Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Naratiune > Mobil |   


Autor: Stan Virgil         Publicat în: Ediţia nr. 186 din 05 iulie 2011        Toate Articolele Autorului

Ana,
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Acest capitol face parte din romanul ANA, FIICA MUNTILOR, aflat in lucru. 
  
3. 
  
Viitorul unui om, ca şi al unei lumi,  
  
se construieşte, nu se visează. 
  
Henri Nouwen 
  
Ana, fiica munţilor 
  
Vasile, prin capul căruia bâltâcâia rachiul, apăru iarăşi printre prietenii lui de golit pahare, în birtul lui Nea Tase, un grecotei burtos, cu două rânduri de guşă, rătăcit de pe nu ştia nimeni de unde şi venit pe meleagurile prahovene. Birtul era o încăpere insalubră, îmbâcsită de fumul ţigărilor de proastă calitate, fumate de către cei care o frecventau, în general ţapinari, ori muncitori de la Societatea de prelucrare a lemnului, din satul Lunca Mare, numită scurt “21”.  
  
Fana se dăduse jos din pat cu toate că se simţea slăbită şi abia se mai ţinea pe picioare. Avea ameţeli, dar mai avea şi atât de multe lucruri de făcut. Nu a mai avut timp să-i gătească ceva de mâncare lui Vasile, să aibă ce îmbuca când va veni de la pădure sau de pe unde o mai hălădui el ca tot omul slobod, învăţat să nu dea socoteală nimănui. Ştia că pentru el, ea reprezenta doar o umbră care se plimba prin casa lui. În cel mai bun caz, era mama celor două fiice nedorite şi neiubite vreodată de el. Erau o povară trimisă de Dumnezeu peste viaţa lui mizeră. Nu ştia dacă simţea ceva cu adevărat pentru ea sau pentru fete. Când nu era băut, mai schimbau câte o vorbă, două. În rest, când se întorcea acasă, doar îşi arunca pe unde se nimerea geanta din piele de porc, ce avusese cândva rolul de ghiozdan al Valentinei. Fiind primul copil care mergea la şcoala, atunci s-a gândit să-i cumpere ceva special, care să ţină până îşi termină clasele primare. Nu a fost să fie aşa. Când a fost Valentina prinsă de o ploaie, cum sunt atâtea la munte, servieta s-a udat, iar copila ca să o usuce, a aşezat-o lângă sobă. Pielea de porc s-a încreţit nemaiputând fi utilizată ca ghiozdan, aşa că Vasile s-a gândit să nu o arunce, ci să o folosească la cărat pachetul şi sufertaşul cu mâncare. De obicei, Vasile, când ajungea acasă, o arunca pe o firidă din tindă, apoi aştepta să i se pună masa şi să se culce. Alteori, venind băut de la birt, mai avea chef de hârjoneală şi cam de fiecare dată apăreau şi urmările, o altă sarcină nedorită. Era decretul cu avorturile în vigoare şi cine îndrăznea să facă o întrerupere de sarcină, risca ori puşcăria, ori moartea, dacă era făcută de vreo babă "firoscoasă" 
  
Fana trebuia să facă ordine prin cameră, după tot travaliul prin care trecuse. Nu se aştepta s-o ajute doctorul, apărut ca din senin în casa ei, trimis de Pronia Cerească să o salveze de la necazurile pricinuite de naştere sau de omul ei. Când a auzit uşa deschizându-se, prima dată a crezut că s-a întors doctorul, poate uitase ceva, cu toate ca ea nu a observat nimic străin prin casă, dar, după cum s-a trântit uşa de zbârnâiau ferestrele şi-a dat imediat seama cine poate fi. 
  
Vasile, văzând cele două mogâldeţe rezemate de perne învelite în prosoape, se simţi de parcă l-a atacat strechea . Nici nu a aşteptat să zică Fana ceva, că i-a şi lipit o palmă peste faţă, de a văzut aceasta stele verzi. Cum nu se aştepta la un asemenea tratament din partea lui, foarte slăbită şi fără de putere, abia reuşind să se menţină pe picioare, din forţa loviturii, se rostogoli peste pat, răsturnând şi un scaun în cădere. Cât pe aci să se prăvale în cădere peste cele două micuţe. 
  
- Dumnezeii mă-tii de nenorocită, ţi-am spus că dacă nu faci băiat, să te arunci de pe stânca de la Lacuri? Nenorocito! Nu mai ai două, îţi mai trebuiau şi altele? Să pleci în candela mă-tii cu ele cu tot unde vezi cu ochii, altfel ţi le leg de gât şi vă arunc în Paltinu. Nu vreau să vă mai văd pe niciuna în jurul meu, ori de nu, îmi iau lumea în cap şi plec de nebun unde oi vedea cu ochii. 
  
- Ce vină am eu, măi omule, dacă s-au născut tot fete? Sau ce vină au ele că au venit pe lume? 
  
- Când mi-ai spus că ai rămas gravidă, ce ţi-am zis eu? Dacă nu faci acum un băiat, nu mai ai ce căuta cu alte fete la mine în casă? Am spus sau nu? 
  
- Spus. Ce ai vrea să fac acum? Asta ai pus, asta culegi Şi eu mi-aş fi dorit un băiat, nu numai tu, spuse Ana, plângând în pumni, aşa cum era căzută peste pat. 
  
- Mâine să nu te mai văd cu ele aici! Decretă el furios şi părăsi încăperea, trântind uşa cu putere. Ajuns la poarta larg deschisă, îi trase cu tărie un picior, de se bălăngăni din balamale şi o porni pe scurtătură, direct spre birtul de unde abia plecase. Simţea nevoia să-şi omoare necazul în alte pahare cu rachiu, de parcă nu golise destule. 
  
Ajuns la bodegă, Tase cârciumarul se uită mirat la el şi-l luă la rost. Ştia că-i cu arţag, atunci când i se urca răchia la cap. 
  
- Ce-i, măi Vasile, ţi-ai uitat cumva năravul la mine şi ai venit după el? 
  
- Lasă-mă, nea Tase, în Dumnezeii mamei mele. Sunt un om nenorocit. 
  
- Dar ce-ai mai păţit, frate? Îl întrebă contrariat Tase. 
  
- Mi-a născut muierea iar. 
  
- Măi, Vasile, măi, asta-i de bucurie nu de necaz, când îţi mai vine pe lume un alt suflet. Atunci eşti bun de cinste. 
  
- O fi la alţii, nu şi la mine. 
  
- De ce, măi, omule? 
  
- Doar ştii că mai am două fete mici. Ei, dracul de muiere s-a apucat şi mi-a mai făcut două, că nu erau destule ălelalte. 
  
- Apăi, Vasile, ce vină are femeia în treaba asta? 
  
- Dar cine să aibă - tu-i anafura mă-sii de iepuroaică. Auzi la ea! Să-mi facă două odată, la vremea aista! Abia le hrănesc pe ălelalte, dapăi încă două! 
  
- Lasă, măi, Vasile, nu te mai văita ca o babă beteagă de şale, te descurci tu cu toate greutăţile, că doar nu sunt muritori de foame prin zonă. Atunci, dacă nu faci tu cinste, las' că fac eu pentru tine. Vino să te cinstesc cu un ţoi de răchie. 
  
- Dapăi nu mai am chef nici de răchie. Îmi vine să-mi iau câmpii, măi nea Tase, mai spuse el cu obidă. Numai când mă gândesc ce belea a căzut pe capul meu. Grijania mă-sii de viaţă. 
  
- Măi, Vasile, mâine când te vei trezi din mahmureală, vei gândi mai pozitiv, nu îţi va mai pare dracul chiar aşa de negru ca acum. Mai bine te du acasă să te hodini că mâine iar te întorni la pădure şi te va durea capul de la beutură. 
  
- Mă întorn la dracu'. Mai bine la el în Iad decât acasă să-mi urle în cap... 
  
- Lasă, măi Vasile, că te înveţi tu cu ele. Nu zici că mai ai două? Crezi că ălelalte două au fost mai breze decât astea când s-au născut? Ia spune, mă, că nu mi-ai zis. Femeia ţi-e bine? 
  
- Dar cine ştie omule, că am plecat repede când am văzut cucuvelele alea două, smiorcăindu-se în pat. O fi bine, că doar umblă prin casă. Hai, dă-mi o răchie, nea Tase. Poate aşa uit de năcazuri. Crucea mă-sii că nu-mi mai iese din cap, patru fete şi nici un băiat.  
  
- De, măi Vasile, o să uiţi acum la crâşmă, dar acasă când te întorni, dai iar de ele.  
  
- Nu mai scap de belele. La omul sărac nici boii nu-i trag, cum este vorba românului. Ce-mi mai trebuiau copii. Auzi, nea Tase! Patru fete la douăşcinci de ani! 
  
- Cum vine asta, Vasile? 
  
- Atât are muierea mea, douăşcinci de ani. 
  
- Dar ce ai avut de gând atunci când ai luat-o, măi omule? Cât avea? 
  
- Vreo optuşpe, cred. 
  
- Crezi? Dar tu erai copt, măi frate, când te-ai încurcat cu ea, nu te-ai gândit la mai târziu. 
  
- Ei, măi, nea Tase! Nu avea cine să mă ia şi pe mine. Aveam vreo treişapte. Eram încântat că mă ia una aşa de tânără. Era şi frumoasă pe deasupra. Eu, cu lucru la oraş, făceam naveta cu autobuzul... Am zis că dacă mă-nsor, îmi dau ăia şi mie casă la Câmpina, că dădeau la toţi însuraţii şi cu copii, dar nu a fost să fie aşa. Au început să plouă apoi cu fete, una după alta şi acum vezi şi matale unde am ajuns, am patru în şase ani. Dau cu drujba şi cu ţapina din zori până în seară, pentru o bucată de pită nenorocită. Crucea mamii ei de viaţă. 
  
- Măi Vasile, băiatule. Lumea nu se sfârşeşte cu tine şi cu necazurile tale. Ştii cum este. Din ce este viaţa mai grea, cu atât ţi se face ceafa mai tăbăcită ca la boul ce trage la jug toată ziua. Te opinteşti tot mai tare în viaţă şi până la urmă răzbeşti tu s-o tragi după tine şi să ajungi la liman. 
  
- O fi, măi nea Tase, dar parcă tot mai bine este să umbli cu pălăria într-o parte şi să fluieri vesel prin munţii ăştia de unul singur şi fără grijă. 
  
- Acum te gândeşti la asta? Trebuia să o faci mai demult. 
  
- Cine ştia cum va fi? 
  
- Da, măi băiatule, dar să nu fluieri mai târziu a pagubă cum văd că fluieri tu acum. Fii optimist şi poate se va întoarce Dumnezeu cu faţa spre tine, să-ţi meargă ceva mai bine în viitor. 
  
- Se întoarce pe dracu'. 
  
- Iartă-l, Doamne, că-i necăjit şi nu ştie ce zice, mai spuse Tase, făcându-şi cruce, în timp ce-şi îndreptă privirea undeva spre tavanul cârciumii, unde credea el că este răsăritul. 
  
Vasile dădu ţoiul peste cap şi-l goli dintr-o înghiţitură. Faţa lui era crispată şi vânătă de furie. Era atât de încordat, încât dacă ai fi trecut cu lama briciului pe faţa lui, nici nu ar fi simţit tăietura. 
  
Îşi luă pălăria, şi-o aruncă pe cap şi, urând seară bună crâşmarului, porni spre uşa birtului. Se văzu afară, înconjurat de răcoarea amurgului ce se cobora de pe vârful munţilor, aşezându-se peste Teşila. Aerul răcoros îi făcea bine. Parcă îi mai alunga aburii ridicaţi de tăria rachiului lui nea Tase. Pe deal se auzeau tălăngile vacilor ce se întorceau de la păşunat. Nici nu băgă în seamă ţăranul care îi dădu bineţe când trecu pe lângă el. Nu-i cunoştea pe toţi sătenii. Fiind o fire mai retrasă, mai posacă, nu-i plăcea să se încurce cu necunoscuţii şi nici să stea cu ei la sfat. Mormăia câte un salut plictisit ca răspuns, când aceştia îl salutau cum era obiceiul împământenit de când lumea printre oamenii muntelui. Aici toţi se simţeau de parcă erau o familie. Dacă aveai nevoie de ceva şi-i cereai ajutorul cuiva, nu se putea să fii refuzat. 
  
Stătea în mijlocul cărării într-o răscruce şi nu ştia încotro să o ia. Dacă pornea spre casă, dădea cu ochii peste cele două nou-născute şi peste Fana. Îi era şi foame. Nu apucase să îmbuce nimic când a ajuns acasă. Fana a vrut să-i pună masa, dar era prea furios să mai şi mănânce. Parcă nu avea tăria să dea ochii cu cele din casa. Oare unde or fi fost ăle mari că nu le-a văzut prin casă. Să fi fost la joacă pe cine ştie ce coclauri de pe dealuri? Umblă cam fără căpătâi copchilele astea. Ana nu le zice nimic. Ar trebui să mai pună mâna pe joardă, să le mai strunească. Prea sunt zburdalnice şi lăsate de capul lor. Nu-i zi de la Dumnezeu să nu apară acasă când vin seara pline de julituri şi murdare de parcă s-au scăldat în colb precum găinile. 
  
Nu avu chef să ajungă acasă, aşa că hotărî să treacă pe la alimentară să-şi ia nişte parizer şi o pâine şi să se îndrepte spre vagonul de dormit de la brigada forestieră. În noaptea asta îi va ţine de urât paznicului, iar de mâine va vedea el ce va face. Era prea furios şi se simţea frustrat atât de viaţă şi de bucuria vieţii, cât mai ales ofuscat. 
  
* * * 
  
Anii au trecut, copilele au crescut, viaţa şi-a urmat cursul, fără prea multe schimbări în peisajul zonal. Ocolul Silvic din Trăisteni încă mai tăia copaci dând de lucru la salariaţii săi, printre care şi lui Vasile Nechifor. Vasile nu a avut încotro şi a trebuit să se împace că este tatăl a patru zburdalnice de fete, nici mai cuminţi şi nici mai deosebite decât celelalte fetiţe sau băieţei de vârsta lor. Băteau cât este ziua de mare toate dealurile, se scăldau în apele Florei cum le-a făcut natura la un loc cu băieţii, urcau cu vacile la păscut pe dealuri sau plecau cu grupul de copii de toate vârstele spre lacul Paltinu la pescuit şi scăldat. 
  
Ana chiar se aventura uneori să ajungă cu vacile împreună cu surorile şi alţi copii, la fel de aventurieri ca şi ea, tocmai la "Lacuri", cam la vreo zece kilometri spre munte. Le plăcea acolo, că era atâta pajişte bogată în iarbă grasă, locul era plat şi nu trebuiau să stea cu grijă că se vor rătăci văcuţele în timp ce ele se dedau la tot felul de jocuri. Cel mai mult se jucau pitulacu. 
  
Printre ele era un copil mai deosebit decât toţi copii din sat, de care se ataşaseră foarte tare. Era cam de vârsta gemenelor. Dany, un metis făcut de o fiică a satului ajunsă studentă la Universitatea din Braşov, unde s-a "îndrăgostit subit"de un negru din Cuba, student şi el la facultatea de Mecanică. Cum dragostea a fost atât de “fierbinte” pentru fata satului, încât s-a trezit că este însărcinată, studentul cubanez, aflând vestea, a abandonat-o imediat. Avort nu se putea face din cauza decretului şi nici o altă metodă de întrerupere a sarcinii nu a riscat, aşa că a apărut, în peisajul de vis al Văii Doftanei, o pată de culoare ciocolatie, numită Dany, copil abandonat foarte curând în grija bunicilor materni. Era de o sensibilitate deosebită, ruşinos şi fricos din fire, simpatic, zburdalnic ca şi ceilalţi copii de vârsta lui, căruia îi plăcea mai ales să cânte din gură având şi o voce frumoasă. La cei zece ani, avea un glas melodios, cucerind simpatia nu numai a copiilor din gaşcă, cât mai ales a părinţilor acestora. Împreună cu el, copii din marginea de sat unde era casa familiei Nechifor, stăteau seară de seară pe drum până târziu si cântau cocoţaţi pe parapeţii care împrejmuiau grădina curţii.  
  
Copiilor, ca la toţi copii, le plăcea să se distreze mai ales pe seama lui Dany, când puteau să-i dea tot felul de pedepse dacă pierdea la “pitulacu”, jocul preferat de ei seara, sau pe platforma de la Lacuri. I se spunea aşa locului, deoarece, pe vremuri, aici existau nişte lacuri, acum rămânând doar nişte grote, unde se ascundeau copii când jucau pitulacu. 
  
Să vedeţi ce s-a întâmplat într-o zi pe "Luncă", unde văcuţele se lăfăiau la umbra copacilor crescuţi sporadic pe platformă, mişcându-şi urechile clăpăuge, pentru a se feri de enervantele muşte şi tăuni ce nu le dădea pace. Sătule, rumegau în timp ce-şi făceau siesta, iar copii se alergau pe toată platforma să nu fie prinşi de cel care "punea ochii"la pitita. 
  
Se întâmplase să fie prins Dany de către un alt copil şi cum el a pus ochii în timp ce restul de copii s-a ascuns aşa de bine încât metisul nu a prins pe nimeni ca să scape de pedeapsa celui ce nu prindea pe nimeni. Ce s-au gândit trăznitele de fete mai mari, cu vârste între 14-16 ani, în frunte cu Valentina, să-i dea drept pedeapsă bietului copil? L-au obligat să-şi dea pantalonaşii jos şi să-şi lege o cârpă roşie de cuculeţ, strigând prin Luncă: "Cine pierde, ca mine, ca mine să păţească". A fost atâta veselie printre copii când l-au văzut pe Dany "bandajat"la cuculeţ, încât a ajuns de pomină în toată gaşca lor de neastâmpăraţi. 
  
Pe acele vremuri, nu exista atâta complexitate între copii, de aceea fetiţele se scăldau despuiate alături de băieţi, chiar şi cele de 10 - 12 ani, cărora de acum începea să le crească năsturaşii sânilor şi să le apară pe ici pe colo câte un firişor din viitoarea mătase pubiană. Parcă cele mai mari aveau costum de baie? Intrau în apa răcoroasă în chiloţii de toată ziua şi apoi aşteptau să se usuce sau se dădeau după câte un copac să-i stoarcă de apa râului. În loc de sutien foloseau maieul sau câte o bluză. Cum acestea de obicei erau chinăzării subţiri, dacă le priveai cu mai mult interes, descopereai lucruri noi şi necunoscute ţâncilor din gaşcă. Numai că puii de munteni nu prea erau interesaţi pe la vârsta lor ce ascund fetiţele sub chiloţi şi maieuri. La scăldat nu se prea foloseau costume de baie de către săteni. Doar pe la turişti mai vedeai câte unul – două, când se aventurau să se răcorească în undele Florei sau în lacul Paltinu, sosiţi la vreun grătar pe malul apei. 
  
*** 
  
Anul 1984 a fost marcat de mai multe evenimente:  
  
- Deschiderea Jocurile Olimpice de iarnă de la Sarajevo, pe 8 februarie. 
  
- Pe 6 mai, la Palatul Sporturilor din Bucureşti, gala de adio a gimnastei Nadia Comăneci. Cu prilejul retragerii sale din activitatea competiţională, primeşte din partea preşedintelui Comitetului Internaţional Olimpic, Juan Antonio Samaranch, Ordinul Olimpic. 
  
- Inaugurarea oficială a lucrărilor de construcţie a Casei Republicii şi a Bulevardului "Victoria Socialismului"din Bucureşti pe 25 iunie. 
  
- Cosmonautul sovietic Svetlana Savitskaia a devenit prima femeie din lume care a efectuat o ieşire în spaţiu, pe 25 iulie; 
  
- La cea de a XIII–a ediţie a Olimpiadei de vară, organizată la Los Angeles, sportivii români au cucerit 20 de medalii de aur, 16 de argint şi 17 de bronz (29 iulie–12 august). 
  
Tot acest an, va fi unul plin de durere pentru cele patru fetiţe ale Fanei Nechifor, Valentina, de şaisprezece ani, Eleonora, de patrusprezece, Maria şi Ana, de câte zece ani. Vor rămâne orfane de tată. Vasile, în urma unei ploi torenţiale ce la surprins pe munte, răceşte şi se pricopseşte cu o congestie pulmonară de toată frumuseţea. Oricât s-au tot străduit medicii spitalului din Câmpina să-l pună pe picioare, nu au reuşit. Cum era încăpăţânat din fire, credea că se va vindeca la începutul răcelii cu o cinzeacă de rachiu fiert şi cu piper, să scoată tot focul din el, apoi, văzând cum sănătatea lui a devenit tot mai şubredă, ajuns pe patul de spital sub îngrijirea medicilor, s-a dovedit a fi prea târziu. Pe 24 august moare, lăsând atât copilele şi pe Fana, fără nici un sprijin material. Plămânii lui erau aşa de plini cu pungi de apă, încât a murit sufocat într-o noapte.  
  
Această pierdere, a marcat profund restul familiei. Copilele creşteau văzând cu ochii. Au început să se formeze legături sufleteşti deosebite între surori. Cea mai mică, ultima născută, Ana, se simţea mult mai legată sufleteşte de Eleonora, decât de sora sa geamănă, Maria, cum ar fi fost normal între gemene. Ana era mai retrasă, mai lasă-te să te las, mai lipsită de iniţiativă, Maria mai plângăcioasă. Poate de aceea, Eleonora o lua mereu pe Ana după ea, când pleca prin pădure la pupături cu băieţii de vârsta ei, colegi de clasă. Între ele se ţesură alte legături sufleteşti decât între celelalte surori. Ana fu luată sub aripa protectoare a surorii mai mare cu patru ani, pentru că a văzut-o mai retrasă şi mai nebăgată în seamă de ceilalţi copii. Câţi băieţi au primit ghionturi sub coaste pentru ea când o necăjeau sau câte fete au fost ciufulite, dacă se legau de ea. Ana era discretă, nu spunea nimănui ce năzdrăvănii făcea sora ei prin pădure, că de, băieţii din sat nu erau mai deosebiţi decât alţii, ştiau şi ei să pupe şi să pipăie o fată naivă cum era Eleonora. Poate că nu era chiar aşa de naivă cum credea Ana despre ea, ci mai repede curioasă să descopere noi senzaţii pe care le poate simţi o fătucă de paisprezece ani. 
  
Cu un an înainte de a se prăpădi tatăl fetelor, în casa bunicilor din partea mamei a fost găzduită o familie de ţigani rudari, care se ocupau cu tot felul de lucrări de reparat sau confecţionat din metal. În acele vremuri la ţară se foloseau linguri metalice cositorite. Cum acestea mai şi rugineau, de atâta frecat cu cenuşă să se cureţe rugina, ajungeau să le repare rudarii prin cositorire, iar plata se făcea de obicei în natură, ceva de ale gurii, o pasăre, o felie de brânză etc. 
  
Ce era interesant în obiceiurile acestor rudari, erau focurile aprinse în serile de vară, când îşi luau chitarele şi începeau să cânte tot felul de cântece ţigăneşti, iar fetele şi băieţii dansau în jurul focului, peste care arunca din când în când câte o mână de sare, să scoată cât mai multe scântei. Între copiii rudarilor şi fetele Fanei se stabiliră cu aceasta ocazie, strânse legături de prietenie. Aveau rudarii un fecior, numit Cosmin, cu vreo doi ani mai mare decât bruneţica şi simpatica Ana, o copilă bondoacă, subţirică, cu ochii sai verzi şi cositele negre ca pana corului. Copii îi spuneau de fapt “Bibicu' ” lui Cosmin. Nimeni nu ştia de unde i-a apărut acest apelativ pe care micul rudar îl acceptase cu plăcere. Lui Cosmin îi plăcea tare mult de mărunţica Ana şi cum la ţigani căsătoriile se aranjează de la fragedă copilărie, spera ca tatăl lui să aranjeze să o ia de nevastă peste 2-3 ani pe Ana, poate şi mai devreme după tradiţia ţigănească. Mânat de aceste sentimente copilăreşti, toată ziulica cât era de lungă stătea cu ochii aţintiţi pe capul uliţei de unde trebuia să apară fătuca de la şcoală. Cum o vedea că se întorcea acasă, se şi repezea să o aştepte, stând rezemat de poartă, ca şi când era din “întâmplare” acolo. Nici Anei nu-i displăcea Cosmin. Ana avea părul lung până la brâu şi îi plăcea să i-l împletească ţigănuşul, care începea să i-l aranjeze cu un pieptăn mare din os din corn de bou, de parcă îl mângâia, aşa de uşoare îi erau mişcările, apoi îi împletea codiţe şi îi lega fundiţă din cârpe roşii la vârfuri ca la ţigănci. Acelaşi piepten era folosit şi de rudari, care erau plini de păduchi. Bibicu i-a tot împletit cosiţele Anei, până a umplut-o şi pe ea, încât ajunsă la şcoală la un control al învăţătoarei, care i-a observat mişcările de scărpinare şi, cunoscând unde îşi petrece în general timpul, a ajuns acasă plângând în hohote, de se auzea pe toată valea Florei, fără frumoasele sale cosiţe negre, deoarece învăţătoarea a băgat-o într-o debara şi i-a înfipt foarfecul în codiţe retezându-le, lasând-o cu părul scurtat băieţeşte. 
  
*** 
  
Pe la vreo unsprezece - doisprezece ani, Ana şi Maria au fost duse de Fana prin zona Buzăului să-şi petreacă vacanţa de primăvară la bunicii paternali. Aici le-au prins şi sărbătorile Paştelui, cu tot felul de ritualuri locale, la care au participat şi ele, pentru prima dată, cu mare plăcere. Mai târziu, Ana îşi va aminti cu multă nostalgie de acest prim caloian , la care a participat împreună cu Maria şi alte fetiţe din satul bunicii. 
  
In a treia marţi de după Paşte, se organizau mai multe cete de copii, începând chiar cu vârste foarte mici de cinci – şase, până la cincisprezece - şaisprezece ani. Se păstrau de la Paşte coji de ouă vopsite în toate culorile, după cum le avea fiecare familie.  
  
Dimineaţa s-au adunat copii la casa bunicii, unde s-au apucat să confecţioneze, după cum le explica bunica Semilia, o păpuşă din lut galben, numită caloian sau scaloian, pe care au împodobit-o cu fâşii de cârpă colorată şi coji de ouă vopsite. I-au făcut ochi, nas, gură şi apoi pe cap o căciulă roşie din coji de ou vopsit la Paşte şi pe margine împodobiră păpuşa cu flori de diferite culori. Păpuşa a fost aşezată pe o scândură ca să o poată plimba prin sat în timp ce cântau de zor : 
  
Caloiene, iene, 
  
Caloiene, iene, 
  
Du-te-n cer şi cere, 
  
Să îţi dea cheiţele, 
  
Să deschidă porţile, 
  
Să sloboade ploile, 
  
Şi să ude fetele, 
  
Să curgă cu găleata, 
  
Zilele şi nopţile, 
  
Ca să crească grânele. 
  
Caloiene, iene, 
  
Caloiene, iene, 
  
Cum ne curg lacrimile, 
  
Să curgă şi ploile, 
  
Zilele şi nopţile, 
  
Să umple şanţurile, 
  
Să crească legumele 
  
Şi toate ierburile. 
  
Caloiene, iene, 
  
Deschide portiţele, 
  
Să curgă ploiţele, 
  
Că de când n-a mai plouat, 
  
Arătura s-a uscat. 
  
Rostul acestei tradiţii populare era invocarea ploilor benefice, aducătoare de bogăţie. Ana, fiind mai liniştită din fire, mai serioasă, a fost numită de bunică pe post de preot, iar Maria îndeplinea rolul de dascăl, scuturând cu sârg de candela improvizată, umplută cu tăciuni din ştuleţi de porumb, peste care bunica a presărat tămâie. De fapt, era răşină de brad. O altă fetiţă ducea o creangă verde, de care erau prinse flori, pe post de steag, iar celelalte, cu lumânări aprinse în mână şi bucheţele de flori, erau pe post de bocitoare, precum cele care prin textele rostite, invocau venirea ploilor. 
  
Aceste tradiţii româneşti sunt întâlnite nu numai în zona Buzăului, ci şi prin Ialomiţa, Dobrogea, Muntenia de răsărit, Bărăgan, zona Brăilei, Călăraşi şi în multe alte părţi ale ţării, practica existând în tradiţia balcanică şi în România încă din epoca precreştină. 
  
Ritualul, urmat de grupul de copii, este similar cu cel al unei înmormântări obişnuite. Caloianul devine astfel un mesager pentru Dumnezeu, în faţa căruia va ajunge după înmormântarea lui în lanul de grâu, acolo unde acesta se cultivă, pe malul unei ape sau aruncat în fântâna unei familii, care are o singură căsătorie.  
  
După ce grupul de copii a plimbat caloianul prin sat, a venit cu el la marginea râului ce curgea în vecinătatea casei bunicilor şi săpând o groapă, l-a îngropat cu grijă. Fiecare participant la ritual a adus câte un ou – două, puţină făină, mălai, lapte şi alte alimente, pentru a se pregăti pomana caloianului.  
  
Bunica le-a gătit o omletă mare cu mărar, plăcintă cu brânză şi gogoşi, iar din zeamă de lămâie, zahăr şi bicarbonat de sodiu, au improvizat limonada. Copii erau veseli şi gălăgioşi nevoie mare, care mai de care gata să-şi povestească impresiile şi ce au observat la cei vârstnici, când le-au trecut prin faţa porţii. 
  
Drăcoaica de Maria, care tot pendulase din candela improvizată de bunicul ei, dintr-o cutie de conservă, legată cu sfoară, se tot învârtea, cântând în jurul mesei, unde era aşezat grupul de copii la umbra unui copac rămuros, caloiene, iene deschide portiţele... şi udă fetiţele şi cu o cană de apă le stropea pe participantele la ritual. Bocitoarele cu glasurile lor piţigăiate, numai a bocitoare nu semănau, când se simţeau stropite cu apa rece. S-au îndopat bine cu tot ce le pregătise bunica pentru masa de pomană şi au plecat pe la casele lor, urmând să se reîntâlnească peste trei zile să dezgroape caloianul şi să-l bocească din nou, cu aceleaşi versuri, ca şi la plimbarea lui prin sat. Caloianul a fost pus pe o scândură şi i s-a dat drumul să curgă la vale pe apa pârâului din marginea satului, strigând în urma lui ca anul să fie ploios şi plin de roade. Această dezgropare poate coincide cu ziua paparudelor, o altă tradiţie populară, când, dacă este o zi călduroasă, participantele la ritual încing o hora şi se udă una pe cealaltă cu apă, invocând din nou apariţia ploilor pentru fertilizarea culturilor. 
  
 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
Ana, / Stan Virgil : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 186, Anul I, 05 iulie 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 Stan Virgil : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Stan Virgil
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!