Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Cultural > Modele > Mobil |   


Autor: Veronica Oşorheian         Publicat în: Ediţia nr. 143 din 23 mai 2011        Toate Articolele Autorului

AMINTIRI DESPRE TUDOR JARDA
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

Lector univ. dr. RAMONA PREJA a prezentat, într-un recent număr al Revistei AGERO – Stuttgart, un documentat studiu„Tudor Jarda -  Medalion aniversar.MOMENT ANIVERSAR AL SPIRITUALITĂŢII ROMÂNEŞTI”. 

Printre locurile din care compozitorul Tudor Jarda adunase folclor, este amintită, în medalionul menţionat, şi localitatea Leşu, judeţul Bistriţa-Năsăud. 

Sunt stabilită în Alba Iulia, dar sunt născută în localitatea Leşu, B.N. În anul 2003, când s-au sărbătorit 400 de ani de atestare documentară a acestei localităţi, l-am cunoscut pe compozitorul Tudor Jarda. Am stat de vorbă, l-am însoţit la masa festivă şi, chiar dacă era împovărat de ani şi de o dramă (unul dintre băieţi i-a fost ucis, la mare), am descoperit un om echilibrat, deschis, cu o memorie de invidiat şi cu glumele „în buzunar”. Cea rostită pe scările de la intrarea în curtea şcolii, unde era instalat un cort mare pentru servirea mesei, n-o pot reproduce. Nu se cade. Spun doar că se referea la picioarele care nu-l mai slujeau ca în tinereţe şi a fost rostită bărbăteşte. 

În eventualitatea că veţi găsi interesant materialul pe care vi-l trimit şi veţi găsi şi spaţiul necesar în revista a cărui redactor şef sunteţi, ne-am bucura să facem cunoscută o „poveste” spusă de compozitorul Tudor Jarda. 

Cu localitatea Leşu, profesorul avusese o legătură specială. Pe lângă activitatea desfăşurată pe plan profesional, compozitorul mergea la Leşu şi dintr-un motiv sentimental. Emil Pralea1 (cuscrul compozitorului) era originar din Leşu şi era frate cu Maria Precup – privighetoarea din Leşu Ilvei – cum o numeau specialiştii. Cunoştea mulţi leşeni. După ce Pavel şi Maria Precup s-au mutat la Tg. Mureş (la fiica lor Marioara Precup Stoica – solistă la Ansamblul „Mureşul”), gazdă bună a compozitorului era Larion şi Iftinia Marica – părinţii violoncelistului Marian Marica (şef partidă) la Filarmonica TRANSILVANIA din Cluj-Napoca. Lui Marian, compozitorul i-a purtat de grijă de la vârsta de 10 ani, când, în anul 1965, l-a îndrumat spre Liceul de Muzică „Sigismund Toduţă” din Cluj. Pe alţi apropiaţi îi descoperim din povestea aceea înregistrată, dar, în cele din urmă, satul întreg îi aparţinea, prin conferirea titlului de CETĂŢEAN DE ONOARE.  

Aşezăm aici povestea spusă chiar de artistul emerit Tudor Jarda, într-o emisiune intitulată „Portrete folclorice2 realizată, cândva, de Gelu Furdui. Precizăm şi pauzele muzicale înregistrate.  Nu cunoaştem data exactă a realizării, dar emisiunile Domniei sale erau îndrăgite de ardeleni. 

Pe un fond muzical doinit (să mergă la sufletul omului), Gelu Furdui, cu o voce caldă şi convingătoare pentru ascultători, îşi începe emisiunea prin salutul acela inconfundabil: „Bună ziua stimaţi ascultători”. Apoi, continuă: „Satele româneşti din ţinutul Năsăudului3 sînt sate în care tradiţiile folclorice s-au păstrat aproape nealterate. 

Cei care vieţuiesc pe aceste meleaguri şi-au păstrat şi vorba, şi portul, şi cântecul, şi jocul, şi obiceiurile – aşa cum le-au moştenit de la părinţii şi moşii lor. 

Despre aceste tradiţii, despre cei ce au slujit folclorul acestor locuri, ne vorbeşte astăzi profesorul universitar Tudor Jarda – artist emerit. Prezentarea datează din anul 1974 şi se referă la o mândră comună din judeţul Bistriţa Năsăud, Leşu”. 

(Fragment muzical – doină la fluier). Apoi, rostirea profesorului Tudor Jarda, într-o dulce limbă ţărănească): 

„De câte ori mi-e dat să povestesc despre creaţia artistică a celor de pe Valea Someşului Mare, din ţinuturile Năsăudului şi a Bistriţei, fie că e vorba de cei din Leşu sau din Sângeorz, din Ilva Mică sau Vărarea, din Salva sau din Bârgău sau din orice altă parte a regiunii amintite, încerc acelaşi sentiment de caldă bucurie. Bucuria amintirii anilor când am cunoscut, mai mult ca oricând – în oameni, bunătatea, omenia, prietenia, dragostea pentru tot ce e frumos. Şî poate mai mult ca orişice, dragostea pentru cântec, pentru că la ei, întotdeauna – în cântece, acestea se revarsă. Oare de ce cântecul lor e înflorit ca penele de pe mîneca cămăşii? Limpede ca omenia, bogat ca bunătatea celui mai bun om. Am putea vorbi mult şi multe despre ceea ce caracterizează stilul cântecelor acestor zone. Caracteristici pe care le putem găsi în ritm, motive, moduri, formă sau cadenţă. Caracteristicile îi pot asemăna sau deosebi în felul lor de a cânta altfel decât locuitorii altor zone. Dar acestea nu sunt lucruri care privesc pe ascultători, ci mai mult pe cercetători. 

Faţă de toate acestea pe care le-am amintit şi care pot fi studiate, analizate, comparate, nu ştiu dacă n-ar trebui să căutăm mai bine caracteristica cântecului lor în dragostea cu care-l cântă. Sau poate în smerenia cu care-şi păstrează şi datini, şi cuvânt, şi joc, şi port, şi vers, şi cîntec. Dar acestea nu mai pot fi studiate trebuiesc [apăsat] ascultate şi-nţelese. Şi nu sunt greu de-nţeles. Pentru că tocmai ele nu-i deosebesc, ci-i apropie de toţi acei ce iubesc cântecul. Şi cântecul e iubit peste tot în ţara noastră.” 

(Fragment muzical – Maria Precup): „Sus la vârful muntelui/ La fântâna Corbului/ Hai, dui, dui, haiduc, haiduc...”. 

T. Jarda: Nopţile de vară îşi au, cu siguranţă, frumuseţea lor oriunde. Dar se deosebesc, desigur, după locul care le deosebeşte. Nu am luat seama prea bine cum ar fi prin alte părţi. În comuna Leşu sânt pline de poveşti şi de poezie. Eram în casă la Toma Artene4 în acea neuitată noapte de august [1952]. Casă aşezată lîngă Valea Leşului. Care, ca orice râu de munte, îşi duce povestea din înălţimi spre şesuri. Şi-o povestea-ntr-una pietrelor peste care trecea şi adierii ce-l însoţea din vreme. O auzeam şi noi bine de tot. Un murmur cald, mereu acelaşi, ca un refren de cântec vechi. Şi povestea creşte odată cu seva pământului purtată din vârf de munte spre rodul câmpiilor. Peste sat şi păduri, luna-şi aşternuse vălul de zăpadă, prelungind înserarea până tîrziu. În alunişurile din marginea satului, mi s-a părut că privighetorii nu şi-au contenit chemarea toată noaptea. Spre ziuă, au izbucnit în torent de glasuri toţi cântăreţii pădurii. Pe pajiştea dinspre Săcătură, leneş, au început tălăngile să-şi îmbine zvonul cu celelalte chemări: cu ale pârâului din vale, cu ale păsărelelor din codru, cu foşnetul pădurii mânat de adierea de vânt. În răstimpuri, pătrundea zbieret ascuţit de mioară. Şi peste toate acestea, un fluier îşi trimitea doinirea departe în hături. Pînă la noi, nu pătrundeau decât câte un sunet, câte-un tril, câte-o întorsătură de cântec. Frânturi din sufletul omului. Abia acum am început să pricep cântecul Mariei Precup, pe care o auzisem în seara dinainte. Ne-a cântat şi ne-a povestit multe. În seara zilei aceleia şi-n multele pe care le-am petrecut apoi în comuna Leşu – la ei în casă sau la repetiţiile de la cor, de unde dânsa era nelipsită, împreună cu cele trei fete: cu Ana, cu Ioana şi cu Mărioara. Dacă badea Pavăl Precup ar fi avut cât de cât glas, cu siguranţă ar fi venit şi el la cor. Aşa, s-a mulţămit, ca uneori, să hurduce steagul cu clopoţei în echipa de fluieraşi. Ne-a cântat şi ne-a povestit multe. Pentru că-ntr-o viaţă de om vezi şi-auzi multe. Iar în Leşu, pe lângă multe alte lucruri auzi şi mai multe cântece. Şi-apoi, în tinereţea ei, la şezătorile din serile lungi de iarnă, câte întâmplări nu s-au depănat aievea sau poate numai rostite. 

Ne-a povestit, apoi, de cântăreţi mari de-odinioară, pe care-i mai apucase în tinereţe sau poate numai în copilărie. De Teacăle, de Timotei, de Oaia. Îi zicea „Oaia” pentru că avea un păr mare şi alb ca o mioară bălană. Dar îl chema Toader Robotin. Era voinic şi-adesea, venea sara târziu de-a lungul satului, cântând cu glas de tunet: „Ăsta-i Gruia lu’ Novac/ Cu mustéţă ca de rac/ De le-nnoadă după cap./ Ş-atîta-i de lat în frunte/ cît o tăbliţă de munte/ Ş-atâta-i de lat în spate/ Că nici c-o ţară nu-l poţ’ bate”. Sau: „Cîn’ eram copil de-on an/ Cu ochii-n codri eram/ Şî cân’ eram de ani v-o tri/ Mă gândém a haiducii.” 

Dar Robotin le cânta pe toate pe aceeaşi melodie. La care cei din Leşu i-au pus nume „Horea oii”. După porecla pe care i-au dat-o. a cântat-o şi lelea Mărie la concursul din 1956, iar Mărioara în '59. Adică atunci când ajunge şi ea la anii de-a putea cânta. Pentru că a cânta aşa ca lelea Mărie, e deosebit de greu. Melodia ei e plină de înflorituri, luate parcă din trilurile privighetorii. Sau din fluierul păstorului. Pretinde o deosebită stăpânire şi dozare conştientă a respiraţiei şi o tehnică vocală specifică. Cântece de o structură destul de simplă devin la Maria Precup atât de bogate în înflorituri, încât cu greu mai deosebeşti ce a fost de ceea ce este. Melodia ei este asemenea pânzei pe care mâini harnice au prins toate florile câmpului, s-o poarte fete în zile de sărbătoare şi crăiese în ziua nunţii. 

(Fragment muzical Maria Precup): „Foaie verde ca bobu’/ Foaie verde ca bobu’/ Ei, mândră floare-i norocu’/ Mândră floare-i norocu măi/ Nu răsare-n tăt locu’/ Nu răsare-n tăt locu’ măi/ Ei, nişe-l are tăt omu’ măi/ Că şî eu mni-am sămănat/ Că şî eu mni-am sămănat măi...” 

T. Jarda: Un cântec vechi în care fetele îşi plângeau, uneori, ne-mplinirea. 

La lelea Mărie totul e doinit. Fie că e doină sau cântec, rândurile măsurate se prelungesc la nesfîrşit. Strofa îşi pierde dimensiunile. Totul se aseamănă, mai degrabă, scurgerii necontenite a râului de munte. Şi pare că şi cântecul e asemenea valurilor sale. 

(Fragment muzical M. Precup): „Colo sus pe munte verde/ Colo sus pe munte verde/ Şe turmă de oi să vede/ Lângă ele şine şăde/ Doi  ciobani alăturea/ Frati-s-o şî sorî-sa...” 

T.J.: „Horea oilor” pe care aţi ascultat-o a fost interpretată în concursuri şî de lelea Mărie, în '954, şî de Mărioara, în '62. Juriul a adus cea mai frumoasă apreciere şi cel mai mare premiu, odată cu titlul de laureată a concursului. 

Această hore este bine cunoscută şi răspîndită – „Balada ciobăniţei răpite”. În Oaş, de omul de la miază-noapte. La noi, de lei şi zmei. În alte părţi, de turci. 

Forma muzicală a acestui cântec transformatr aproape în doină îi aparţine lelii Mărie. Contribuţia ei în transformarea şi şlefuirea anumitor melodii, te face să te gândeşti dacă nu cumva sunt creaţii proprii. Bine-nţeles, pe motive muzicale existente în fondul general al folclorului local. Multe din melodiile şi textele cântecelor ce le-a interpretat corul din Leşu, începând din anul 1953 încoace, sunt auzite de la Maria Precup. Bine-nţeles, mai puţin doine. Care devin dificile în cântarea colectivă. Cât cântece de joc sau melodii de strigat. 

„Cucule, cucuţ bălan” e o melodie de strigat mult îndrăgită de ţăranii din părţile acelea. De altfel, e una dintre cele mai caracteristice genului. 

(Fragment muzical Maria Precup): „ Cucule, cucuţ bălan/ Cucule, cucuţ bălan/ Ţ-am plătit să-m’ cânţ’ on an/ Nu mni-ai cântat nişi de-on ban./ Cucule cu pană sură/ Cucule cu pană sură/ Ţ-am plătit să-m’ cânţ’ o lună/ N-ai cântat nişi de-o piţulă...”. 

(Acelaşi cântec, în interpretarea Mărioarei Precup – în stilul ei): „Cucule, cucuţ bălan/ Cucule, cucuţ bălan/ Ţi-am plătit să-mi cânţi un an/ Nu mi-ai cântat nici de-on ban./ Cucule cu pană sură/ Cucule cu pană sură/ Ţi-am plătit să-mi cânţi o lună/ N-ai cântat nici de-o piţulă/ Cucule de ce nu cânţi/ Cucule de ce nu cânţi/ Până ce-s fagii-nfrunziţi/ Şi iarbă pe sub molizi”. 

T. Jarda: „Lasă-mă doruţ mai lin” are-o construcţie asemănătoare. Cântată însă într-un ritm măsurat, lent. Ca o tropotă din bătrâni. 

(Fragment muzical – Mărioara Precup): „Lasă-mă doruţ mai lin/ Până ce-s în sat vecin/ Dacă-oi mere-n satul meu/ Iară-oi fi doruţ a tău/ Hai liu, liu, liu,liu,/ Hai liu, liu, liu, liu./ Du-te dor la ce mai stai/ Loc la mine nu mai ai/ Baţi degeaba, dorule,/ Văile, potecile/ Hai liu, liu, liu,liu,/ Hai liu, liu, liu, liu.” 

T. Jarda: Cântăreţii şi cântecele leşenilor nu au rămas risipite pe crestele munţilor sau prin ascunzişurile văilor. Căminul Cultural i-a adunat pe toţi într-o frumoasă familie de îndrăgostiţi ai cântecului. Cântăreţi vocali sau din fluiere. Corul şi formaţia de fluieraşi constituie pentru ei o adevărată modalitate de comunicare a felului lor de a gîndi lumea, viaţa. Modalitate realizată prin mijloace artistice ale folclorului nostru. 

(Fragment muzical din „Suită de la Leşu” – de Tudor Jarda). 

T.Jarda: Aici participă şi lelea Mărie şi George Mihăiese şi Larion şi Graţian Marica şi ceilalţi. Care, împreună, alcătuiesc azi formaţiuni artistice ale Căminului cultural. Aici s-au format: Emil Pralea, Nelu Ciupa şi alţii care au devenit instructori ai formaţiilor şi altor cămine culturale. Aici a crescut şi s-a format profesorul Larion Todica. Cunoscut solist din caval şi taragot, atât în ţară cât şi în numeroase turnee peste hotare. 

(Fragment muzical din „Suită de la Leşu” – de Tudor Jarda). 

T. Jarda: Larion Marica, interpret de mare sensibilitate, de mai bine de 20 de ani este conducătorul formaţiei de trişcaşi, căci trişcă îi zic ei la fluier. Se-ngrijeşte, an de an, să-i înveţe pe cât mai mulţi tineri deprinderea cântării din fluier. 

(Fragment muzical – „Horea oilor” – la fluier Larion Marica). 

T. Jarda: Badea George Mihăiese. Interpret din trişcă, caval, cântă şî-n trâmbiţă, o cântat şâ-n cor, o jucat şâ-n piesele de teatru. Strâgăuş mare, la petreşere. Inimos ca-ntotdeauna, are să ne cânte ce-i cade dumnisale mai la-ndemână. Singur şi-mpreună cu Larion Marica. 

(Fragment muzical. George Mihăiese strigă, acompaniat de Larion Marica): „Oi, drage mni-s oiţăle măi/ Oi, ş-apoi copiliţăle/ Oi, dragă mni oaia lânoasă/ Oi, copila care-i frumoasă/ Oi, păcurari la oi am fost/ Oi, fetile nu mă cunosc/ Oi, şî mă cunosc pe căméşă/ C-am fost harnic la coléşă/ Oi, şî mă cunosc pe ceptari/ Oi, c-am fost harnic păcurari/ Prru, ui, ha, uhai, ha.” 

Povesteşte, în grai, George Mihăiese: „Vara nu putém să vin să jioc, cum jioacă fişiorii-n sat. Eu jiucam acolo pi la oi. Şî cântam din trâmbdiţă, din caval, din trişcă. Feli de feli de doine îm’ plăşé. Auzăm cucu’ cântân’, auzăm păsările. Mă gâném şî eu oareş cum să cânt mai mândru să-m şie mnie drag şî la păsări să le placă de cântările mele. Păi, m-am pusu-mă şî pe-o parte, şî pe alta ş-auzăm, apăi cân’ auzăm cucu’ cântân’, clopotile sunân’, cînii bătân’, apăi mai făşém câteodată „U mă leliucă măăă!” Aşă-m’ viné câte-on dor... Să mă duc şî eu să jioc în sat. Dapăi mă-nvârtém pingă oi, că aşeea era plăşerea mé. După-şeea, mă luam desară, cân’ muljém oile-n porneală, apoi le porném pe-o faţă, cum să spune acolo la Mnihăiasa, acolo printră izvoară, între munţîî năsodenilor, a sălăoanilor, a tăţ munţîî aşiia une-am petrecut. Apăi sara, cân’ erau oile-n porneală, cântam din trâmbdiţă. Auzâţ numa cum cântam şî-n trâmbdiţă: 

(Fragment muzical – din trâmbiţă) 

Apăi lăsam trâmbdiţa. Mă puném apăi şi cântam apăi din trişcă, să mă audă păsările şî cucu. Apăi luam doinile de capăt una şî alta, care-m’ plăşé mnie. 

(Fragment muzical – doină interpretată de George Mihăiese la caval).” 

         Aşa povestea Tudor Jarda. Aşa-i stârnea pe alţii să povestească şi să se povestească. Să-i fie ţărâna uşoară, să nu-l uităm şi să spunem, la rându-ne, şi altora povestea unui însemnat om de cultură românească. 

  

  


1 Dirijorul formaţiei de trişcari din Hodac (nu Hoarda-Mureş), Emil Pralea era sculptor în lemn şi meşter de trişte. 

 

2 CD-ul cu înregistrarea document l-am primit de la înv. Elena Lupşan din Leşu 

 

3 Să precizăm că năsăudenii şi bistriţenii pronunţă “Năsăud” cu accent pe al doilea “ă”. 

 

4 Cam prin 1953, prof. Tudor Jarda din Cluj trimite lui Toma T. Artene din Leşu o scrisoare (nedatată). Merită publicată. „Domnule Drag, În săptămâna viitoare să nu programaţi nimic (adică în 29) pentru că nu pot merge. Dar de mîine în două săptămâni voi veni la Leşu împreună cu scriitorul Vasile Trifu şi cu tov. Buşecan resp. cultural la regiunea de partid. Adică vrem să venim sîmbătă dimineaţa în Leşu şi să şi mergem cu trenuţu în sus unde se lucrează la butin. Am vorbit cu ştabii de aici şi vrem să facem o piesă de teatru (stil Răşinari) cu acţiune locală, legată de ţapinari, eventual, şi să ne documentăm. Tov. Buşecan este deasemenea autor dramatic şi are să ne ajute pe toate liniile. A fost Militaru pe la Cluj şi ne-a spus că ne garantează la Rodna cel puţin 1500 încasări, aşa că ar fi bine ca atunci Duminică în 6 oct. să mergem la Rodna să vadă şi ştabii programul şi să vadă posibilităţile actorilor. Ar fi bine iarăşi să avem triştile pe atunci să mergem cu formaţia completă. Scrieţi urgent lu Emil [Pralea din Hodac] să trimită şi vreo 8 trişti de a II-a şi vreo 6 de a III-a. Trebuie la “Cîntecul ţapinarului”. Noroc şi rezolvaţi cum se poate mai bine.” 

  

 
 
Referinţă Bibliografică:
AMINTIRI DESPRE TUDOR JARDA / Veronica Oşorheian : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 143, Anul I, 23 mai 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 Veronica Oşorheian : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Veronica Oşorheian
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!