Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Manuscris > Amintiri > Mobil |   



Amintiri despre staţionarea temporală atrupelor ruseşti, în comuna Costeşti-Vâlcea, în timpul înaintării lor spre apus, după 23 august 1944
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
AmintiAmintiri despre staţionarea temporară a trupelor ruseşti, în comuna Costeşti – Vâlcea, în timpul înaintării lor spre Apus, după 23 august 1944.  
  
ARTICOL DE PROFESOR EMIL ISTOCESCU 
  
Trecerea şi staţionarea temporară a unor eşaloane ale trupelor ruseşti, nu mult după 23 august 1944 şi prin comuna Costeşti-Vâlcea, a ţinut probabil de strategia înaintării spre Apus, (ţinta fiind Germania nazistă) a acestora, pe mai multe căi rutiere din ţara noastră, dându-se astfel impresia că s-a săvârşit, în aceaşi timp şi eliberarea României. 
  
Şoseaua naţională care leagă Târgu-Jiu de Rm. Vâlcea trece pe la marginea de sud a comunei Costeşti. 
  
Pe această arteră rutieră s-au trezit şi locuitorii de prin aceste părţi cu un huruit infernal făcut de armata rusă cu chesoane şi tunuri, cu căruţe încărcate cu muniţie şi armament, cu harnaşamente şi bucătării mobile de campanie, instalaţii sanitare şi de prim ajutor, etuve şi, bineînţeles, mulţime de ostaşi. 
  
Refacerea forţelor şi completarea hranei pentru trupă şi animale impunea o astfel de staţionare, într-o zonă propice, cu potenţial economic şi aşezare strategică, în imediata apropiere a şoselei naţionale. 
  
Aşa se face că într-o bună zi toată comuna a fost năpădită de o sumedenie de ostaşi simpli ai bravei armate roşii, însoţiţi de comandanţii lor, gloată pestriţă de indivizi în majoritate blonzi, unii mai roşcovani cu părul tuns scurt, alţii asiatici cu ochii oblici şi cu feţele late, cu nasuri cârne şi mici, sau, dimpotrivă, borcănate, însoţiţi de maşini, căruţe cu bagaje, trase de cai asudaţi şi plini de praful lungului drum străbătut, s-au aciuit, pe grupuri, în toate satele comunii. 
  
In apropierea casei noastre aflată peste apa râului Costeşti, spre răsărit, în satul Blezeni, era un zăvoi umbrit de un pâlc de anini înalţi. Acolo au fost aduşi caii de la toate căruţele şi chesoane ori tunuri şi etuve sau de la bucătăriile de campanie şi priponiţi de unul sau doi anini care fuseseră tăiaţi şi legaţi orizontal de alţii rămaşi în picioare. 
  
Grăunţele de ovăz sau porumb, ori de grâu le erau date fiecărui cal în câte o traistă agăţată de gât, iar jos, în faţa animalelor erau aduse maldăre de nutreţ verde ( fân, costreie, iarbă), proaspăt. 
  
Toată această alimentare a fost luată de la populaţia locală, care n-a crâcnit în faţa eliberatorilor, fiind bucuroasă, nevoie mare! In ceea ce a privit mulţimea armatei ruseşti, aşezate temporar - sine die - pentru întremare şi odihnă, s-au luat, operativ, două feluri de măsuri: 
  
-ofiţerii au fost încartiruiţi prin casele mai arătoase ale sătenilor, iar gradaţii inferiori şi restul trupei au fost instalaţi în câteva livezi şi grădini cu pomi fructiferi, care le asigurau umbra şi, parţial, hrana oferită gratis de fructele ogrăzilor. 
  
Mulţi dormeau în căruţe, alţii pe jos, în iarbă, înfăşuraţi în foi de cort. Astfel, o aşa grupare a fost instalată nu departe de casa noastră, în livada unui vecin, Pamfil Stoican, adunătură heteroclită de bărbăţi şi femei, purtând rubăşti, închise cu nasturi sau copci până la gât, încinşi cu centuri groase, iar în picioare purtând cizme cu carâmbi scunzi, largi şi foarte moi. 
  
Printre cei aşezaţi aici, mi-am făcut curaj şi m-am amestecat, prudent, şi eu, într-un sistem original de comunicare, mai mult prin gesturi şi mimică. Aveam atunci, în vara anului 1944 numai 11 ani şi câteva luni, şi trecusem în clasa a V- a primară la şcoala din comună. 
  
Propaganda curentă, dinainte de întoarcerea armelor împotriva nemţilor era destul de subiectivă şi de prăpăstioasă în ceea ce-i priveşte pe ruşi. Consideraţi, în deobşte, bolşevici şi atei, rapaci, sălbatici şi violatori, mai toată lumea era înspăimântată de ce se va întâmpla odată cu venirea lor peste satele şi oraşele ţării. Printre cei mai neinstruiţi şi creduli, se acreditase şi bănuiala că sunt, unii dintre ei, chiar canibali. 
  
În mare măsură, aceste supoziţii, din păcate, s-au confirmat, comuna noastră nefăcând excepţie de la regulă. Mentalitatea de ocupanţi, tare de educaţie, vicii cronicizate au condus şi aici, ca şi aiurea, la abuzuri şi abateri de la disciplina de care făceau paradă. 
  
În scurtul răstimp de când se schimbase soarta războiului, iar noi deveniserăm aliaţi cu duşmanii de ieri, au fost luate măsuri pentru a se retuşa imaginea aceasta sumbră despre ruşi. Am făcut abstracţie de această imagine care circula ca produs folcloric despre ,,eliberatorii” noştri, nu atât din spirit de bravadă şi curaj, cât mai repede din curiozitate, amestecată cu credulitate şi împrudenţă, intrând printre ei. 
  
Eram curios să-i văd de aproape, să-i aud cum vorbesc o altă limbă, pe care nu o mai auzisem, să observ felul cum se comportă şi ce fel de îmbrăcăminte au, ce şi cum mănâncă, de unde le vine mâncarea, în ce o servesc şi cine le-o prepară. 
  
M-am mirat că printre atâţia bărbaţi se aflau şi câteva femei, îmbrăcate ostăşeşte, ca şi bărbaţii, purtând şi epoleţi, cu insemne de grad. 
  
Artelnicii, cu şorţ la brâu, serveau aşa, pe întinderea livezii cu pomi, pe unde erau răspândiţi pentru odihnă ostaşii Mâncarea era pusă în gamele de aluminiu, uşoare, iar lingurile, din acelaşi fel de material, erau prevăzute şi cu cuţit şi furculiţă şi erau puse, după întrebuinţare, în carâmbul cizmelor. Pâinea lor era făcuţa în tăvi de tablă şi era foarte acră. Mai toţi fumau mahoarcă - tutun ordinar tocat, şi de proastă calitate-, păstrată în săculeţi de pânză, strânşi la gură cu sfoară, iar foiţele le păstrau în tabachere. 
  
După ce trupele ruseşti pătrunseseră în inima ţării, li s-au pus la dispoziţie nişte dicţionare ruso-române, cuprinzând vocabularul uzual, de strictă necesitate şi cu o serie de sintagme, expresii şi locuţiuni, cu ajutorul cărora să se poată descurca. Am avut prilejul să constat lucrul acesta pe viu, când am intrat printre câţiva ruşi staţionaţi în livada lui nenea Pamfil. Cel cu care am reuşit să încheg puţină conversaţie a scos din raniţă un mic dicţionar, încercând să-i simtă cât de cât sprijinul. 
  
Mai eficiente au fost însă, tot semnele limbajului mut, gesturile şi mimica, rusul cerându-mi: pila-pila, însoţind cuvintele ruseşti de un semn cu mâna, care a fost perceput de mine ca un du-te - vino, însemnând rezultatul acţiunii de pilit fier sau lemn. M-am repezit acasă şi i-am adus o pilă, dar văzând ce am înţeles să-i aduc, m-a privit strâmbându-se a silă şi mi-a dat de înţeles tot prin gesturi că sunt îngust la minte ori nepriceput, completând cu o zicală rusească: 
  
-Tî durak crasnâi, i burak! 
  
Văzându-mă nedumerit, a deschis dicţionarul de campanie şi, adunând înţelesurile cuvintelor din cuprinsul zicalei sale, am obţinut următoarea calificare: 
  
-Tu eşti prost şi roşu ca dracu! 
  
M-am repezit din nou acasă şi i-am adus ceea ce vrea de fapt: un ferestrău de mână. A doua zi când i l-am cerut înapoi, s-a uitat încruntat la mine şi s-a prefacut că nu înţelege ce vreau. Tot cu hapca ne-au luat şi coasa! (ei încercau să ne explice că aceasta este de fapt rechiziţionare!?) Neputând să mai redobândesc aceste unelte, am plecat blestemând în gând pe aceşti indivizi abuzivi şi cinici. 
  
Am rămas fără aceste unelte pentru încă multi ani, de atunci încolo, fiind nevoiţi să cerem împrumut de pe la vecini, când aveam vreo trebuinţă. De bine de rău, noi am rămas numai cu această pagubă, dar alţi consăteni au păţit şi mai rău. 
  
,,Oaspeţii” noştri umblau prin sat, obligând lumea să le dea alimente şi păsări, pe care le băgau în câte un sac, după ce le suceau gâtul (evitând, în caz de tăiere, pierderea de sânge). 
  
Unul dintre ei, văzut de mine, nu de altcineva, trecând pe lângă o fântână, la o intersecţie de drum, fântână care avea o troiţă pe care erau pictaţi sfinţi hieratici, după tradiţia noastră creştin-ortodoxă, sub care erau scrise numele ctitorilor şi ale altor credincioşi din sat, s-a uitat cu o privire sfidătoare la icoană, s-a strâmbat şi a scuipat a greaţă şi dezgust într-acolo. 
  
Demonstra prin gestul său că avusese efect educaţia ateistă imprimată de tătucul Stalin supuşilor săi. 
  
Dar, cea mai bună dovadă că ruşii nu degeaba erau vestiţi ca mari beţivani, aveam să o constatăm şi noi, locuitorii comunei vâlcene Costeşti, tot pe viu. Se ştie că şi aici, ca în orice altă zonă colinară şi de deal se face ţuică de prună de cea mai bună calitate şi tărie, iar tot omul gospodar ţine în magazie sau chelar câte un butoiaş cu astfel de licoare. 
  
Ruşii noştri ,,eliberatori” – vorba vine -, numai ce au descins în comuna noastră, că au şi început să mişune prin curţile şi gospodăriile localnicilor, obligându-i să le dea alimente şi băutură. Mai toţi oamenii, de frică, dar şi din bun simţ creştinesc, s-au conformat, evitând urmări neplăcute. 
  
Numai unul, vecin cu cimitirul comunal, în satul Ferigile, poreclit Codiţă ( nume dat în glumă şi cimitirului. Când vreun şoltic urează neprietenilor „-Vedea-te-aş la Codiţă!” se ştie ce sentimente nutreşte fată de acesta), a făcut imprudeţa să refuze pe nişte ostaşi ruşi care pătruseseră în curtea sa, cerându-i băutură, deşi erau deja beţi. 
  
Refuzul acestuia li s-a părut obrăznicie, unul dintre ei a scos pistolul şi a tras în plin, nimerind pe nenea Mitu lu` Codiţă în picior. N-a murit, dar nici teafăr n-a rămas, ci schiop pentru tot restul vieţii. Glonţul următor a fost tras în doagele butoiului cu ţuică, iar din ţuţuroiul stârnit s-au adăpat pe săturate setoşii oşteni ai Armatei Roşii. Reclamaţia adresată de victimă şefilor acestora n-a avut nici o urmare; dimpotrivă, Codiţă a fost acuzat că a dovedit aroganţă şi sfidare faţă de luptătorii ruşi. 
  
Groaza cea mai mare au trăit-o femeile: mame, soţii, bunice, nurori, fete şi copile, care auziseră de grozăviile de care erau în stare aceşti primitivi needucaţi şi înrăiţi, determinate să se ascundă cât mai ferit, care pe unde a putut: prin fânare, prin magazii, prin pivniţe, şoproane, ori prin podurile caselor şi în coşarele vitelor. 
  
Cele două surori ale mele s-au culcat în mai multe nopţi, departe de casă, pe coastă, sub frunzarul umbros al unui gorun. Bruma de bunuri casnice precum îmbrăcămintea naţională de sărbătoare, covoare şi carpete ţesute în război, în casă, vese′lă, unelte din gospodărie etc., au fost pitite de noi (eu, mama şi surorile) într-o mică încăpere, ca o pivniţă, chiar sub sala casei, unde ţineau bunicii, de obicei, iarna, cartofii să nu îngheţe. 
  
Chepengul de la coborârea în această ascunzătoare improvizată ad-hoc a fost mascat oarecum ingenios de mama cu un preş, deasupra căruia am tras una din maşinile de confecţionat frânghii, rămasă de la răposatul nostru tată, care fusese meşter frânghier calificat. În felul acesta, atenţia ruşilor care s-au perindat în acele zile de groază prin curtea şi gospodăria noastră, a fost distrasă: cercetau cu interes maşina, fără să bănuiască de ce sub ea era un preş, care acopereea intrare în micuţa noastră ascunzătoare. 
  
Preţ de o zi şi o seară au stat la noi doi ofiţeri (ziua în sala dinpre drum, scriind ceva corespondenţa, iar seara mutându-se într-una din camere unde am încropit, mai mult prin gesturi şi semne, o discuţie), aceştia dovedindu-se mai corecţi şi ceva mai manieraţi. 
  
Am observat că unul dintre cei doi likinanţi scrisese o epistolă întinsă, într-o caligrafie de toată lauda, familiei sale din îndepărtata patrie rusească. A scos apoi din portofel o fotografie cu soţia şi copiii, arătându-mi-o cu o înfăţişare înduioşată. Pregătindu-şi o ţigără din tabacioc, scos cu vârful a trei degete din acealşi tip de săculecior, a închis scrisoarea fără plic, făcând din aceasta un fel de triunghi, cu colţurile bine prinse în interior, iar pe faţa rămasa liberă a scris adresa într-o tot aşa de perfectă caligrafie  
  
* 
  
După câteva zile de zaveră, spaime şi vânzoleli, de necazuri şi amărâciuni, toţi ruşii încartiruiţi şi cantonaţi la noi în comună şi-au strâns bagajele, le-au îmbarcat în mijloacele de transport de care dispuneau şi s-au mistuit pe şoseaua cea mare, cu direcţia Germania-Berlin, acela fiind ţelul final ordonat de stăpânul de la Kremlin. 
  
* 
  
Localnicii au rămas cu râsu-plânsu, să-şi oblojească rănile (sufleteşti, mai ales), dar răsuflând uşuraţi şi închinându-se că au scăpat de ...eliberatori. 
  
* 
  
Pe şoseaua naţională care urcă pe Dealul Costeştilor, devenit celebru în anii noştri, datorită altei hoarde, de data asta de minerii manipulaţi de aventurierul Miron Cozma, am auzit atunci, la sfârşit de august 1944, încă preţ de mai multe zile şi nopţi, huruitul din ce în ce mai înabuşit al căruţelor, al pieselor de artilerie, al bucătăriilor de campanie şi al miilor de ostaşi învăluiţi într-un înalt şi uriaş nor de praf. 
  
În ceea ce mă priveşte, ca martor şi actor în aceste momente de tristă memorie, am reţinut că ,,sunt prost şi roşu ca dracu”, dar şi că pila-pila, adică ferestrăul şi coasa familiei mele au intrat în patrimoniul trupelor ruseşti eliberatoare, ca pradă de război. 
  
Prof. pensioner Emil Istocescu 
  
 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
Amintiri despre staţionarea temporală atrupelor ruseşti, în comuna Costeşti-Vâlcea, în timpul înaintării lor spre apus, după 23 august 1944 / Al Florin Ţene : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 259, Anul I, 16 septembrie 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 Al Florin Ţene : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Al Florin Ţene
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!