remuşcări ulterioare.

Supravieţuiesc şi te salut

Supravieţuiesc şi te salut, înstrăinata mea iubită,
Şi te anunţ că, pentru iertarea acestui păcat al tău,
Împotriva mea, şi de care nu te credeam în stare,
Voi termina Catedrala începută, cu tine, cândva,
Şi ţi-o voi dedica, la sfinţire, să-ţi mângâie sufletul
Şi să te spele de orice îndoială care te macină,
O, de când meriţi tu, prea curata mea, o biserică!

E prea târziu ca să ne mai putem împăca,
Eu sufăr, acum, de-o ciudată stângăcie, în faţa ta,
Şi nu am voie să fac nimic, pentru ca să nu te deranjez,
De când te-ai dezacordat cu voia, încăpăţânat,
Şi nici nu am răbdare să mai tai o pădure,
Pentru a construi şi acorda o vioară nouă,
Şi nici curajul de a te mai căuta. Oricum,
Nu te-aş auzi dacă m-ai striga, deşi nu mă strigi,
Nu te-aş mai auzi nici pe tine, dacă nu aud eu
Nici sirenele pompierilor, de atâta larmă interioară,
De-atâta urlet-de-fiară-în-comă, în creierul meu.

Prea târziu pentru pace-ntre noi

Pentru pace între noi, e mult prea târziu. Totuşi,
Câteva lucruri trebuie făcute, orice-ar fi,
Pentru o înmormântare civilizată a noastră,
Nici măcar o întâlnire de adio nu vreau să-ţi solicit,

Mi-ar sta rău, ca bărbat ce ţi-am fost, să mă umilesc,
După ce tu mi-ai trântit, nu uşa, ci orizontul în nas,
Oricum, am avut noi grijă să aşezăm în memorie
Întâlniri de referinţă, s-o putem alege pe aceea
De care să ne aducem aminte cât vom trăi.

Acum, când scriu acestea toate, mă aflu
Pe-un drum de iarnă, undeva, într-o parte de ţară,
Unde, cândva, ai venit nebuneşte, copilăreşte,
Cu un avion care tremura, după ce rămăseseşi
La Bucureşti, supărată pe mine, că plec,
Partea aceasta de ţară, pe unde mă aflu,
Pare-a fi rudă cu munţii tăi îndepărtaţi.

Încărunţita, hodorogita maşină de scris ninsori

Maşina înaintează prin ninsoarea nebună,
Abundentă ca transpiraţia celor în comă,
Înainte de a-şi da obştescul sfârşit. Viscol.

Şi, cum intrăm în fulgii dispuşi aproape perfect,
Pe verticală şi pe orizontală, întretăindu-se,
Parcă ne-am afla în faţa unei vechi maşini de scris,
Care încărunţeşte pe măsură ce află veştile rele
Ce se comunică tastelor ei. Ninge scriind ninsori.

Nici o nădejde

Încărunţita maşină de scris a ninsorii
Va participa la transcrierea pe curat a acestui
Roman despre tine, despre mine şi, mai ales,
Despre dragostea noastră, în legătură cu care
Nu mai am nici o nădejde şi nici o perspectivă.

De aceea, nici nu mă mai agit aproape deloc,
Sufăr în tăcere şi, uneori, mai scriu, îţi mai scriu,
Ca să mă induc în eroare că eu mai exist pentru tine
Şi expediez scrisori fără destinatar, fără adresă,
În direcţia tuturor vânturilor şi furtunilor,
Poate, poate, vreuna din ele te va nimeri.

Patul din creierul meu

Dar, nici pentru asta, nu mai am nici o nădejde,
Nu mai emit nici o pretenţie. Asasinatul ţi-a reuşit.
Şi, mai mult decât atât, ţi-a reuşit şi faptul scontat
Că te iert, deşi, în fiecare noapte, trebuie să spun,
Mi-e atât de dor de tine, încât am impresia
Că ţi-ai făcut pat în creierul meu, pat fierbinte.

Şi te întinzi acolo pe pat şi mă provoci,
Şi eu te iau în braţe şi ne rostogolim prin patul
Din creierul meu şi cădem din pat în ochi,
Şi din ochi în lacrimi, şi fără să vrem
Ne despărţim, eu într-un ochi, tu în altul,
Eu într-o lacrimă, tu într-alta, şi cădem pe patul
Din realitate, şi tu pleci, pe neaşteptate, din lacrima
În care te-ai aflat, şi rămân singur, ca în realitate,
Şi-mi sparge tâmplele, venind din codrul otrăvit
Al sângelui ce mă ţine, mă cutreieră şi mă clatină,
Un urlet-de-fiară-în-comă, ce urcă în creierul meu.

Vânătorul cere un loc în botul tigrului

Am înţeles că ţi-e teamă să vorbeşti cu mine,
Pentru ca să nu te-ntorc din nefericitul tău drum,
Nu e nevoie să te fereşti şi să fugi, eu, oricum,
N-am mai întreprins nimic pentru ca să te văd,
Să-ţi vorbesc, să te conving, să te fac să revii
Şi nici nu te voi mai căuta niciodată. Fii liniştită!
Vânătoarea s-a terminat în urmă cu sute de versuri,

Dar, chiar dacă m-aş îmbăta, dacă m-aş droga,
Dacă mi-ar lua Dumnezeu minţile şi aş porni-o
Către tine, inconştient, într-o noapte, ce aş face,
Dac-aş ajunge la tine? Ce-aş putea să-ţi mai spun?
Ce-aş avea de pledat? Cât de credibil mai este
Un om părăsit, în ochii femeii care i se dedicase,
Cu umilinţă, şi într-o zi a turbat şi l-a părăsit,
Hotărâtă să-şi ucidă cu orice preţ salvatorul?
Sunt ca un vânător obosit care-a tras toate

Gloanţele şi e atât de scârbit şi de epuizat, în tot
Ceea ce face, încât nu i s-ar părea ciudat dacă,
Pentru a scăpa de întrebările oamenilor, el
I-ar cere voie tigrului pe care tocmai îl urmărise,
Spre a-l împuşca, să-i facă loc în propriul său bot,
Între colţii lui fioroşi, lui, vânătorului, să se culce
Şi să nu mai audă nimic. Să adoarmă definitiv
Şi să fie zdrobit de tigru, în ferocea lui salivaţie.

Mă simt un manuscris care te conţine

Dar, uite, între timp, s-a potolit şi ninsoarea,
Parcă s-a evaporat, parcă s-a pulverizat,
Parcă s-a desfiinţat încărunţita, hodorogita
Maşină de scris fulgi. Şi eu mă simt, acum,
Un fel de manuscris mototolit şi aruncat de colo-colo,
Până când va fi scos de pe rol şi trimis la foc.

Sunt manuscrisul care te conţine, sunt manuscrisul
În al cărui cuprins e vorba despre tine, eşti tu,
Chiar dacă tu n-ai să te mai recunoşti, pentru că tu
Eşti parcă drogată şi locuită de altcineva, astăzi,
Mi te-au schimbat, mi te-au otrăvit, mi te-au luat,
De un timp încoace, de la echinocţiu încoace,
De altfel, îmi reamintesc, tu erai un desen original

Care nu putea şi nu poate supravieţui,
Între bancnote de serie, între bancnotele în circulaţie.
Eu sunt manuscrisul care te conţine, lăuntric,
Îţi ştiu secretele mai bine decât le ştii tu însăţi,
Dar sunt aşa de gelos, încât tresăream involuntar
Atunci când se întorcea ecoul vocii tale la tine,
Şi n-aş avea puterea să divulg tainele tale fără
Să înnebunesc de ruşine şi de remuşcare, în toată
Dragostea şi gelozia cu care te înconjur, de la
Distanţa de două destine, care nu se mai conjugă.
Eşti rana mea

Trebuie să spun, totuşi, un fapt care te priveşte,
Retrasă cum eşti în casa părinţilor tăi neputincioşi,
Ca-ntr-un mormânt, să spun un adevăr, un avertisment
Tuturor nenorociţilor şi bârfitorilor tăi, tuturor:
Astâmpăraţi-vă! În casa de pe deal e o rană a mea
Care seamănă cu ea. Nu este ea. Ci o rană a mea.
O rană care nu se poate închide. Degeaba mă rog
Pentru cicatrizare, degeaba mă rog pentru vindecare.
Rana aceasta nu se închide. Eu îmi controlez rana
Fără nici un mijloc special. Dacă pe ea o doare,
Şi pe mine mă doare. Nu pot să rămân insensibil
La propria-mi rană. Chiar dacă nu scap de bruiajul
De urlet-de-fiară-în-comă, din creierul meu.

Inscripţie pe crucea dragostei

Spuneam cândva că există nopţi iresponsabile,
Pe pământ, nopţi în care oameni, îndeobşte cuminţi,
Devin capabili de crimă, asupra lor acţionând,
Probabil, o eclipsă de lună, o cădere de frunze,
Un înger poluat, o vanitate rănită, o revanşă dorită,
Probabil că şi noi am trăit, fără voie, fără gând,
Câteva din aceste nopţi iresponsabile, dacă tu
Ai putut să gândeşti, să plănuieşti, să acţionezi
Fără mine, în chestiunea de viaţă şi de moarte
A destinului nostru comun, a stării noastre de unire.
Nu te acuz, constat. Nu, nu te acuz. Constat.
Nu te înjur, înţeleg. Nu, nu te înjur. Înţeleg.
Nu te caut, sufăr. Nu, nu te caut. Sufăr.

Şi, ceea ce mi se pare semnificativ, e că nu am
Ce povesti despre noi. Singura inscripţie de care
M-aş simţi în stare, pentru a o pune pe crucea
De pe mormântul dragostei noastre, pe care ai
Asasinat-o, ar fi aceasta: “Ei s-au iubit”.

Magmă arzândă pe gheţuri

Străbat reliefuri accidentate şi literele acestui
Poem se deformează din cauza şoselei sparte,
Dar realitatea e că, din alte motive, n-ar trebui
Ca literele să se păstreze drepte. Convulsia
Care-mi agită sângele nu ar trebui, n-ar avea dreptul
De a se exprima caligrafic. Singurul poem, de care
Mă simt întru totul capabil, ar fi să iau o bucată
De magmă arzândă în mâini şi s-o arunc asupra
Globului pământesc, în dreptul Continentului Arctic.

Şi creaţie să fie ceea ce rămâne din acest spontan
Mecanism dezlănţuit al flăcării şi al gheţii
Şi al abstractei lor ciocniri vinovate, nevinovate.

Câtă convenţie, literele

De când eram copil, n-am mai simţit, aşa de acut,
Ceea ce simt acum, câtă convenţie, câtă ipocrizie,
Poartă în ele aceste litere, şi ce puţină suferinţă.

Standardizare şi aplatizare, în domeniul atât de
Convulsionat al spiritului, căruia-i cotizez,
Şi eu, cu propria-mi convulsie, cu propria-mi
Dragoste, pentru care sunt în stare să fac, imediat,
Aproape totul, chiar şi operaţie pe cord deschis,
În piaţa publică, pentru a muri, nu pentru a trăi.
Ritmul prea lent al ştirilor

Dar ce mi se pare absurd, încă o dată nedrept şi
Absurd, e ritmul prea lent, prea obosit, în care te-ai
Hotărât să primeşti eventualele informaţii
Despre mine. Hai să zicem că e o capodoperă
De tristeţe majoră plecarea ta, hai să zicem
Că e un gest justiţiar divin şi că, într-adevăr,
Eu sunt un nemernic şi că merit această pedeapsă
Pe care, dac-ai dat-o şi altcuiva, nu trebuia
Să mă bagi şi pe mine în această serie, banală,
Iar, dacă n-ai dat-o nimănui, nu cred că ai
Conştiinţa să afirmi, cu luciditate, că-n lumea reală
Te-a iubit şi ţi s-a dăruit cineva, mai mult decât mine!

Embargo şi urlet

Aşa că, spune-mi sau, mai degrabă, gândeşte-te
Şi nu-mi spune, cum vei răspunde într-un prezent
Viitor, acelor veşti din trecut, asupra cărora tu
Aveai puterea şi harul de-a interveni salvator, dacă
Le-ai fi aflat, atunci când se petreceau, întocmai
Cum şi eu am fost tentat să interzic tuturor
Celor ce-mi aduc veşti despre tine, orice ştire
Care te priveşte, embargo agrementat voluptos
Cu acest-urlet-de-fiară-în-comă, din creierul meu.

Linia veştilor rele

M-am gândit, însă, că s-ar putea să aud într-o zi
C-ai fost grav bolnavă şi aveai nevoie de ajutor
Şi, pentru că nu l-ai primit la timp, ai murit.

Ce aş simţi şi ce aş face, dacă s-ar întâmpla
Să aflu că, dintr-o ambiţie stupidă, de cocoş idiot,
N-am putut interveni, la timp, să te salvez?

Las deschisă linia fierbinte către toate veştile despre
Tine, mai ales că ele sunt, de obicei, rele şi sporite
De răutatea celor ce mi le dau, cu plăcerea de a mă
Vedea umilit. De când aşteptau ei clipa aceasta!

De unde ştii?

Totuşi, pierduta mea, de unde ştii ce se poate întâmpla,
Într-o zi cu mine, cu tine, în acest vârtej imprevizibil.
De unde ştii că rezist şi că rezişti tensiunii, de unde
Ştii că nu vom regreta cândva, la tragerea
Liniei finale a vieţii, la bilanţ, toate aceste
Zile, toate aceste nopţi, cheltuite de noi, cu atâta
Încăpăţânată zădărnicie? De unde ştii?
De unde ştii? De unde ştii? De unde ştii? Ştii?

Până la capăt!

Rămâne valabilă făgăduinţa mea anterioară,
În legătură cu noi: Până la capăt! Până la capăt!
O repet. O subliniez şi dau sânge, deliberat,
Din nou, pentru ea: Până la capăt! Totul până
La capăt: şi dragostea, şi uitarea, şi dezastrul!

Singura pedeapsă, uitarea

Îmi pare rău că trebuie să ţi-o spun sincer,
Chiar acum, când nu mai am nici putere, nici chef
Să acţionez recuperator, nici în această privinţă:
Eşti femeia vieţii mele. Singura pedeapsă, de care
Mă simt în stare şi pe care ţi-o doresc, aşa cum
Declarai că şi tu doreşti din toată inima, necondiţionat
(Şi chiar ai cerut aceasta, aberant, exact cui nu Aveai dreptul de a-i cere), e să nu te mai caut,
Singura pedeapsă, pe care aş vrea să ţi-o dau
Şi pe care ţi-o voi da-o este uitarea. Să te uit!

Să nu ştiu cine eşti şi cine sunt

Desigur, nu acum. Şi asta, pentru că nu pot, nu
Pentru că nu vreau. Încerc disperat să te uit.
Dar nu pot să te uit şi te port cu mine peste tot.
Nu sunt în stare să te uit. Dar am un proiect
De uitare. Lucrez la descoperirea unui virus teribil,
De care să mă las contaminat, asumându-mi lucid
Riscul de-a uita totul. Inclusiv alfabetul.
Inclusiv respiraţia, inclusiv cum mă cheamă.
Să ne-ntâlnim, cândva, întâmplător
Şi să nu ştiu, să nu mai ştiu cine eşti,
Să încerc să mă recomand şi să nu ştiu cine sunt.
Şi tu să nici nu mai fi aceea pe care-o iubisem.

89 de luni împreună

Totuşi, înainte de sfârşit, o mărturisire, mi-e dor
De tine ca de copilăria mea, mi-e dor îngrozitor
De tine şi nu mă pot consola cu nimic, dar chiar nimic
Din ceea ce îmi oferă viaţa, nişte glorie, nişte bani,
Nişte femei, nişte călătorii, nişte orgoliu, nişte pâine,
Am nevoie de tine, cea de dinainte de eroare,
Am nevoie de cineva care mi-a murit în memorie

Şi nu ştiu unde să te găsesc, de vreme ce, uită-te şi tu,
Viscoleşte năprasnic în grădina de vară dărăpănată
În care te-am întâlnit şi te-am oprit. De ce oare?

Te-am oprit pentru 89 de luni, 89, 89 de luni
Din vieţile noastre, divizibile, indivizibile, 89 de luni,
Repetata, fatala, nenorocoasa şi norocoasa, draga
Cifră 89, în expansiune, asupra ta şi a mea,
Numai 89 de luni de nebunie şi de speranţă,
Pentru 2700, pentru numai 2700 nopţi, în care
Îmi spuneai, cu dreptate, că te-am lăsat singură.

Nenorocita mea propoziţie: “Nu ţi-am promis nimic!”

Da, cele mai multe, cele mai teribile, cele mai grele
Au fost nopţi de singurătate, pentru care îţi cer iertare,
Deşi, într-adevăr, nenorocita mea propoziţie
Care te-a dezechilibrat, în acea noapte de noiembrie
A anului 2002, a fost (iartă-mi laşitatea şi graba)
“Nu ţi-am promis nimic”, dar n-ai avut răbdare
Să mă asculţi până la capăt: “Însă mereu eu am făcut
Şi voi face mai mult decât am făgăduit!”
Acum, însă, e prea târziu. Trebuie să învăţ să te uit.

Prăbuşindu-ne din ochi în lacrimi

Ca un urlet, nevoia de uitare în creierul meu, acolo
Unde noapte de noapte, încape un pat şi noi doi,
Rostogolindu-ne în el, noi, prăbuşindu-ne mereu
În ochi şi din ochi în lacrimi şi din lacrimi direct
Pe podea, ca să ne despărţim. Şi să ne şteargă femeia
De serviciu, a doua zi, să câştige şi ea o pâine, cinstit
Din munca ei şi din nebunia noastră.
Ultimul urlet

Un urlet, un urlet, un urlet în creierul meu!
Un urlet de fiară în comă, în creierul meu!
Un urlet care începuse ca şoaptă nelămurită
Şi cuprindea numele tău, cu toate diminutivele,
Ca să ajungă, după toate aceste aberante
Nopţi de nesomn şi de obsesivă, maladivă
Întâlnire cu tine, în gând, într-o imaginaţie contrariată,
Un urlet confuz, nedistinct, grosolan,
Un urlet-de-fiară-în-comă, în creierul meu!

30–31 ianuarie 2003, Rm. Vâlcea – Tg. Mureş  

***Pagina realizata de Marin MIHAI-Spania  

http://mihaimarin.wordpress.com/2013/07/19/ana-maria-paunescu-festivalul-international-adrian-paunescu-editia-i-craiova-2013/  

Referinţă Bibliografică:
ANA -MARIA PAUNESCU : Festivalul Internaţional Adrian Păunescu – ediţia I-Craiova 2013 / Mihai Marin : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 931, Anul III, 19 iulie 2013, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2013 Mihai Marin : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Mihai Marin
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!