Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Stihuri > Mozaic > Mobil |   


Autor: Dumitru Buhai         Publicat în: Ediţia nr. 321 din 17 noiembrie 2011        Toate Articolele Autorului

Am revazut izvorul!

 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

 

E destul doar o clipă,
Ca să-ţi pierzi echilibrul
Şi să-ţi simţi ruptă o aripă
Ce-ţi îngreunează de tot zborul! 

E destul doar o vorbă năroadă,
Ca sufletul tău alb să ţi-l roadă
Şi să te trezeşti pierdut în gândire,
Când învinge, în tine, a ta fire... 

E destul doar să priveşti bâlciul
Şi să-ţi dai seama de înstrăinare;
Fie locul un vacarm din stadion
Sau în tăcerea la-nmormântare! 

E destul doar o clipă-n gândire,
Ca să revii la pace şi liniştire!...
Şi cât am nevoie şi eu acuma de ea,
Ca să am elixirul fericirii-n viaţa mea! 

Dumitru Buhai 


Când am urcat în avionul ce urma să ne ducă spre România, mi s-a părut că trec un deal şi ajung într-un sat românesc, în care graiul străbun este păstrat cu sfinţenie. Cuvintele ce le auzeam împrejur îmi păreau versuri de cântec şi melodia sufletului născut lângă apa de izvor... Şi cuvintele ce le auzeam îmi dădeau liniştea ce-o căutam... 

Pe valuri de nori şi în zumzetul motoarelor, înconjuraţi de razele de soare şi de albastrul cerului fără sfârşit, am călătorit ore în şir şi am avut răgazul să reflectez la vatra strămoşească şi la preţul ce l-am plătit ca să rămân cu sufletul curat ca apa de izvor şi cu credinţa în Dumnezeu nealterată de valurile năpraznice şi reci ale vieţii. De dragul parfumului şi al frumuseţii trandafirului, se merită să înduri şi înţepăturile dureroase ale unor spini ascunşi sub petalele roşii, galbene sau albe, ori sub frunzele de un verde crud, cum poţi îndura şi trădarea, lăcomia şi trufia unor oameni de neomenie şi plini de trufie!... 

Aterizarea la Otopeni mi-a împlinit dorul atâtor ani de speranţă şi surghiun... Mi se părea că visul şi realitatea se împletesc, iar spiritul mi se linişteşte şi rănile încep să se vindece. Îmi venea să îmbrăţişez pe oricine îmi zâmbea sau se uita la noi uimit că atâţia români revin să-şi regăsească izvorul, să respire aer românesc şi să li se sature dorul de ţara aceasta frumoasă, cu oameni de omenie, cu glia ce o numim „acasă”, împodobită de Dumnezeu ca o mireasă frumoasă... O, Românie, ne-a adus la tine dorul de casă!... 

Eram într-o mare de oameni ce vorbeau în frumoasa românească şi parcă fredonau un imn, o odă, un bocet, o baladă, o doină, o elegie sau un basm... Îi ascultam pe oamenii aceştia: fraţi şi surori de neam cu mine, şi-mi simţeam sufletul liniştit, regăsindu-se în poezia graiului străbun... 

Şi mi-am început călătoria în căutarea izvorului, la Bucureşti: oraşul vieţii mele de până la plecare în aventura credinţei şi a biruinţei, ca să mă satur de apa lui curată şi să-mi răcoresc sufletul. Îmi începeam călătoria de revedere, dar şi cea de fiu revenit să-şi vadă casa părintească de sub glia strămoşească, unde ţărâna din ţărână se odihnea, şi să simtă în fiecare fir de iarbă ecoul paşilor străbunilor lui... Şi pomii în floare, în strai de sărbătoare, parcă, îmi salutau sosirea, ca să păşesc pe urmele paşilor părinţilor şi străbunilor mei ce mi-au lăsat moştenire dorul şi sufletul de omenie, ca şi credinţa în Dumnezeu, ca şi iubirea pentru neamul meu... 

Am vizitat biserici, unde am întâlnit prieteni şi fraţi, surori de credinţă şi de suferinţă, prieteni cu inima sinceră pentru Adevărul lui Dumnezeu; şi mi s-a umplut inima de bucurie, când am putut să le mărturisesc credinţa conştientă din sufletul meu... Am reîntâlnit colegi de şcoală – altădată cu inima goală şi fără credinţă – dar acum, îngenunchind la altar şi închinându-se cu mine, lui Dumnezeu. Ce bucurie pentru sufletul meu!... Şi ce biruinţă pentru Dumnezeu! 

Ce surpriză fericită şi bucurie am avut, în sufletul meu, când am întâlnit, în biserici, colegi, profesori sau ingineri, doctori, prieteni de şcoală şi oameni de toate profesiunile, închinându-se liberi lui Dumnezeu!... 

Să aflu că în ţara mea există facultăţi, licee şi şcoli creştine a însemnat o împlinire a unui vis al meu: să-L văd în şcolile din ţara mea pe Dumnezeu... N-am fost de faţă la schimbările minunate făcute în ţara dorului meu, dar cu sufletul şi cu rugăciunea m-am simţit parte din minunile acestea ale lui Dumnezeu pentru neamul meu... 

La Reşiţa şi Orşova, am admirat noile locaşuri de închinăciune într-un stil arhitectonic al zilelor noastre şi cu condiţiile cele mai moderne. M-am simţit şi în aceste oraşe, ca şi peste tot pe unde am colindat în ţară, cu sufletul îmbobocit într-o realitate plină de bucurie, văzând că Dumnezeu a readus liberă credinţa şi în ţara sufletului meu... 

Întâlnind atâţia prieteni şi sceptici întorşi la Dumnezeu, mi-am întărit – şi eu – credinţa în sufletul meu. Mi-au venit în minte cuvinte din Cuvântul lui Dumnezeu care vorbea – vocea Lui răsună şi astăzi... – de multă vreme şi neamului meu: „Omul va trebui să-şi plece în jos privirea semeaţă şi îngâmfarea lui va fi smerită; numai Domnul va fi înălţat în ziua aceea , căci este o zi a Domnului oştirilor împotriva oricărui om mândru şi trufaş, împotriva oricui se înalţă, ca să fie plecat...” (Isaia 2/11-12). 

Am spus – şi o spun – că Dumnezeu vrea să readucă la credinţă şi ascultare poporul român, pentru că vrea ca românii, sau româncele să nu piară , ci să aibă viaţă, prin pocăinţă şi credinţă. Proorocul Zaharia transmite mesajul divin de chemare la ascultare, ca să nu vină ceva mai greu şi mai de nesuportat: „Întoarceţi-vă la Mine – zice Domnul oştirilor -; şi mă voi întoarce şi Eu la voi... Întoarceţi-vă de la faptele voastre rele!...” (Zaharia 1/3, 4-b). 

În continuarea călătoriei, am poposit pe Valea Prahovei, locul unei părţi din copilăria mea, acolo unde se află giuvaierul Bucegilor noştri, unde munţii, pădurile şi râul Prahova îşi etalează frumuseţea şi-ţi dau curajul revenirii la matcă. La Sinaia, mi-am mângâiat privirea pe frumuseţile de pe Valea Furnica, de la Peleş, Pelişor, Cota 1400, dar mi s-a înnegurat privirea şi am simţit cum tristeţea îşi caută culcuşul în sufletul meu la vizitarea orfelinatului din localitate, aflat lângă mănăstirea, de pe povârnişul ce duce spre lumea de tăcere şi mister a munţilor Bucegi, când mi-am amintit de trecut şi am văzut prezentul. Mă gândeam, pe când revedeam orfelinatul cu frumoasele lui alei, de pe coama de deal, dar şi când întâlneam feţele triste şi îngândurate ale copiilor orfani, cât îi iubeşte de mult şi le poartă de grijă acestora Mântuitorul.... 

Să ne apropiem de sufletul orfanilor cu gingăşie şi să punem pe rănile sufletului lor balsamul de mângâiere şi alinare; şi uleiul binefăcător al credinţei şi al speranţei, prin bunătate, omenie şi dragoste sfântă. Cine face rău unui orfan se atinge de ochii lui Dumnezeu, căci El îl iubeşte şi îl ia, pentru totdeauna, sub pavăza Sa!... 

La Buşteni: mica cetate de granit, unde mi-am petrecut trei ani frumoşi din copilărie, am călcat pe urmele ce le-am lăsat pe când încercam să pătrund tainele vieţii şi ale naturii ce o vedeam cu panorama munţilor Caraiman, mereu acoperiţi de nori, şi care, acum, când am revenit de pe meleaguri străine, mi-au stâmpărat al meu dor, când şi-au arătat piscul cu crucea de beton şi piatră de pe creasta lor, când m-am apropiat de poalele Bucegilor. Vedeam aceeaşi cruce, ca atunci când aveam 12 ani, la marginea prăpastiei, de strajă înălţimilor, luminând cu lumina electrică trasă până la ea, împrejurimile, luminiţele becurilor ei văzându-se până departe. Crucea aceasta ce mi-a fascinat copilăria a rămas neclintită de vânturi şi ploi, de zăpezi furtunoase sau de frig sau de căldură şi nici de rugina vremii, ci stătea mai departe, de strajă în vârful de munte numit Caraiman, în lumea ei: lumea tăcerii de stâncă ce mi-a umplut şi mie sufletul de mister şi am săpat cuvinte în poemul 


„Templul tăcerii de stâncă”... 

La Buşteni, într-o sâmbătă cu soare de vară,
În anii tinereţii verzi şi sănătoşi lăsaţi în urmă,
Am făcut o excursie frumoasă; mai spre seară,
Când am admirat Caraimanu-n odihna-i nocturnă... 

M-am oprit lângă crucea din piatră masivă şi fier
Ce stătea cu faţa-i întoarsă spre prăpastia aceea adâncă;
Şi-am pătruns în lumea de basm şi de divinul mister,
Pe vârful de munte, în templul tăcerii din piatra de stâncă... 

Pe cer, au apărut stelele ce luminau strălucind în abis.
Mi se părea c-am pătruns într-o lume ireală de vis!...
Acolo-n templul tăcerii, puteam s-ating până şi stelele,
Iar luna îmi zâmbea fericită ascunzându-mi misterele... 

Cu fiecare minut ce trecea, întunericul devenea tot mai gros,
Dar făclierii cerului luminau, ca să văd că-n jur este frumos.
Îmi era teamă, ca să rostesc vreo silabă din bucuria fericirii,
Ca să nu tulbur cu nimic liniştea din templul nocturn al tăcerii. 

N-aş fi vrut să trezesc pe Cineva acolo: în Cerul acela de Sus,
Unde ştiam că S-a dus să-mi pregătească o Casă frumoasă Isus...
De-atunci, când văd vreo lumină pe cer odihnindu-se-n noapte,
Mă-ntreb, dacă nu acolo-i Templul tăcerii lăsat de mine, departe!... 

Din Buşteni, am urcat munţii Bucegi, la „Babele”, şi, în ceaţa în care ne-a lăsat funicularul, am simţit liniştea de stâncă. Soarele ne-a zâmbit doar câteva minute şi ne-a dat răgazul să admirăm crucea misterioasă de pe vârful Caraiman, martora din templul tăcerii de stâncă... 

La orfelinatul de copii din Buşteni m-am simţit ca acasă, dar am lăsat, pentru câteva minute, să mă cuprindă tristeţea şi nostalgia, înţelegându-i pe copilaşii aceia, cu feţele acoperite de zâmbetele lor palide, când mă priveau cu o curiozitate neobişnuită, iar vorbele lor, când le rosteau, parcă erau venite din ungherele ascunse ale sufletelor lor zbuciumate şi lipsite de dragostea părintească, căci ei trăiau greutatea cu care soarta ştie, pe unii din noi, să-i lovească... Trăiam sentimentele înfrăţirii cu aceşti copii fără copilărie... 

Iarăşi mă rugam lui Dumnezeu să aibă grijă de sufletele şi viitorul lor... Mă rugam şi mă rog lui Dumnezeu să ne dea şi nouă: tuturor românilor să n-avem inimile păgânilor, ci să avem suflete pline de milă şi bunătate, de gingăşia înţelegerii şi iubirii semenului tău, căci şi tu sau eu putem fi, oricând, într-o situaţie similar de precară, stând în faţa sorţii cu mâna goală, sau la groapa morţii!... 

Dacă nu ne-am fi dus şi pe litoral, poate nu s-ar fi realizat visul de a păşi pe urmele tinereţii verzi ce a zburat...; şi cu pescăruşii gălăgioşi ce mi-au ţinut tovărăşie, în revărsatul multor zori, când soarele abia începea să se ivească ca un împărat înfocat peste uscat şi-ntinderea imensă de apă sărată şi binecuvântată, din anii tineri şi de mai târziu... 

Litoralul este o capodoperă naturală pe chipul binecuvântat al României. M-am bucurat şi am fost fericit la reîntâlnirea locurilor, unde am regăsit imaginea unică a întâlnirii infinitului cu finitul, a veşnicului cu temporalul, a nostalgiei şi a bucuriei în faţa peisajului, în auzul zumzetului sau vuietului valurilor mării, dar şi în admiraţia albastrului apei şi a zării, ca şi în cea de răsărit sau apus de soare, ca şi fericirea de a vedea orizontul din depărtare... 

P.S. Un fragment din romanul meu „Emigranţii”, în curs de pregătire să iasă la Lumină... 

  

Referinţă Bibliografică:
Am revazut izvorul! / Dumitru Buhai : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 321, Anul I, 17 noiembrie 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 Dumitru Buhai : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Dumitru Buhai
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!