Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Scrieri > Mobil |   


Autor: Stan Virgil         Publicat în: Ediţia nr. 1108 din 12 ianuarie 2014        Toate Articolele Autorului

ANA, FIICA MUNTILOR, roman; cap. II
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

MOTTO:  

„Nu poţi vindeca trupul,  

fără să vindeci sufletul”  

 

Socrate  

 

2. Baciul Miron  

 

Părăsind postul de miliţie din sat, doctorul Istrate îşi continuă drumul întrerupt de incidentul cu naşterea gemenelor. Cine se gândea că la vârsta lui de sexagenar poate aduce pe lume un nou născut? Unde mai pui, chiar doi! Mergând spre vârful dealului ce ducea spre Secăria, se gândea la situaţia destul de disperată a tinerei femei, care la cei douăzeci şi cinci de ani trebuia să facă faţă greutăţilor pricinuite de viaţa cu un soţ beţiv şi de creşterea celor patru fete, toate micuţe.  

Ce viaţă îşi mai aleg să ducă şi unii oameni! Dar parcă şi-o aleg ei? Vorba românului: „Cum ţi-e scris aşa trăieşti”. Unele vieţi chiar sunt de tot rahatul. Prea se adună toate mizeriile în ele ca în nişte haznale. Parcă sunt căutate dinadins la oamenii mai slabi de înger sau mai neinstruiţi. Uite, de exemplu, această copilă. Ce mari necazuri familiale or fi determinat-o să accepte acest fel de mezalianţă cu un om în vârstă deja când şi-a unit destinul de el? Cât de dură să îi fi fost viaţa în copilărie încât să prefere schimbarea acelui rău prin alt rău, îmbrăcat doar în nişte haine mai frumoase? Faptul că va avea casa ei, familia ei, că nu va mai trăi coşmarul din familia sa numeroasă? După cum spunea ea, la începutul căsniciei a avut o viaţă plăcută alături de el, chiar dacă avea vârsta dublă. Era matur, învăţat cu greutăţile, cu un serviciu bun la oraş, poate toate acestea au încântat-o să se rupă de familia sa, în ciuda tinereţii. Cum şi-a dat singur seama din discuţiile cu ea, nici carte nu ştia prea multă, iar vorbirea îi era una de ţărancă ce nu s-a bucurat de civilizaţia unui oraş sau de o instruire într-o clasă de şcoală.  

Oare ce o fi făcut beţivul când şi-a găsit nevasta cu cele două copile în braţe, el, care îşi dorea neapărat un băiat, după cele două fete apărute înainte? Spera să nu-i fi făcut vreun rău lăuzei şi aşa slăbită după cele două naşteri. Oricum el îl avertizase pe miliţian de această posibilitate şi că trebuie să anunţe maternitatea de faptul că Fana a născut la domiciliu şi a dat viaţă celor două fetiţe sănătoase la naştere, pentru a li se acorda asistenţa medicală necesară obligatoriuîn astfel de situaţii delicate.  

Prefera să nu se mai gândească la ghinionistul tată.  

Ieşise dintre casele satului Secăria, aşa că îşi iuţi paşii spre tăpşanul ce adăpostea stâna lui Miron, prietenul său din copilărie şi camaradul de arme din timpul războiului, când evenimentele i-au purtat până pe la Cotul Donului, de unde a început retragerea trupelor româneşti, împinse de armata sovietică mereu în ofensivă. Se zvonea pe front că la Bucureşti se negociază întoarcerea armelor împotriva nemţilor. Ce curvă mai este şi politica asta!  

Luna îşi făcuse apariţia pe cerul senin şi plin de stele. Se vedea ca în palmă pe tot podişul străjuit de ambele părţi de fălnicia munţilor. Sus, sub un fag secular se afla coliba de la stâna lui Miron. Câinii, cum au simţit miros de om străin, au şi început să latre şi s-o ia la vale în întâmpinarea intrusului. Miron nu se mai aştepta ca prietenul lui să ajungă la acea ora târzie, aşa că ieşi din colibă să vadă cine le-a tulburat liniştea câinilor. Din vale se zărea o mogâldeaţă de om apropiindu-se. Cine să fie la ora asta? Cum câinii porniseră spre noua apariţie în peisajul nocturn al serii de iunie, Miron strigă la ei să le potolească avântul.  

- Huo, mă, na la mine, javrelor. Haiduc, treci înapoi. Care eşti acolo, mă, că te rup câinii?  

- Eu sunt, Miroane, Nicolae.  

- La ora asta, măi omule!  

- Lasă că-ţi zic eu cum îi treaba.  

Câinii auzind că îi cheamă stăpânul înapoi şi pe doctor vorbind, au mai lătrat de câteva ori fără chef şi s-au înturnat la picioarele baciului, scuturându-şi plictisiţi cozile pline cu mărăcinii adunaţi de pe păşuni. Mogâldeaţa se apropia din ce în ce mai mult şi Miron, pentru orice eventualitate, trimise unul dintre ciobanii săi să-l întâmpine pe doctor şi să-l însoţească până la stână. Nu putea şti ce reacţie vor avea câinii la apariţia în noapte a unui necunoscut?  

- Ce-i, mă frate, cu tine la ora asta? Nu te-ai gândit că te puteau rupe câinii de pe la vreo stână sau să te încolţească vreo jivină? Aici doar nu eşti la tine pe bulevard sau între blocurile tale din beton.  

- Trebuia să fiu demult la tine, dar aşa-i când pleci cu graba, te întâlneşti în drum cu zăbava.  

- Dar ce ai păţit, Neculai?  

- Multe s-au întâmplat. Am fost în drum spre tine până şi mamoş.  

- Cum aşa? Mă uimeşti. Unde asta?  

- Aproape de tine, în sat la Teşila.  

- Hai, povesteşte, dacă tot ai venit până aici la vremea asta.  

- Păi, când tocmai treceam pe lângă o casă mărginaşă şi mă îndepărtasem ceva de ea, mi s-a părut că aud nişte ţipete de femeie. Am stat eu locului, poate mi s-a părut, gândeam eu în sinea mea, când iar aud ţipătul de femeie după glas.  

- Şi ce-ai făcut?  

- Păi tu ce-ai fi făcut?  

- Mă duceam să văd ce se aude şi de unde.  

- Aşa am făcut şi eu şi în casa pe care tocmai o depăşisem am dat peste o fătucă tinerică, tinerică, cum stătea pe întuneric şi ţipa.  

- De ce? Ce o apucase să ţipe?  

- Facerea, asta o apucase. Era gravidă, i se rupsese apa şi copilul dădea năvală să iasă din întunericul mamei la lumină. De fapt, nu copilul, ci... copiii, că aveam două fete de adus pe lume...  

- Cum aşa, omule?Singură şi fără moaşă printre dealurile istea?  

- Dapă-i. Cine să o ajute?  

- Cum cine? Nu avea soţ?  

- Avea, dar nu prea avea.  

- Stai aşa, dragule, că mă bolânzeşti de cap de tot. Ia-o mai uşurel că nu pricep. Cum avea, dar nu avea?  

- Soţ avea, însă era un beţiv, care stătea mai mult prin birturi, decât pe acasă. Cum cobora de pe munte din pădure, unde lucra, cum se oprea la cârciumă şi nu mai ajungea acasă, decât atunci când îşi făcea plinul.  

- Până aici am priceput. Dar de ce nu era la maternitate femeia? Pe ăia de la maternitate nu-i interesează unde-i soţul.  

- Ei, este mai complicat de explicat şi de înţeles.  

- Măi, Neculai, tu ai de gând să mă betegeşti şi de cap? Nu-mi ajunge mâna?  

- Hi, hi, hi. Lasă că mâna o rezolvăm noi într-un fel. Chiar, ia să vedem, ce ai aici? Doctorul Istrate uită pe moment de discuţia cu întârzierea lui şi trecu la probleme mai serioase, cu oblojirea mâinii lui Miron. Desfăcu cârpele legate de scândurica, pusă pe post de atelă, să nu i se mişte mâna şi începu să-i examineze starea. Se văita Miron de durere când apăsa pe mână, dar nu avea cine să-l audă în vârf de munte. Ciobanii se făceau că nu aud nimic, iar Istrate era prea obişnuit cu asemenea vaite, ca să le mai dea importanţă. Părea insensibil la durerea pacientului său din seara aceasta, cu toate că ştia câtă durere putea să aibă prietenul său din copilărie.  

- Ce te vaiţi ca o babă? Când ţi-a intrat şrapnelul în picior de era să rămâi fără el la Cotul Donului, parcă erai mai curajos.  

- Dar eram şi cu vreo treizeci de ani mai verde.  

- Lasă că după cum arăţi nu te-ai prea veştejit prea tare. Văd că-ţi prieşte aerul de munte şi jintiţa[1].  

- Prieşte, nu zic ba, dar nu mă scuteşte de dureri acum.  

- Ai scăpat uşor. Nu ai mare lucru. Ai doar o entorsă, nişte articulaţii sucite. În două săptămâni, dacă eşti liniştit şi nu te agiţi prea tare, poate că scapi de gips.  

- Cum, mă bagi în gips?  

- Dapă-i cum ai vrea? Să stai cu ea liberă şi să se vindece?  

- Aşa credeam. Mă înfăşori cu ceva, mai mă freci cu vreo alifie şi-mi trece.  

- Nu merge. Oi fi tu vânos, dar nu uita câţi ani ai pe umerii tăi ăştia voinici.  

- Neculai, fratele meu, tu ştii ce ai de făcut că eşti doctor de oase, numai să-mi treacă cât mai degrabă, că nu-i bine cu ea legată de gât, mai ales când merg la culcare. Nici să mă spăl singur nu mai pot.  

- Nu te mai murdări şi tu, râse Nicolae la remarca lui Miron.  

- Da, aici la stână toate se fac singure, ca la tine la bloc. Vine nevasta şi le deretică pe toate.  

- Nu ai atâtea ajutoare?  

- Măi Neculai, dragul meu! Aici dacă nu pui tu mâna, nimic nu iasă aşa cum trebui.  

- Ei, lasă văicăreala şi hai să ne apucăm de treabă, că ne apucă miezul nopţii şi atunci înseamnă că m-am mai şi grăbit degeaba.  

- Te-ai grăbit pe dracu, Neculai, d-aia te-a apucat noaptea pe drum, mai spuse baciul râzând în hohote. Eram să cred că te-oi fi oprit pe la vreo munteancă mai darnică cu doctorii, că voi mai daţi pe alături de, doar vedeţi atâtea prin spitalele voastre, când o doctoriţă mai acătării, când câte o mieluţă de asistentă, că de, are nevoie de domnul doctor la serviciu, sau câte vreo pacientă, aşa mai pe placul vostru…  

- Ce dracu’, Miroane, tu crezi că noi asta facem în spitale? Stăm să vedem care femeie vrea să stea cu cracii pe sus şi să ne facă poftele? Departe de noi asemenea apucături. Or mai fi şi cazuri când se mai hârjonesc câte unii cu mâncărici, dar nu toţi fac aşa, Miroane, că doar spitalul nu-i bordel.  

În timp ce doctorul mai examină mâna baciului o dată şi îşi umezi pânza de tifon plină de praf de ipsos sanitar, special pentru asemenea operaţii, îşi continuă povestea cu naşterea celor două gemene din Teşila. Când termină de imobilizat entorsa baciului, termină şi povestea femeii cu patru fete la douăzeci şi cinci de ani.  

- Măi Neculai, dar ce or fi avut oamenii ăştia în capul lor dacă, în şase ani, au făcut patru copii? Cum mama dorului hrăneşte gospodarul ăla şase guri dacă spui că mai este şi chefliu?  

- Şi eu mă întreb acelaşi lucru. Vai de viaţa copilei ăleia. Ce nu ţi-am mai spus este că el se apropie de patruzeci şi cinci de ani.  

- Cât? Vai de capul ei de nenorocită! Dar ce a gândit când s-a împreunat cu el?  

- Cine ştie, Miroane! Cred că nici Dumnezeu nu mai ştie de ce a făcut-o.  

Cei doi prieteni au trecut apoi la ale lor. De când nu s-au văzut se întâmplaseră multe lucruri în viaţa fiecăruia.  

Aveau nepoţi, Nicolae ieşise la pensie şi acum se plictisea stând acasă să dezlege rebusuri. Îl mai chemau din când în când la câte vreo gardă, când nu aveau personal suficient. Miron îi povestea ce se mai întâmplă pe la el la stână, cum a fost cu ursul care i-a betegit mâna şi multe altele. Doctorul îi adusese prietenului de jos de la oraş, o sticlă de palincă tocmai de la Cluj, luată de la un ardelean venit cu fructe în piaţă la Câmpina.  

Începuse să-i ajungă somnul, aşa că s-au hotărât să meargă la culcare.  

- Dapă-i, Neculai, oi fi tu învăţat să dormi pe cearceafuri albe, dar aici, fratele meu, dormi fără pijamale şi nici papuci nu ai la capătul patului. Ia uite, ai să te întinzi pe laviţa iasta şi de învelit ai o pătură. Lasă că în timpul războiului tot cu pătură te înveleai şi uneori mai era şi plină de păduchi, de erai numai pişcături pe tot corpul.  

- Măi, Miroane, la voi oştenii poate erau, dar noi mai găseam DDT să dăm şi să dezinfectăm saloanele de campanie improvizate.  

- Crucea mamii lor, cu războiul lor cu tot, că erau să-mi rămână oasele p-acolo.  

- De, Miroane! Uite că am scăpat şi am apucat să fiu bunic şi să ies la pensie.  

- Bunic îs şi eu, dar la pensie, ba. Cine-mi dă mie pensie, Neculai?  

- Tu îţi dai Miroane că doar lucrezi la tine şi la alţii. Dacă îţi plăteai la stat lunar câte ceva cum ne oprea nouă, aveai şi tu acum pensie.  

- Dar ce-mi trebi mie pensie, Neculai? Bani să trăiesc am, să mă îngroape am pus ceva alături, pot să mă îngroape şi aici în vârf de munte, că nu-i bai. Nu s-a întors nimeni să ne zică ce-i dincolo, aşa că nu mă pasă ce va fi după ce n-oi mai fi.  

- Ai şi tu dreptate, Miroane, dar ştii cum îi românul! Să le orânduiască el pe toate în viaţă, nu după.  

- Tu-i viaţa ei de viaţă, că uneori tare grea este.  

- Este, Miroane, mai ales la unii. Iar mi-aduc aminte de oropsita aia care născu azi două fete odată. Ce-i mai trebuiau copii la etatea ei când avea deja alte două?  

- Ei, măi Neculai, tu crezi că atunci când venea animalul de la crâşmă şi i se făcea de tăvăleală, se mai gândea că poate să rămână grea?  

- Ai şi tu dreptate, Miroane. Mă bufneşte râsul când mi-l amintesc. Când m-a văzut ieşind din casă pe poarta lui. Era în stare să mă rupă în bătaie, cu atâta ură mă privea, iar când i-am spus că mai are încă două fete, să-l fi văzut, Miroane, ce faţă a făcut. Parcă i-am turnat o oală cu opăreală pe el. A rupt-o spre casă de parcă îl urmăreau muscalii prin tranşee ca pe voi la Cotul Donului.  

Începură să râdă amândoi în timp ce se pregăteau de culcare. Nicolae a mai fost şi altă dată oaspetele baciului, aşa că era învăţat cu viaţa de la stână. Nici acum nu avea de gând să plece până la sfârşitul săptămânii. Îi era drag să mai stea la poveşti cu prietenul său. Poate unii se întrebau: cum poate fi prieten un medic cu un cioban? Iaca aşa. Se cunoşteau de aproape cincizeci de ani. Erau din sate apropiate şi se întâlneau pe la horele ce se organizau, ba de flăcăii dintr-un sat, ba de altul şi pe atunci nu era doctor, ci un simplu fiu de muntean care îşi cosea fâneaţa sau îşi cultiva puţinul pământ deţinut printre dealuri sau coline.  

Războiul i-a adus iar împreună. Când ruşii au declanşat atacul în noiembrie 1942, la Cotul Donului, Miron se afla în tranşee în linia întâi. Parcă s-a declanşat prăpădul. Armata română, deja decimată şi fără echipament de luptă antitanc, a devenit o apărare mai mult formală. Degeaba comandanţii Armatei a 3-a au cerut nemţilor ajutoare şi o reînarmare corespunzătoare, că nu au primit nimic. Nici cele două poduri de trecere peste Don nu le-au distrus, aşa că întreaga armată română a fost spulberată. Se mai vorbea pe front şi de o trădare a generalului Sănătescu, ajuns apoi prim ministru după demiterea lui Antonescu de către Regele Mihai. Peste o sută optzeci de mii de români au fost atunci, morţi, răniţi sau dispăruţi. Atunci un şrapnel s-a găsit să-l lovească şi pe Miron în pulpa piciorului. Adus la spitalul de campanie, a dat peste vechiul lui prieten, Istrate Nicolae, medic în cadrul spitalului. Apoi când Armata a 3-a s-a retras în ţară pentru refacere, Miron a fost demobilizat ca rănit de război.  

Nicolae şi-a mai continuat serviciul până la terminarea războiului. Când a venit să lucreze ca medic ortoped la spitalul din Câmpina, a mers să-l caute pe Miron. L-a găsit în vârf de munte, păzind oile. De atunci le tot păzeşte. Rana din picior s-a vindecat. Au rămas doar amintirile şi această prietenie dintre ei care dăinuie de peste treizeci şi doi de ani.  



[1]Produs lactat preparat prin încălzirea lentă a zerului provenit de la scurgerea caşului.  

 
 
Referinţă Bibliografică:
ANA, FIICA MUNTILOR, roman; cap. II / Stan Virgil : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1108, Anul IV, 12 ianuarie 2014, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2014 Stan Virgil : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Stan Virgil
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!