Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Cultural > Artistic > Mobil |   


Autor: Ştefan Lucian Mureşanu         Publicat în: Ediţia nr. 211 din 30 iulie 2011        Toate Articolele Autorului

AMINTEŞTE-ŢI CĂ VEI MURI
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
„AMINTEŞTE-ŢI CĂ VEI MURI” 
  
de Ştefan Lucian MUREŞANU 
  
Am alergat o viaţă după toate neîmplinirile şi răutăţile celor care, parcă scrişi, au fost a-mi urmări paşii. Îi simţeam în spatele meu şi respiraţia lor îmi intoxica aerul pe care nevoit îl inspiram. Eram emfatici unul faţă de celălalt şi asta o ştiam; este o impresie că avem prieteni, de fapt fiecare se zbate ca oricare necuvântătoare pentru a exista şi a-şi atinge ţelul. Este singurul lucru conştient al existenţei noastre. Un suflet înrobit, pătat, supus excentrismului nostru. Ne place să ne credem superiori şi să ne evaluăm prin nimicnicia noastră excrementele gândirii în faţa altor progenituri umane, ridicându-ne deasupra limitei bunului simţ. În fapt, suntem nişte ceva-uri nesemnificative în faţa Universului. Spunând cantitate, mă refer la toată încărcătura materiei cenuşii pe care, într-un timp al existenţei noastre, am acumulat-o pentru a ne infatua, folosind-o pentru mărire, pentru onoruri, pentru o diplomă care să ne aureolizeze. Cine nu are diplomă, în conceptul tuturor, poate fi considerat un nimic, chiar dacă, în situaţii diferite ne depăşesc cu mult, primordial fiind bunul simţ.  
  
Să nu ne ascundem după palmele pe care le vrem să ne ferească adevărata faţă. Printre degete ne trădează lumina ochilor, care scânteiază în faţa altora, la fel de ascunşi ca şi noi, străfundurile. Şi pentru a fi mai concret în ceea ce am spus mai sus, să trecem la a ne prezenta în diferite ipostaze ale vieţii, pe care cu siguranţă le-aţi trăit şi urmărit aşa cum şi eu, la rândul meu, le-am avut drept experienţe. 
  
Urcam treptele intrării unei instituţii de stat. În faţa mea un semen robust, într-un costum de vară, dintr-o stofă de bună calitate, cu o pălărie cu boruri largi, trecut de şaizeci de ani, se înălţa semeţ pe fiecare treaptă pe care o urca. Era un semn al ignoranţei. Îl priveam pentru că altceva mai bun, în momentele acelea, nu aveam de făcut. La un moment dat am zâmbit când omul a intrat pe uşa clădirii şi doi dintre cei care păzeau s-au aplecat în faţa lui salutându-l slugarnic. Mi-a venit şi mie rândul să intru iar cei doi nici nu m-au băgat în seamă. Am aflat de altfel, ajungând să îl cunosc până în cele din urmă pe insul robust, că era şeful unui departament important al instituţiei. Departamentul la care fusesem trimis să rezolv una dintre cererile pe care Universitatea la care eram consilier, la vremea aceea, mi-o dăduse ca sarcină.  
  
După trei sferturi de oră de aşteptări, la uşa cabinetului acestui şef, timp în care secretara foise, intrând şi ieşind însoţită mereu de alţi noi veniţi, ce nu aşteptau ca ceilalţi, plictisiţi şi obosiţi, cu tot felul de hârtii şi probleme ale instituţiei!!!, am fost primit de domnul în funcţie. 
  
M-am prezentat înmânându-i dosarul şi scrisorile Senatului universităţii. A răsfoit două dintre revistele suport de curs universitar, a citit sau mai bine spus a trecut cu privirea peste materialele pe care i le adusesem spre documentare, le-a închis şi mi-a spus rece: Nu ştiu, voi încerca să văd ce pot face pentru dumneavoastră. Vă anunţăm. Am rămas uimit. Un timp pe care l-am pierdut aşteptând să-mi răspundă sec, dezinteresat de ceea ce doream să informez instituţia respectivă, în ciuda faptului că un set de documente îi fuseseră trimise spre studiu cu o lună înainte. Ridicându-se de pe scaun am înţeles că audienţa luase sfârşit. L-am salutat, părăsind sala. 
  
A doua zi, am apelat la alte foruri, pentru că nu am stat aşteptând la un semen dezinteresat de cultura română, el fiind om de cultură! şi, în sfârşit, problema universităţii noastre a fost rezolvată. 
  
Anii au trecut. Ironia sorţii. După aproape şapte ani urcam aceleaşi trepte, ale aceleiaşi instituţii. Doamne, era cald, într-o frumoasă zi de sfârşit de iunie. Cineva în spatele meu m-a strigat, m-am întors şi am întrezărit, printre cei care urcau treptele, un trup robust, obosit. Aşteptând pe cea care mă strigase, am urmărit pe cel ce cu şapte ani în urmă suia zvelt, treptele acestei instituţii. De data acesta cei doi agenţi de la intrare nu l-au mai băgat în seamă şi nu s-au mai rupt de şale ca cei de acum şapte ani în urmă, erau alţii şi mult mai tineri. Nici măcar nu îl priviră fiind ocupaţi cu un tabel pe care urmau să-l semneze.  
  
Am salutat pe cea care mă strigase, am schimbat două vorbe şi ne-am luat la revedere. Grăbit, am urcat treptele urmărindu-l pe cel care cu ani în urmă era „cineva” în această instituţie şi care acum devenise un oarecare, ca toţi ceilalţi solicitanţi. A urcat la etajul unde cândva îşi avusese biroul, cu secretare şi subalterni care roiau în jurul lui şi care acum treceau, poate, pe lângă el, făcându-se că nu-l cunosc, că anii au trecut şi multe s-au schimbat. S-a aşezat pe canapeaua din holul de aşteptare unde se mai aflau încă trei persoane. Într-un timp scurt au mai apărut două, unul tânăr ce nu avea mai mult de treizeci de ani iar celălalt apropiindu-se de cincizeci de ani. Costumele pe care le purtau le evaluau funcţiile cu care sfidau pe toţi cei ce îndrăzneau a se ridica să le stea în cale. Se apropiară de birou şi, când au intrat, sfidând persoana semenului robust, care nădăjduia tăcut, bineînţeles că primirea le-a fost pe măsura aşteptărilor.  
  
Timpul se scurgea greu. Groaznica aşteptare în zadar. Unul dintre cei care se afla pe canapea zise într-un târziu: Au funcţii să rezolve problemele instituţiilor care au nevoie de mâzgălitura lor, nu de pierdere de timp. 
  
Semenul oftă coborându-şi privirea. Oare conştientiza că şi el procedase cândva la fel, ignorându-i pe cei care smeriţi, îngenuncheaţi, veneau la el să îi cerşească o audienţă şi o semnătură, care pe atunci valora foarte mult? Timpul, ce îţi rezervă timpul? Suntem frunze în vânt, figuri trufaşe. Ne distrugem unul pe celălalt neavând remuşcări. Ne batjocorim şi ne umplem cu noroi nepăsându-ne de suferinţele aproapelui nostru şi, după toate acestea ne ascundem ca nişte năpârci, atunci când nu mai avem putere dându-ne victime ale unui sistem pe care cu toţii îl slujim, acela de ignorare şi înfumurare peste măsură. 
  
Să nu uităm că murim duhnind a putreziciune. Toţi avem acelaşi sfârşit. 
  
După aproape o oră de foiri şi intrări la domnul şef de departament, tânăra secretară se arătă zâmbitoare adresându-se celor care nervoşi aşteptau audienţele: Domnul secretar părăseşte instituţia şi se întoarce peste o oră.  
  
Cei prezenţi rămaseră muţi uitându-se unul la celălalt. Semenul s-a ridicat pornind spre treptele care duceau spre ieşirea din instituţie. Cobora agale. Două femei, care discutau aprins, cu câte două bibliorafturi în braţe, trecuseră grăbite pe lângă bătrân. Acesta le observă şi parcă vruse să le spună ceva. Se opri însă cele două femei nici nu-l băgară în seamă, discuţia lor era mult mai importantă decât depănarea amintirilor bătrânului pensionar. La vreo câţiva paşi, după ce semenul dăduse colţul treptelor, una se opri din discuţie spunând: Ştii cine era? M-am făcut că nici nu-l văd. Un nemernic. N-a mai murit ... Cealaltă zâmbi amarnic, completând: Tu, dar eu că i-am fost în directă subordonare. Pentru fiecare există un sfârşit. Nimeni nu stă până la moarte în vârful piramidei. 
  
Abia atunci am înţeles că evaluatorii noştri sunt toţi cei cu care zi de zi intrăm în contact. Ne privim, vorbim unul cu celălalt, de multe ori dăm impresia că suntem de acord cu ceea ce face cel cu care convieţuim: familie, colegi de şcoală, de serviciu, colaboratori ocazionali. Cât de falşi suntem.  
  
Într-un tren Rapid ascultam istorisirea a două doamne, trecute cu mult peste patruzeci de ani. Înconjurat de patru femei şi un bătrânel nostim, pus pe glume, răsfoiam o revistă. Însă, când povestea de viaţă a aceleia, care stătea în dreptul ferestrei în direcţia opusă mersului trenului, începuse să atragă atenţia, liniştea se aşternu peste întreg compartimentul. Îşi depăna cazul cu voce tare întoarsă spre cea care o asculta şi care se părea a-i fi o cunoştinţă veche, întâlnită după un lung şir de ani de absenteism. Îl relatez ca pe un episod de viaţă ieşit cu totul din comun şi la care te-ai fi aşteptat să fie subiectul unui roman bestseller.  
  
Suntem oameni şi avem atâtea de ascuns unul faţă de celălalt, atâtea de reproşat eului nostru pentru tot ceea ce facem de multe ori fără a cugeta. Ce energii răutăcioase ne împing să încălcăm legitatea binelui în favoarea răului. A fost un timp în urmă în care m-am întrebat îndelung de ce există ură?... Şi mi-am răspuns după grele experienţe ale vieţii, pentru a se face echilibru între bine şi rău. Nimic nu există fără echilibru, totul este drămuit pentru fiecare dintre noi. Gândurile sunt energii care transformă în materie bucuriile, pedepsele. Le primim după fapte. Ura întunecă, bunătatea luminează. Câtă strâmbăciune şi urâţenie atâta frumuseţe şi bunătate. Echilibrul acesta îl avem de la începuturi, Abel şi Cain. Ura doboară, bunătatea ridică. 
  
Am trăit împreună cu el douăzeci şi unu de ani. L-am lăsat să se apropie de mine, de sufletul meu, să-mi pătrundă în inimă şi ... , în liniştea care acoperise compartimentul cei prezenţi ridicară sprâncenele ca semn că aşteptau nerăbdători firul povestirii. Femeia nu avea în faţa ei decât pe cea căreia îi relata cele trăite cu bărbatul pe care, am înţeles mai târziu, o părăsise. Pentru ea, noi, ceilalţi, nici nu existam. Povestirea continuă: mi-a distrus cei mai frumoşi ani ai vieţii mele. Bătrânul îşi permise să intervină: sunteţi încă destul de tânără ... Se făcu o pauză scurtă după care, privindu-l, femeia continuă: în comparaţie cu vârsta dumneavoastră. La patruzeci şi şapte de ani, nu mai sunt atât de tânără încât să reîncep o căsnicie. Mi-am format tabieturi, curiozităţi ale vârstei, multe s-au schimbat în douăzeci şi unu de ani. Ea de fapt ştia că noi, cei prezenţi, o ascultăm, cu vrerea sau fără vrerea ei, altfel, discuţia cu partenera de dialog s-ar fi desfăşurat în şoaptă sau pe culoar. Ce aştepta această doamnă de la noi? 
  
Se întoarse în vechea poziţie către cea căreia îi vorbea, continuând: Tot ceea ce mi-a revenit mie, după moartea părinţilor mei, a intrat şi în posesia lui. Nimic nu mai era al meu şi am crezut în el. În liniştea lui, de vreo zece ani începuse să-şi pună de-o parte bani, fără să ştiu, să-i prospere firma pe care, de altfel, el nu avea decât puţin băgat în ea, toţi erau ai celor doi parteneri, cu care copilărise şi pe care i-a îndatorat. Unul s-a sinucis iar celălalt a plecat în Canada, trimiţându-i, ca un naiv, bani pentru deschiderea liniilor de producţie. Îl minţea că a deschis două mici întreprinderi de mobilă confecţionată din răchită, şi că în curând îi va trimite în Canada prima producţie. Banii şi i-a pus într-o bancă din Occident şi, când a terminat cu mine, a dispărut pentru totdeauna. A girat cu casa fără ştiu, a scos banii din bancă, bani rezultaţi din vânzarea caselor părinţilor mei, bani mulţi. Doamna care se afla în dreapta bătrânului, înspre uşă, pe aceeaşi linie de canapele cu mine, în direcţia mersului trenului, ţinu să o întrebe: Nu aveţi copii?, răspunsul sosi imediat: nu. Se purta atât de frumos cu mine încât nu am putut bănui niciodată că în adâncul inimii sale ascundea atâta nimicnicie, atâta făţărnicie. Cu nimic nu s-a dat de gol. Îmi vorbea atât de frumos încât m-a făcut să-i dăruiesc totul, rămânând pe drumuri ... Se făcu linişte. Nimeni nu dorea să întrebe nimic. Femeia continuă dar de astă dată privirea ei se îndreptă spre mine, care şedeam vis-a-vis de ea: Poate mă întrebaţi de ce a plecat? Pentru că ura lui faţă de tatăl meu, care avea o funcţie şi care s-a opus căsătoriei noastre, nu a încetat niciodată. Îmi spunea când avea prilejul: „trebuie să sufere şi taică-tu”, după care zâmbea sărutându-mă pe obraz. Eu o luam drept o glumă şi spuneam: nu mai fi rău. El îmi răspundea, râzând: din asta mă hrănesc. Bătrânul întrebă: Şi nu v-aţi dat seama din nimic că e un om malefic? Femeia răspunse: Nu, din nimic. Bătrânul continuă: spuneaţi că tatăl dumneavoastră a avut o funcţie ... onorabilă, nu l-a simţit cu nimic? Cum se comporta faţă de el? Femeia lăsă privirea în pământ, pentru prima dată de când începuse povestirea oftă greu, foarte greu. Îşi ridică privirea fără să ne vadă, continuând: în douăzeci şi unu de ani nu s-au văzut decât de două ori. S-a tot dus pe unde a lucrat să îl ajute în privinţa mea. Lumea îl uitase, se schimbaseră multe. Mi-am lăsat serviciul pentru firma la care credeam că lucrează pentru noi, alergând cu contracte prin ţară şi ... în realitate eram un pion de la care a scos toate economiile părinţilor mei. El nu avea familie? Se auzi vocea femeii care o ascultase cu multă atenţie din dreapta bătrânului. Răspunsul sosi: nu, o familie s-ar fi putut să aibă dar despre ea nu mi-a vorbit niciodată. Îmi spunea mereu că este singur pe acest pământ care nu este al lui. Atunci am zâmbit iar ea m-a observat. M-a urmărit cu coada ochiului pe tot parcursul completărilor celorlalţi. Când am simţit oboseala mi-am lăsat capul pe una dintre tetierele scaunului şi am adormit. Tangajul trenului, discuţiile celor care nu mai conteneau m-au trezit după un timp. Mai aveam puţin până la destinaţie aşa că toţi începuseră să se pregătească de coborâre. Mă întinsesem să-mi iau bagajul când cea cu care se însoţise i se adresă pe numele de familie, un nume care-mi sună destul de cunoscut. M-am întors şi am îndrăznit să o întreb: Sunteţi fiica fostului ... de la Departamentul de Stat?... Ea ridică privirea de la bagajele pe care tocmai şi le aşezase pe canapea schiţând un semn de întrebare: L-aţi cunoscut pe tata? I-am răspuns scurt: Da. A mai vrut să spună ceva dar cei din compartiment s-au pus în mişcare înaintând spre coborâre.  
  
Pe peron am urmărit-o până când a dispărut în mulţime. Avea acelaşi mers ca al tatălui său şi, acum, după ce aflasem că ea este fiica celui pe care îl cunoscusem, întâmplător, într-o ocazie nefericită, îi vedeam asemănările şi vocea era a şefului aceluia care, în urmă cu ani, mi-a dat o rezoluţie seacă, nu numai mie, ci şi altor petenţi care plecau de la el nemulţumiţi de răspunsurile lui.  
  
Câtor oameni le este dat să trăiască astfel de istorii ca cea pe care am trăit-o eu! 
  
 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
AMINTEŞTE-ŢI CĂ VEI MURI / Ştefan Lucian Mureşanu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 211, Anul I, 30 iulie 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 Ştefan Lucian Mureşanu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Ştefan Lucian Mureşanu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!