Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Manuscris > Povestiri > Mobil |   


Autor: Ion Untaru         Publicat în: Ediţia nr. 308 din 04 noiembrie 2011        Toate Articolele Autorului

Amintiri din cartier
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Prin anii şai'zeci şi... imediat după absolvire, am făcut rate pentru un apartament pe bulevardul Uverturii din cartierul Militari. De fapt eu voiam să cumpăr o maşină, începusem să strâng bani, numai că locuiam în condiţii tare incomode: într-o cameră de serviciu a unei case, arătoase de altfel, din zona gării de est. Pe strada Spătarul Nicolae Milescu dacă nu mă înşel, la numărul cincizeci şi şapte. 
  
Nu aveam la dispoziţie decât 2,02 metri pătraţi după cum scria în foaia de repartiţie, altminteri nu aş fi ştiut niciodată cu atâta precizie, suprafaţa în care puteam să mă „lăfăi” de drept. Şi în afară de soba şi patul pe care le-am găsit acolo, mai rămânea foarte puţin loc pentru cărţile pe care le-am aşezat direct pe duşumea. Mai aveam o debara într-un perete pe care am căptuşit-o cu ziare, şi pe care am transformat-o, de minune ziceam eu, într-un şifonier mai mult decât încăpător pentru modesta mea garderobă. 
  
Dacă deschideai uşa şi mai era cineva în cameră, ei bine acest cineva trebuia fie să treacă în spatele uşii, şi cel care intra neştiind, îl înghesuia în perete, fie să se caţere 
  
în pat. De baie, nici vorbă, iar toaleta se afla sub cealaltă scară, la care ajungeai numai prin curte.  
  
Geamurile se deschideau în hol unde se afla bucătăria şi ştiam după miros ce au proprietarii în fiecare zi la masă. Pentru aerisire trebuia să prind o „fereastră” când nu găteau dar să deschid şi uşa de la intrare şi după câteva ceasuri de aşteptare, puteam să afirm, dar numai cu bunăvoinţă, că aerul din cameră, părea ceva mai proaspăt. 
  
Nu mai ţin eu minte cum s-au întâmplat exact lucrurile, dar m-a prins aşa dintr-odată un sictir cumplit împotriva a toţi şi a toate şi a doua zi m-am şi înfiinţat pe strada Guttenberg şi am acontat la OCLPP primul apartament disponibil şi pe care l-am luat apoi în folosinţă două luni mai târziu. 
  
Apartamentul se afla într-unul din cele patru blocuri (de fapt în al treilea), primele construite pe bulevard înspre comuna Roşu, înainte de intersecţia cu Dealul Ţugulea unde funcţiona o şcoală. Apartamentul purta numărul 33 şi se afla la etajul opt. 
  
Mă entuziasmasem atât de mult, încât am fost în stare într-o după amiază să urc pe schele preţ de opt etaje, să sar pe balcon şi să privesc pe geam, numai să văd cum arată pe interior. Deşi acest lucru aş fi putut să văd şi de la primul etaj (la parter configuraţia blocului era modificată din cauza holului de la intrare) dar pe mine mă interesa doar apartamentul meu şi nu unul străin, chiar dacă era identic. 
  
Când am coborât, mi-am dat seama că isprava mea adunase într-o curte vecină mai mulţi curioşi care se întreceau acum să ghicească etajul la care aveam să cad frângându-mi gâtul. Cu atât mai mult cu cât, la un moment dat a trebuit să trec de pe un tronson de schelă pe altul, distanţa dintre ele circa jumătate de metru, că mă apuca ameţeala dacă aş fi privit în jos. 
  
Dacă aş fi avut mai multă răbdare, doar o lună, aş fi putut ocupa în blocul următor un apartament la etajul trei, dar vă spun că atunci eram prea furios şi hotărât să schimb condiţiile de locuit cu orice preţ. Ratele urmau să fie achitate în douăzeci şi cinci de ani dar când eşti tânăr, asemenea obligaţâii nu prea te înspăimântă. 
  
Cam aşa s-au desfăşurat evenimentele care m-au adus cu locuinţa pe bulevardul Uverturii şi de care apoi m-am ataşat atât de mult, că şi astăzi îmi pare rău că nu am fost în stare să o păstrez.  
  
Toate visele mele prinseseră rădăcini, căpătaseră un pavilion, porneau să îşi ia zborul sub o zodie fastă. Era un cadou, un avans al soartei, convins că aveam să navighez pe oceanul vieţii împins numai de vântul succesului. 
  
Dar nu a fost să fie aşa. 
  
Mai târziu m-am străduit din răsputeri să vând acest apartament de trei camere şi am fost fericit când am găsit un cumpărător care mi-a oferit pe el preţul unei garsoniere. 
  
Dar asta e o altă poveste. 
  
Aveam în apropiere un cinematograf, un complex alimentar, Piaţa Lujerului, o bibliotecă şi călătoream cu un singur autobuz până la serviciu. Este drept că piaţa era destul de mică şi nu una să rupi inima târgului cum ar fi fost de exemplu Piaţa Unirii sau Oborul, dar eu eram mulţumit. Ori de câte ori mi se ivea prilejul, o treceam, în revistă de la un capăt la celălalt, fără să mă grăbesc. De la florărese până la grătarul cu mititeii care, dacă începuseră de la o vreme să fie din ce în ce mai mititei, deveneau în schimb din ce în ce mai scumpi. De la dugheana cu artizanat în lemn, până la pescăria unde puteai să găseşti dacă erai norocos, afumătură, sărătură, nelipsitul peşte oceanic de care erai sfătuit să nu faci abstracţie la nici o masă şi conserve de peşte. De la bieţii particulari, atâţia câţi mai supravieţuiseră, până la aprozarul unde cartodfii, fasolea, morcovii îi plăteai cu pământ cu tot şi de unde după ora închiderii se aprovozionau şi ei, spălând şi curăţind marfa în timpul nopţii pentru a-i asigura cât de cât o faţă comercială în măsură să te îmbie a doua zi pe tarabă. Diferenţa de preţ, juma' juma' cu gestionarul, amândoi consimţind în proporţii egale la o sumă rezonabilă pentru ungerea sectoristului. 
  
De la lăptăria unde gestionarul se apucase să pună în vânzare marfa pregătită acasă din cutiile de lapte praf, până la taraba cu sclipici unde un ţigan bătrân vindea cioburi de oglinzi, mărgele de sticlă, piepteni, ochelari cu lentile de plastic, insigne, hârtie colorată de pus pe perete, mingiuţe din rumeguş acoperite cu hârtie creponată şi prinse cu elastic pe care copiii îl treceau pe câte un deget, aruncându-le şi bucurându-se teribil când le vedeau venind întregi înapoi, serpentine şi alte nimicuri pline de duioşie dar la fel de strident colorate. 
  
Îmi amintesc cu nostalgie de câte o coadă la care aşteptând să-mi vină rândul, ştiam exact cât trebuie să plătesc pentru cinci chilograme de cartofi şi două de ceapă. Şi totuşi vânzătorul cerea întotdeauna câţiva lei în plus. Şi deşi nu mă dădeau banii afară din casă, îmi era ruşine şi nu îndrăzneam să îi atrag atenţia că a „greşit”. Şi majoritatea cumpărătorilor procedau la fel. 
  
Îmi plăcea să intru în vorbă cu ţărani de oriunde, retrăind o copilărie frustrată, închipuindu-mă plecând cu tata de mână la cosit, cu mama după lemne în pădure, sau cu Joiana la păscut, fugind pe ascuns la gârlă unde era să mă înec de câteva ori sau dând o mână de ajutor pe arie la treierat sau la cazan când se făcea ţuica. 
  
Câteodată prindeam frânturi din dialogurile lor şi chiar îmi făceam de lucru pe la tarabele vecine trăgând cu urechea şi aşteptînd să-şi termine istorisirea, fără să-i întrerup. 
  
Aşa de pildă într-o zi, l-am auzit pe un tinerel povestind unuia mai în vârstă o păţanie de care amândoi păreau să facă un haz nebun: 
  
- Auzi nene, mă întâlnesc într-o zi cu Mutu lu' Zgâmbu care venea dinspre centru şi 
  
călca apăsat de parcă punea la porumb nu alta. Când ajung în dreptul lui, zic: 
  
„- Bună dimineaţa nene”. Nu puteam să-i zic: „- Bună dimineaţa Mutule!” că deh, e mai mare ca mine. Mutu nu zice nimic, se apropie de mine şi fără să mă anunţe măcar cu un cuvinţel, trosc-pleosc îmi dă două palme. De-abia pe urmă îmi zice:  
  
„Cine ţi-a spus ţie că e bună, dimineaţa?” 
  
Tânărul nu părea afectat de afrontul cu violenţă şi continuă: 
  
- Pe urmă am aflat eu de ce nu era bună, dimineaţa lu' Mutu. Mi-a spus Vasilica lu' Petre Chioru' care lucrează la Oficiu. Vasilica lucrează la Oficiu, nu Petre, ta'su. Aşa! Mi-a zis că tocmai vorbise la telefon cu Neluţa lu' Berechet. Ştii matale aia care s-a dus toamna trecută la oraş să înveţe croitorie. A găsit şi ea pe unul care i-a făcut capul mare şi fetica i-a zis lu' Mutu că nu se mai mărită cu el aşa că rupe logodna prin telefon. Mutu, supărat foc! Apucase să vândă caii şi căruţa, cumpărase doi porci şi arvunise patru muzicanţi. Să-i taie la nuntă. Nu pe muzicanţi. Porcii bre. 
  
Îmi mutam greutatea de pe un picior pe altul şi nu ştiam la ce subterfugiu să mai recurg pentru ca pe de o parte nici întârzierea mea să nu bată la ochi, dar nici să nu pierd urmarea povestirii atât de pitoresc prezentată. 
  
Acu' porcii erau ei în curte la Mutu', dar păs' de mai scoate banii de la muzicanţi. El:  
  
„- Daţi-mi mă' banii înapoi că nu mă mai însor”. Ei: „Da ce vericule ţi i-am luat cu forţa?” El: „- Daţi-mi mă' banii că vă duc la post!”. Ei: „- Eh, dacă-i aşa, gataaa! Schimbăm foaia. Ne-ai angajat să-ţi cântăm de două'ş trei august? De două'ş trei august îţi cântăm. Venim la tine, dacă ne primeşti bine, dacă nu ne primeşti îţi cântăm la poartă pentru că ne-ai arvunit şi noi suntem oameni cinstiţi. Şi poţi să te duci mă' Mutule şi la judicătorie, noi avem martori tot satul că am cântat. Şi la drâmbă, şi la saxafon şi la ce vrei tu. Mai bine dă-ne nouă un porc că tot ai tu doi şi-ţi facem noi rost de o fată faină, opt'şpe ani, dansează din buric dacă o vezi, nu-ţi mai revii două luni. Da' ne doi porcul acu' ca să fii sigur pe noi”. 
  
A zis el Mutu la început că lui îi trebuie nevastă să îi ţină casa şi nu să danseze din buric dar tot i-au băgat ei căciula pe ochi: 
  
„- Ce vrei mă' să creadă Neluţa că mori de oftică dupe ea?”. Şi uite-aşa au mâna şi pe porc. Da' să vezi acu' dandana că a început nene piranda să facă mofturi, că nu se mărită ea cu bolându' de Mutu, că e prea mototol, că nu e bun de nimic, înţelegi matele, nu? Dar mă rog ar putea şi ea să închidă ochii numai dacă le dă şi porcu' ăl'lalt. Şi a dat Mutu şi porcu' ăl'lalt. Numai să scape. Aşa că nici nu s-a însurat, nu a mai făcut nici nunta, dar nici căruţă cu cai nu mai are. Şi dacă vrea cineva să se facă prieten cu el, în loc de bună ziua sau noroc, îi zice când îl vede: 
  
„- Mă' Mutule tu nu ştii cu cât se vinde azi o căruţă cu doi cai?” 
  
Eh, acuma vezi de ce nu era ea bună, dimineaţa lu' Mutu? Aşa că l-am iertat săracul de cele două palme pe care mi le-a dat să se răcorească. 
  
Bietul Mutu, îşi plătea şi el impozitul. 
  
Am plecat mai departe. Coadă la ouă care nu veniseră încă, lapte, greu să mai apuci fiindcă era pe terminate în timp ce pe sub tarabe şi în jurul tomberoanelor mişunau şobolanii. La bufet se adusese bere şi era aglomeraţie iar ceva mai departe, o remorcă descărca roşii gata stricate. 
  
De la noi până la marginea Bucureştiului nu erau mai mult de 2-3 chilometri şi totuşi în mijlocul verii, roşiilor le trebuiau 2-3 zile să ajungă pe piaţă. Greu de conceput o altă contraperformanţă în materie de aprovizionare. Mai ales în timp de pace. 
  
Nu ştiu pe unde m-am mai învârtit eu, cert e că după un timp am intuit că la taraba de roşii se întâmplase ceva, fiindcă am văzut un grup de curioşi îndreptându-se cu febrilitate într-acolo. Şi m-am luat după ei. 
  
Nu eram prea încântat de curiozitatea pe care ajunsesem şi eu să o manifest, dar  
  
m-am îngrămădit printre cei care dădeau din coate şi te călcau în picioare până când am reuşit să ocup o poziţie strategică să spun aşa, în faţa subiectului. 
  
M-am înfipt apoi bine pe picioare şi dacă m-am mai lăsat legănat de talaz la stânga sau la dreapta, în schimb nu am mai cedat nici un centimetru până când nu m-am dumirit deplin ce se petrecea acolo. 
  
Subiectul era un negru mititel, grăsan şi cu faţa atât de strălucitoare de parcă era dată cu Gladis, nu alta! 
  
Nu prea eram noi obişnuiţi să întâlnim oameni de culoare în altă parte decât în cărţi, la televizor, la cinema şi faţă de cei de acolo, da, eram de acord să li se acorde drepturi egale cu ale albilor, dar să apară aşa dintr-odată printre noi... Ne cam luseră pe nepregătite. Tânărul era îmbrăcat într-un splendid costum de kamgarn alb, în care însă aruncase cineva cu putere o roşie zemoasă, încât aceaasta storcită îi cursese de acum zoaie, zoaie până la sandalele lui asortate. Nu vreau să spun că incidentul trebuie neapărat interpretat ca o manifestare rasială, dar prima noastră reacţie, a fost un hohot general de râs.  
  
- Ce lustruit e ăsta micu' dom'le! 
  
- Şi parcă e umflat cu ţeava. 
  
- Negru negru, dar s-a băgat el la ţoale albe? N-are probleme. 
  
- Nu vorbiţi aşa dom'le că e străin. Ce o să creadă el despre noi, că suntem sălbatici? 
  
- Ai dreptate, dumneata dacă o să te duci la el, să ştii că te face şef de trib, că i-ai luat apărarea. Unul din ăsta vinde o femeie albă pe o cămilă. Nici măcar pe două. 
  
- Tăceţi din gură să vedem ce spune. 
  
- Hei, mister, ce ţi s-a întâmplat? Ştii româneşte? Gavarişi pa ruski? 
  
- Aici ai nimerit-o. Crezi că ăsta a învăţat ca noi limba rusă cântând? 
  
- Domnilor, măi fraţilor, fiţi măi atenţi la ce vorbiţi că una două dăm de belea. 
  
- Lăsaţi-l, lăsaţi-l. 
  
- Ce-ai păţit domnule? 
  
- Derbedeu ăla la remorca roşii. Înainte la plecare, lovit la mine, stricat costum. 
  
- Aşa degeaba? 
  
- Îl cunoşteai? 
  
- Nu cunosc la el. El descărcat roşii. Înainte la plecare, luat roşia, arătat cu degetul la haina mea şi lovit cu mâna a doua. 
  
- S-a cumpănit domnule, să nu greşească omul. 
  
- Punct ochit, punct lovit, ce mai! 
  
- Dar dumneata ce cauţi aici? 
  
- Eu, student, Joseph N'Bongo. 
  
- Aici în piaţă, ce căutai? 
  
- Avut rendez-vous cu una fată, Lenuţa, care nu venit. 
  
- O fi avut şi ea vreo şedinţă. 
  
- Treaba dumitale, mai bine spui că o cheamă altfel. 
  
- De ce? 
  
- Să nu dai de alta. 
  
- De alta fata? 
  
- Nu. De altă belea. 
  
- E căsătorită? 
  
- Nu fiţi indiscret, domnule. 
  
- Eu căutat prietenă la mine, dar Lenuţa are bărbat la ea. 
  
- Păi vezi? 
  
- Dacă ăla cu roşia fost bărbat la ea? Sau dacă te prinde bărbat la ea, te aleargă până în junglă. Până daţi de pieile roşii. 
  
Câţiva începuseră să vorbească franţuzeşte, eu tocmai mă pregăteam să mă smulg locului, când sare cineva din spate, dintre cei veniţi de curând: 
  
- Staţi aşa că eu îl cunosc p'ăsta. Mă' n-ai fost tu acum două săptămâni la Ploieşti? 
  
- Ba da. Eu student la Petrol Gaze. 
  
- Şi n-ai mâncat tu o papară clasa-ntâia, marca Urs? 
  
- Ce mâncat eu domnule? 
  
- N-ai participat tu la un scandal, une bagarre au foyer des etudiants? 
  
- Mais oui 
  
- A fost o bătaie la căminele studenţeşti. Un scandal pornit la restaurant. Nu ştiu cum le-au luat studenţii la dans o fată de la masa altora. 
  
- Oh, un cauchemare. Voi aveţi tribul ăla cu pălărie mică pe vârf la cap. 
  
- Hei, alo, noi nu avem triburi. Ce suntem în Africa? 
  
- Şi tribul ăla, rău de tot. Mai rău ca Zulussu Inkata din South Africa. 
  
- E vorba de nişte oşeni dom'le veniţi pe un şantier şi care locuiau tot la un cămin. Au bătut ăia la ei până le-a sunat apa în cap. 
  
- Asta nu înseamnă că ne-am făcut de râs, dom'le? 
  
- Săracul de el, vine pentru studii şi umblă după femei măritate! 
  
- Să zică mersi că a scăpat aşa de uşor. 
  
Am început să ne dispersăm dar văzându-l în ce hal era, alţi şi alţi trecători se înghesuiau să îl admire neslăbindu-l din ochi până când a dispărut cu un taxi. 
  
Oh, am multe amintiri colorate din fostul meu cartier. 
  
 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
Amintiri din cartier / Ion Untaru : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 308, Anul I, 04 noiembrie 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 Ion Untaru : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Ion Untaru
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!