Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Naratiune > Mobil |   


Autor: Cezarina Adamescu         Publicat în: Ediţia nr. 679 din 09 noiembrie 2012        Toate Articolele Autorului

AMINTIRI RĂVĂŞITE. PROZĂ PSEUDO-SATIRICĂ - CEZARINA ADAMESCU
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

 

 

 

AMINTIRI RĂVĂŞITE  

 

UN RID ÎN PLUS ŞI DIOPTRIILE PENTRU SUFLET  

 

-proză pseudo-satirică-  

 

Tăuniţa avea pe atunci vârsta mea de acum. Ne aflam în vara anului 1987. Tocmai debutasem cu primul volum de versuri, Arhipelagul visării, de care eram foarte mândră. Îl adusesem de la Bucureşti într-o zi toridă de iulie în care mi se afundau tocurile în asfalt şi nu mai puteam să le scot, dar nu m-am lăsat şi am cărat câteva colete acasă, fiindcă eram cât se poate de mulţumită de el. Dar, odată ajunsă acasă, pentru că nu aveam cui să-l mai arăt şi cu cine să împart bucuria fără seamăn a debutului editorial, m-am prăbuşit în fotoliu şi am plâns acolo o jumătate de zi, cu volumul în mână, în braţe, pe piept, pe cap, pe ochi., pe obraji, pe buze.  

Mi se părea o carte scrisă degeaba. O carte cât se poate de zadarnică. Puţin după ce mi-a trecut starea aceea deplorabilă, m-am scuturat de gândurile rele şi mi-am zis: „Trebuie să editez alt volum şi poate pentru acela mă voi bucura.”  

Asta e. Mereu o luăm de la început, sperând că va fi mai bine.  

Adevărul e că, la fiecare carte editată, plăteam un tribut aspru, sufeream o pierdere pe măsură. Aşa, ca să se echilibreze lucrurile. La a doua carte mi-a murit tatăl. La a treia, mi-am pierdut duhovnicul, ceea ce era pentru mine o nenorocire foarte mare, şi tot aşa.  

Dar acum, eram hotărâtă să sparg ghinionul. Să sfâşii cu dinţii şi cu unghiile, baierele tristeţii şi cu sângele ei genuin, să mă spăl de tina pe care o acumulam, de la o carte la alta.  

Astfel că i-am zis Tăuniţei:  

-Hai o fugă la Bucureşti că te duc eu la Eminescu şi la Creangă. Mergi pe mâna mea, m-am dat eu mare scriitoare, debutată editorial.  

Iată, cei doi, Bădiţa Mihai şi Bădiţa Ion, veşnic nedespărţiţi, erau şi acum capătul nostru de drum, un drum care promitea marea şi strălucitoarea Lumină.  

Şi în plus, cei doi se aflau în aceeaşi clădire la Casa Scânteii.  

Buuun.  

Fiind din provincie, aveam accelerat către capitală la ora 6,10 minute dimineaţa, drept pentru care, pe la crăpătul zilei, ne-am trezit frumuşel (ea dormise la mine că eram mai aproape de gară) şi, pregătite cu dichis din ajun, ne-am împopoţonat la repezeală ca să ajungem la gară. Bilete cumpărasem de la Agenţie din ajun că altfel era jale cu J mare. Riscai să rămâi pe jos, ori să mergi în picioare, ceea ce nu era deloc convenabil.  

Era întuneric încă afară.  

Am coborât cu liftul. În fiecare mână aveam câte o sacoşă, una cu preţioasele manuscrise pentru Creangă şi Eminescu, alta cu cele de-ale drumului: limonadă, sanvişuri, dulciuri, fructe, umbrelă, şerveţele, medicamente ş.a., nelipsite în asemenea împrejurări.  

Parcă eram două pupeze de spanioloaice plecând la Paris.  

Plus că aveam întâlnire cu Mary şi Cezar Ivănescu şi voiam s-o uimesc pe Tăuniţa cu prietenii mei.  

Când am ajuns la snack-bar, la colţul blocului meu, am vrut să traversez către staţia de autobuz, printre maşinile parcate lângă trotuar.  

În momentul acela, parcă m-a înşfăcat cineva de glezne şi, fiind cu mâinile ocupate, am căzut, cât eram de lungă pe caldarâm, drept în nas.  

Nu e o metaforă. E adevărul adevărat. Am căzut direct în nas.  

O sârmă groasă care ţinea loc de gard, îmi împiedicase picioarele şi chiar mă rănise.  

Când îmi spunea cineva înainte, în glumă, că a căzut în nas, credeam că e doar o figură de stil. Acum, metafora se prefăcuse într-o realitate cât se poate de crudă.  

Prima grijă a mea, între maşini fiind, a fost să-mi scot binişor ochelarii de miopie şi să-i aşez frumos, alături, pe caldarâm. De ce am făcut acest gest n-o să ştiu niciodată. Nu se spărseseră. Avusesem noroc. Ar fi putut să-mi sară cioburi în ochi.  

Tăuniţa era la câţiva metri distanţă, nu fusese pe fază, deja ajunsese pe trotuarul celălalt, la brutăria turcului, deschisă la acea oră matinală, fiindcă aliotmanul lucra non-stop, să ne furnizeze pâinică albă şi pufoasă, care se fărâma imediat ce se răcea, ori cădea greu la stomac. Când s-a întors să-mi spună ceva, nemaivăzându-mă, a făcut câţiva paşi înapoi şi m-a găsit lungită şi lăţită, cu ochelarii alături, cu cele două sacoşe zburate pe caldarâm, cu poşeta cât colo.  

M-am adunat de pe unde eram şi i-am spus:  

-Nu mai văd cu dreptul, nu mai văd cu dreptul…  

Credeam că mi-am spart ochiul.  

Am pus mâna la ochi şi am simţit prelingându-se pe obraji o licoare fierbinte. De fapt, sângele îmi inundase ochiul. M-am speriat tare.  

Ea s-a zăpăcit de tot. Nu ştia ce să facă. Să adune lucrurile împrăştiate, să mă adune pe mine.  

În fine, a găsit ochelarii şi m-a ajuns din urmă, fiindcă eu o luasem din loc, cu mâna la ochiul drept şi hainele murdare de sânge şi de ţărână, cum aveam să constat puţin mai târziu.  

Am ajuns cu chiu cu vai la lift. Nu avea oglindă. Tocmai fusese spartă de diavolii de copii. Dar eu, privind chipul Tăuniţei, galben-verde şi speriat, mi-am dat seama cam cum arătam eu. Ca să mă liniştească, până să urce liftul la 9, ea mi-a zis:  

-Ia dă oleacă mâna deoparte, să vedem ce s-a întâmplat.  

Cu greu am luat mâna pe care o ţineam pâlnie peste ochiul şiroind, de parcă voiam să ţin ochiul să nu sară afară.  

-Aaaa, nu-i nimic, mi-a zis ea cu un zâmbet forţat. Ai un rid în plus.  

Mi-am dat seama că vrea să mă încurajeze, dar acum, îmi prindea bine chiar şi cea mai mică încurajare.  

A deschis yala, am intrat în baie, m-am spălat îndelung cu apă rece, m-am schimbat. Ea a luat apă oxigenată din trusa medicală, rivanol, bandaje, leucoplast şi încerca să spele rana şi să oprească sângele care izvora ca din pământ.  

Într-adevăr, ochiul nu fusese atins, ci, puţin deasupra lui, la capătul interior al sprâncenei, se căsca o rană adâncă, verticală şi izvorâtoare.  

Rama ochelarilor pătrunsese adânc şi mă rănise. După o luptă acerbă cu sângele şi cu emoţia, părea că totul merge bine. Sângele nu mai ţâşnea, ci doar mustea pe alocuri.  

Cu ceai de muşeţel, cu vată, prosoape, tifon, reuşisem.  

-Ei, ce facem acum? mă întrebă Tăunoaica, nerăbdătoare, fiindcă era evident că nu mai putem pleca. Mai mergem la Creangă şi Eminescu?  

-Da, cum să nu? m-am grozăvit eu, când am constatat că văd aproximativ la fel şi că ochiul nu fusese afectat. Eu niciodată nu mă întorc din drum, i-am spus. Cât e ceasul?  

Şase fără un sfert.  

-Bun, luăm un taxi şi în zece minute suntem la gară.  

Cât ne-am vânzolit, se luminase de-a binelea afară.  

Am plecat în grabă şi aşa am ajuns în gară, trecând valvârtej prin peron, sărind direct în trenul care era staţionat demult. Impiegaţii îşi pregăteau steguleţele să dea semnalul de pornire.  

Ne-am aşezat cuminţi pe locurile rezervate, eu cu o batistă uriaşă muiată în ceai de muşeţel, pusă pe ochi, ea cu bagajele.  

Tot drumul aproape, mi-a curs sânge din nas. Apoi, sângele s-a uscat, dar nasul, frumosul meu nas, perfect ca mărime, drept şi subţire, care se armoniza minunat cu ovalul fin al feţei, singura parte a corpului care mi se părea fără nici un cusur, după cum îmi spusese odinioară un actor din Galaţi, Radu Jipa, nasul meu splendid, se umflase cât un cartof respectabil. Şi mi se părea că e dâmburi-dâmburi.  

Tăuniţa nu-mi spunea nimic, dar simţeam eu, după pipăit şi după privirile condescendente şi pline de înţelesuri ale călătorilor din compartiment, care mă gratulau cu o milă nesfârşită.  

Ea le explica totul şi se scuza, dar mie îmi pierise cheful. Mă durea nasul foarte tare, la cea mai mică atingere, mai mult decât ochiul.  

Rana de la sprânceană prinsese o pojghiţă roşiatică şi se zvânta. Echimoze urâte se anunţau pe sub ochi şi nasul, vai, arăta groaznic. Şi mai ales mă durea. Din minut în minut priveam în oglinjoara ovală din poşetă să mai văd cum arăt.  

Ea mi-a adus ca argument miile de boxeri care-şi sparg nasul şi arcadele, la fiecare meci şi nu mai mor.  

-N-o să mori tu din asta. Până te măriţi, îţi trece, mă încuraja cu umorul ei negru, crud, de ţărancă bătrână ce văzuse multe la viaţa ei.  

Aveam 36 de ani. Nu mă speriam chiar din orice.  

Drumul mi s-a părut incredibil de lung şi obositor. Îmi era somn fiindcă luasem calmante ca să rezist. Cafeaua din termos rămăsese neatinsă. Eugeniile, pişcoturile, covrigeii, la fel. Eu nu puteam face nici un efort din maxilare, că mă durea nasul şi nu voiam să sângerez din nou.  

Din Gara de Nord am luat un troleu către Casa Scânteii. Cu chiu şi vai am ajuns.  

Bineînţeles, primul drum a fost la redacţia revistei Luceafărul unde Cezar şi Mary Ivănescu mă aşteptau.  

Când m-au văzut cei doi în ce hal arătam, cu batista la ochi, cu nasul cât o carboavă, s-au crucit:  

-Dar bine, fată dragă, (cu acest apelativ mă gratulau amândoi) – de ce ai mai venit? Nu puteai să te întorci acasă şi să vii altă dată, când erai bine, m-a întrebat pe bună dreptate, îngrijorată, Mary, după ce mi-a examinat faţa tumefiată, cu echimoze şi cearcăne vineţii.  

-Nu, am răspuns hotărâtă. Am promis că vin şi eu nu mă întorc niciodată din drum! Ca soldatul sovietic, trecând Volga pe sub apă, cu ţigara aprinsă în gură…  

Îmi mai ardea şi de haz.  

Îmi dădeam seama că era compromisă şi vizita la ei acasă, pe care le-o promisesem de mai mult timp. Rămânea pe altă dată. Şi această „altă dată” avea să fie abia în 31 august 1989, adică peste exact doi ani.  

Mary m-a dădăcit, aşa cum îi plăcea s-o facă de obicei. De astă dată, cu mai multă delicateţe.  

-Fată dragă, mâine trebuie neapărat să ajungi la un medic. Să-ţi facă o radiografie la ochi şi la nas, Vezi să nu faci o deviaţie de sept că atunci e grav, n-ai să mai poţi să respiri ca lumea…  

Nu mai conteneau cu sfaturile.  

-Pui cartof crud la ochi şi pâine cu vin să ţi se retragă echimozele, îmi spunea Mary care tocmai terminase de tradus „Călătorie la capătul nopţii”, o carte absolut fantastică, a lui Celine.  

-Vezi că va trebui să porţi ochelari o vreme, să nu zică lumea că te-a bătut bărbatu-tu, a pus gaz pe foc şi Don Cezar, ştiind bine că n-are cine să mă bată, decât Dumnezeu.  

Într-adevăr, vânătăile au durat mai bine de o lună şi eu, care nu mă fardam niciodată, a trebuit să-mi cumpăr pudră şi fond de ten ca să nu sperii lumea la serviciu ori pe mama, acasă.  

Vizita la Luceafărul s-a scurtat şi din această pricină.  

Aveam să o mai văd pe Mary o singură dată, în 1989. Iar pe el, câţiva ani mai târziu, la Serile revistei Antares, când i s-a înmânat Medalia de aur şi titlul de Mare Cavaler Danubian în grad de Comandor, la Galaţi. Atunci, în foaierul elegant al teatrului dramatic „Fani Tardini”, mi-a strigat când m-a zărit în public:  

-Pe unde umbli, fată dragă? Am crezut c-ai murit…De ce n-ai mai dat nici un semn de viaţă?  

Se afla la prezidiu, lângă Lucian Vasiliu şi Cassian Maria Spiridon şi le explica acestora cum mă debutase el la Luceafărul la „Numele Poetului”.  

Nu, nu eu murisem, dar murise Mary Ivănescu şi am rămas consternată.  

Apoi, pentru o ultimă oară, l-am văzut la Biblioteca Judeţeană „V.A.Urechia”, în decembrie 2007, aproape de Crăciun, când venise să o prezinte pe o tânără poetă ce câştigase premiul de debut: Diana Mănăilă, cu volumul său de versuri: „Hana. Cartea cu foşnete”, apărută la Junimea, recent.  

Avea să fie ultimul apelativ pe care l-am auzit din gura lui:  

-Ce faci, fată dragă?...  

Peste o lună avea să izbucnească oribilul scandal din ianuarie 2008, legat de dosarul său. Şi, apoi, să se producă ireparabilul, pe 24 aprilie. Am fost indignaţi atunci, suntem indignaţi şi acum, dar ce folos?  

Cei răspunzători sunt bine mersi.  

De la soţii Ivănescu, am plecat cu Tăuniţa la Eminescu, la redactorul de atunci, Nelu Oancea, Domnul să-i odihnească în pace pe toţi şi să le facă parte cu drepţii, fiindcă s-au găsit Undeva, pe Planeta Poeţilor…  

La Nelu Oancea, aceleaşi întrebări, de data aceasta Tăuniţa răspundea la tot, fiindcă eu mă resimţeam serios.  

Am predat manuscrisele şi la Editura Eminescu, ne-au dat bonuri de înregistrare la secretariat.  

Urma să ajungem şi la Editura Ion Creangă, în alt corp de clădire, unde redactorul meu, Ioan Monafu, s-a crucit la rândul lui, când m-a văzut, căci lucrurile se înrăutăţiseră cu faţa şi mai ales, cu nasul meu. Arătam ca un monstru.  

De parcă ar fi trebuit să-l trimit singur, în inspecţie, ca în geniala nuvelă cu acelaşi titlu a lui Gogol.  

Eu aveam deja două cărţi de versuri pentru copii, predate mai demult. Erau destul de avansate, mergeam acum la corectura a doua şi la coperte.  

I-am prezentat-o redactorului meu pe Tăuniţa, în culorile spectrului. Ea nu debutase încă. Avea să debuteze la 73 de ani, la o editură gălăţeană.  

Şi, în sfârşit, ne-am urnit de la Casa Scânteii, fără nici un chef. Şi, mai având câteva ore până la primul tren de întors, n-am mai mers, aşa cum plănuisem, nici la soţii Ivănescu, nici la restaurant, ci doar la un Lacto-bar, să mâncăm ceva uşor, fiindcă eu nu puteam mesteca.  

Dezastru fusese călătoria, dar eu mă alesesem cu ceva: cu un rid în plus. Rid care, alături de altele care s-au adăugat în timp, străjuieşte frumos sprânceana dreaptă, ca un semn de bună purtare, de nostalgie, de aducere aminte.  

Şi dacă aş privi acum, ca prin caleidoscop, prin anumite dioptrii pentru suflet, nu pot să nu constat că, dunga aceea verticală, albă, de la capătul sprâncenei, înseamnă nu numai cicatricea pronunţată, provocată în acel nefast accident, într-o dimineaţă de vară, ci e pecetea pe care Dumnezeu a aşezat-o deasupra ochiului meu, ca să pot vedea mai bine, legătura dintre Eminescu, Creangă, Cezar şi Mary Ivnescu şi două aspirante pe atunci la Marea Literatură Română.  

A, uitam! Deviaţia de sept, bineînţeles că am făcut-o şi o port cu demnitate de peste 20 de ani, din tot atâtea motive.  

Ea îmi aduce aminte, ca şi ridul acesta în plus, că trebuie să-mi onorez şi să-mi cinstesc prieteniile, aşa cum se cuvine.  

Manuscrisele?  

Sigur că, venind revoluţia, tot ce era manuscris existent la editurile clasice, s-a pierdut sau s-a distrus cu bună ştiinţă, aşa că a trebuit, câţiva ani mai târziu, să le refac şi să le editez în oraşul meu, pe cont propriu.  

Unul din ele se numeşte, normal: „Dioptrii pentru suflete”…  

CEZARINA ADAMESCU  

Referinţă Bibliografică:
AMINTIRI RĂVĂŞITE. PROZĂ PSEUDO-SATIRICĂ - CEZARINA ADAMESCU / Cezarina Adamescu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 679, Anul II, 09 noiembrie 2012, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2012 Cezarina Adamescu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Cezarina Adamescu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!