Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Cultural > Ecouri > Mobil |   


Autor: Zoe Dumitrescu Buşulenga         Publicat în: Ediţia nr. 122 din 02 mai 2011        Toate Articolele Autorului

AMITA BHOSE – O NOBILĂ PRIETENĂ
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
În lunga, foarte lunga mea carieră universitară, întâlnirea cu mult regretata Amita Bhose a constituit un moment cu totul singular. Începând de la prezenţa ei uşor exotică, de la silueta graţioasă şi mişcările delicate dar sigure, până la ochii vii, pătrunzători, şi glasul cu modulaţii muzicale întrerupte din când în când de un hohot de râs care avea şi o imperceptibilă ironie, Amita sugera de la început o personalitate puternică, în ciuda fragilităţii ei. Mi se pare că mi s-a adresat în engleză, o engleză impecabilă, cu accent, fireşte, indian. De altfel, stăpânea, cu perfecta ei discreţie, o frumoasă cultură engleză. De câte ori mergea în Anglia (avea acolo un frate cu o bună situaţie materială), îmi trimitea ilustrate din locurile legate de existenţa marilor poeţi pe care ştia că-i iubesc. 
  
Ne-am apropiat foarte repede. Calitatea umană, intelectuală şi spirituală şi, mai cu seamă, scopul venirii ei în România m-au făcut să o preţuiesc de la început. O indiană aparţinând unei distinse şi cultivate familii din Calcutta, cu studiile superioare încheiate, a descoperit pe Eminescu după două vizite în România şi a hotărât să se dedice cercetării lui şi să facă o teză de doctorat despre el. Bineînţeles, a avut de înfruntat dificultăţi mari din partea familiei şi soţului (tot o persoană de calitate, al cărui frate a fost ambasador la noi în ţară). Când a ajuns în România în 1971, Amita purta încă numele de Ray. A susţinut-o în hotărârea ei, după câte mi-a povestit mai târziu, un vis în care zeiţa (Mama Kali, cum îi spunea ea, foarte credincioasă) îi poruncise să plece să-şi îndeplinească misiunea. 
  
Începuse deja să traducă, timid, din Eminescu în limba bengali chiar de la Calcutta. În România însă ajunge să stăpânească perfect limba noastră, aşa încât, pe lângă aceea de traducător, o capătă şi pe aceea de critic şi exeget al textelor. Treptat, Amita a intrat în viaţa culturală românească, încercând, conform percepţiei sale despre cele două culturi, indiană şi română, să descopere publicului românesc aspecte importante şi expresive ale vieţii şi spiritualităţii subcontinentului asiatic. Organizam împreună, mai întâi la Institutul G.Călinescu, al cărui director eram, şedinţe de lecturi comparate din Tagore şi Eminescu, conferinţe despre poezia indiană sau despre alte subiecte care interesau deopotrivă India şi România. Datorită Amitei, Institutul a avut-o oaspete pe Maitreyi Devi (cum o numea discipola sa, care, de altfel, a informat-o despre cartea lui Mircea Eliade a cărei eroină era), cu o conferinţă despre poezia indiană şi cu precădere despre Tagore, maestrul, “guru”-ul său. Tuturor acestor împrejurări, Amita le dădea o nuanţă de sacralitate. Îmbrăcată în “sari”-urile sale de o nobilă eleganţă, ca şi cum s-ar fi pregătit pentru a oficia pe altarul artei, ea ardea beţişoare de santal, creând în sală o aură parfumată, potrivită deopotrivă poeziei, muzicii, dansului, teatrului. La insistenţele ei, ambasada indiană organiza din când în când festivaluri de muzică şi dans tradiţional, spre delectarea estetică foarte rafinată a spectatorilor. 
  
Entuziasmului său sincer, atât de adânc, autorităţile româneşti au răspuns însă incredibil de neelegant, ca să folosesc un eufemism. Au urmărit-o întruna, cu neîncredere, cu suspiciune chiar. Iar în 1977, în momentul în care Amita a făcut gestul supremei iubiri faţă de România, cerând cetăţenia ţării pentru care-şi părăsise patria, răspunsul a fost negativ la început, însoţit de hărţuiala unor întrebări stupide şi ofensatoare. Abia după doi ani, în 1979, primeşte domiciliu stabil în România. Dar ea a mers neclintită mai departe. A susţinut teza despre Eminescu în 1975, a căpătat, în 1978, un mic post de suplinitor la Catedra de limbi orientale, pentru a preda sanscrita şi bengali. Apoi a lucrat în colectivul însărcinat cu editarea operei eminesciene, ceea ce i-a dat prilejul cunoaşterii adâncite a poetului, a gândirii sale. Şi a început să publice pagini de analiză a textelor lui antume şi postume, a însemnărilor de pe manuscrise, a variantelor, cum numai puţini eminescologi au izbutit. Cu o acirbie de om de ştiinţă şi cu o intuiţie ascuţită a contextului, Amita a deschis un unghi de perspectivă comparatistă între spiritualitatea indiană şi română, cum nu se mai întâlnise până atunci. Şi nu numai în ceea ce îl priveşte pe Eminescu. A tradus, tălmăcind şi sensurile textelor în pagini de critică excelente, proverbe româneşti alăturate produselor înţelepciunii indiene; a tradus Iona a lui Sorescu, dându-i o interpretare de o înaltă spiritualitate. 
  
Pe lângă traduceri, scria articole în presa română şi indiană, ţinea conferinţe şi mai cu seamă preda, în modeste posturi la Universitate, limbile sanscrită şi bengali. Avea o audienţă impresionantă. Şi poate acest fapt a contribuit la dificultăţile tot mai sporite care s-au ridicat în calea activităţilor sale universitare. Invidii, resentimente, complexe ale unora şi altora care râvneau la măruntul ei post, probabil, s-au revărsat asupra fragilei persoane a Amitei. Din 1986 au început hărţuilelile; ba se încearcă retrogradarea de la postul de lector la cel de asistent ba, în 1989, se dă cursului ei statutul de facultativ* (cursului de sanscrită şi bengali), în vreme ce cursul de hindi rămâne obligator, dar fără a avea cadru didactic de specialitate. La sfârşitul anului, postul i-a fost chiar desfiinţat, în ciuda tuturor memoriilor sale la conducerea Universităţii şi a Ministerului Învăţământului. Înfiinţarea unui Centru de Studii şi Cercetări Indiene, cerută presant de oameni de cultură şi de studenţi în 1990, se anulează în 1991. Şi ca să poată să-şi câştige totuşi existenţa, această intelectuală de înaltă calitate care nu mai avea alt mijloc de subzistenţă a cerut transferarea la Institutul de Etnografie şi Folclor al Academiei Române, a cărei vice-preşedinte fiind, i-am aprobat-o, în 1991. 
  
După o călătorie în India, pentru adunarea de material, a revenit în România. Se strânseseră prea multe suferinţe, prea multe umilinţe în sufletul ei mare şi trupul a cedat. Ficatul bolnav a necesitat o operaţie care, nereuşită, pune capăt nobilei şi chinuitei vieţi a Amitei Bhose, la 24 octombrie 1992. 
  
Imaginea ei îmi este foarte vie în minte şi în suflet. Dar de câte ori o evoc, mi se strânge inima şi nu pot evita un sentiment de vinovăţie, nu pentru mine personal, ci pentru ţara noastră pe care ea a iubit-o poate mai mult decât mulţi români şi a slujit-o cu inteligenţa şi condeiul ei. 
  
Binecuvântată să-i fie amintirea! 
  
------------------------------------------- 
  
* Cursurile de limba bengali şi de limba sanscrită au avut întotdeauna statut facultativ. Confuzia doamnei Buşulenga cu statutul obligatoriu vine, cu siguranţă, din faptul că studenţii studiau aceste două limbi cu seriozitate iar rezultatele lor depăşeau nivelul unei discipline oficiale. (Carmen MUŞAT-COMAN, director editorial al volumului „Manual de limbă sanscrită”, Editura Cunumi de stele, Bucureşti, 2011) 
  
Zoe DUMITRESCU-BUŞULENGA 
  
Bucureşti 2001 
  
 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
AMITA BHOSE – O NOBILĂ PRIETENĂ / Zoe Dumitrescu Buşulenga : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 122, Anul I, 02 mai 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 Zoe Dumitrescu Buşulenga : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Zoe Dumitrescu Buşulenga
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!