Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Manuscris > Foileton > Mobil |   


Autor: Stan Virgil         Publicat în: Ediţia nr. 375 din 10 ianuarie 2012        Toate Articolele Autorului

ALMA - cap. I
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
1.  
  
TĂRÂMUL ÎNCREMENIT 
  
- Hei, Prinţ, vino aici! Strigă fata, vioaie. Câinele sări de-a dreptul în braţele ei şi începu s-o lingă pe mâini. 
  
- Ţi-e foame? Întrebă Alma.  
  
"Rou, rou...", se auzi un lătrat care voia să spună da.  
  
- Bine, hai vino cu mine la bucătărie.  
  
Parcă înţelegând vorbele ei, Prinţ îi sări din braţe şi o luă înaintea ei, dând vesel din coadă. Pe holul pavat cu marmură albă, câinele alergă întorcând din timp în timp capul şi privind-o în ochi pe stăpână, să vadă dacă îl urmează.  
  
“Ce vesel este, îşi spuse fata gânditoare, ce ştie el? Este hrănit, îngrijit, spălat, parfumat... ce grijă are? Nici una.”, îşi spuse ea gânditoare, privindu-l duios.  
  
Îi plăcea acest caniş negru care-i fusese credincios şi nu-i înşelase niciodată aşteptările. Păşind astfel, în urma căţelului, nici nu bagă de seamă că telefonul suna...  
  
- Alma - sună telefonul! Se auzi de undeva din străfundul coridorului o voce matură de femeie.  
  
- Alma! 
  
Se auzi iar un apel, de data asta prelung. Mama ştia că Alma are obiceiul de a cădea adeseori în visare şi nu prea o putea înţelege.  
  
Ea fusese întotdeauna genul acela de om practic pe care te puteai bizui la nevoie că va acţiona la timpul potrivit, de aceea nu-şi putea înţelege fata, fapt care o nemulţumea.  
  
Cum telefonul zbârnâia neobosit, dar pentru fată el nici nu exista, mama puse mâna pe receptor resemnată:  
  
- Alo! Răspunse ea, indispusă. 
  
- Sărut-mâna. Mă scuzaţi doamnă, Alma este acasă? Se auzi un glas domol de băiat.  
  
- Bună-ziua. Cine să-i spun că o caută? În acest moment nu poate veni la telefon.  
  
- Sunt Alex. Poate mă sună ea, când apare...  
  
Femeia încuviinţă şi receptorul fu înfipt cu zgomot în furcă.  
  
"Ce fată am şi eu, stă toată ziua cu mintea aiurea... Doamne cu cine o fi semănând?!" se întrebă un pic iritată femeia.  
  
Înaltă, cu o figură fermă si buze subţiri, indica o fire hotărâtă şi uşor ironică. Ochii verzi, pe care-i moştenise de la ea erau pătrunzători şi reci. Când te priveau, simţeai cum o lamă tăioasă ţi se înfige în inimă.  
  
Alma îi moştenise smaraldul ochilor, dar în ceea ce priveşte temperamentul, nu-i semăna deloc, iar ochii ei indicau o eternă melancolie. Mama oftă şi se îndreptă către bucătărie. 
  
- Alma! Repetă a nu ştiu câta oară mama. Alma! Fata tresări şi se încruntă uşor. Simţea instinctiv că mama nu-i înţelege şi aprobă stările de visare.  
  
- Da, mamă! Răspunse ea îndreptându-se către mama sa. 
  
- Te-a căutat Alex! 
  
- Alex? Spuse ea şi pe figură de-odată îi apăru un zâmbet imperceptibil, pe care mama îl prinse iute. 
  
"Îl place... Unde sunt vremurile de altă dată..." râse în sine mama.  
  
- Şi ce vroia Alex, mamy? îndulci tânăra tonul.  
  
- De unde să ştiu eu dragă, dacă tu eşti tot timpul aeriană? Sună-l şi află! şi îşi repeta în sine, obsesiv: "Cu cine o fi semănând, Doamne?!" 
  
Simţind cum bătăile inimii i se înteţesc, Alma fugi, uitând de câinele care se gudura pe lângă ea, flămând.  
  
“Ah, fata asta a mea”, gândi mama, “nici măcar de câinele despre care zice că e al ei, nu-i în stare să aibă grijă. Tot eu trebuie să-i dau şi azi de mâncare. De câte ori îi dă telefon Alex, pe lângă aiureala ei caracteristică, uită de toate şi lasă totul baltă. Nu-i în stare de nimic. Seamănă cu bunică-su...”  
  
Oftând, începu să cotrobăie prin frigider pentru a pregăti hrana animalului "favorit" al Almei şi, prinsă de data aceasta de propriile gânduri legate de fiică, doamna Teodorescu uită pe dată că exact starea asta o dezaprobase mai devreme la fată... Din salon răsună o voce vioaie. Alma vorbea la telefon. 
  
- Bună Alex, ce faci? Cum te mai simţi?  
  
- Bine, dar încă mă doare capul. Gripa asta a făcut ravagii în toată familia mea... Alma, pot să te rog ceva ? zise deodată fără legătură tânărul.  
  
Sesizând schimbarea tonului, Alma tresări. 
  
- Da, spune despre ce este vorba. 
  
- Ştii, anul ăsta vin părinţii mei din Spania. Mai ţii minte că ţi-am povestit că am fost crescut de bunici...  
  
- Da, mi-amintesc că mi-ai spus în treacăt. 
  
- Da, Alma, nu-s prea mândru de ai mei. Nu-i judec, dar să laşi un copil singur în creşterea unor bătrâni fără sprijin, nu mi se pare o faptă demnă de laudă... Dar să lăsăm asta... Ştii, Alma, le-am zis alor mei de tine... Şi de-odată – adăugă - le-am zis că eşti iubita mea...  
  
- Ce?! strigă deodată fata furioasă. Cum ai putut? Doar ştii că nu-i adevărat şi că nu-i nimic între noi!...  
  
- Ai dreptate, dar poate va fi vreodată! Eu... te iubesc, Alma. De luni bune vreau să-ţi mărturisesc...  
  
- Şi ce vrei să fac eu? replică crud Alma. Băiatul rămase o clipă descumpănit.  
  
- Tu eşti de condiţie bună, educată, eu am crescut închis între aceşti patru pereţi ai căsuţei bătrâneşti. Le-am zis alor mei că am cunoscut o fată deosebită... Cum ei au tot felul de fumuri în cap, m-au ameninţat că-mi taie subvenţionarea pentru studii dacă nu îmi găsesc o prietenă serioasă... Şi unde Dumnezeu s-o găsesc, Alma? zise disperat băiatul. Tu eşti singura cu care mă înţeleg mai bine din toată clasa aia de năbădăioase şi îngâmfate cu care am de-a face aproape zilnic... Alma, te rog, ajută-mă, zise cu o voce sfârşită tânărul, nu ştiu la cine să apelez, tu cred că eşti singura care are inimă... continuă el cu glas mieros.  
  
Măgulită de cuvintele lui frumoase, mai mult decât din convingere, Alma-i răspunse, într-un târziu: 
  
- Bine, dar cu o condiţie. Să pui mâna să înveţi.  
  
- Orice, Alma, îţi mulţumesc zeiţă. M-ai salvat din gura balaurului fioros, glumi el vesel. Eşti singura armă care mă apără de furia lui.  
  
- Da, da... zise amuzată fata. Pe când tărăşenia?  
  
- Ai mei trebuie să sosească în maximum două – trei zile. Dar nu facem repetiţii?  
  
- Dragă! Eşti deja obraznic, nu crezi?! Îi aruncă iritată fata. Acum, te rog, lasă-mă să învăţ la istorie, că doar ştii ce scorpie este madam Aglae şi are un dinte împotriva mea de când bărbatu-său a pus ochii pe mine...  
  
- Alma, fereşte-te de mânia ei.  
  
- Eşti naiv, dragă, n-are ce să-mi facă ea mie. La revedere.  
  
Alex nici nu apucă să-i răspundă la salut, că se trezi cu telefonul închis în nas. Tânărul bodogăni uşor înfuriat, dar îi trecu repede, amintindu-şi că va scăpa de mânia părinţilor, care, ca de obicei, căutau prilej de ceartă. Îi fu recunoscător în gând Almei şi ochii i se umeziră de emoţie şi bucurie. Era îndrăgostit de fată. “Alma nu mă iubeşte, dar poate cu timpul...” 
  
Alma intră în camera ei şi scotoci după caietul de istorie. Nu-l găsi prea uşor. Cărţi poştale, pixuri, gume, brelocuri, poze îngălbenite de vreme, diverse broşuri şi alte mărunţişuri erau înghesuite într-un sertar supra-aglomerat, în interiorul său fiind o dezordine de neînchipuit. Nici chiar o furnică nu şi-ar mai fi găsit loc să se mişte pe acolo. În cele din urmă îl descoperi şi, ca de fiecare dată când umbla în sertarul cu pricina, era fericită. Îl numea în glumă "Tărâmul Încremenit".  
  
"Unde este lupa mea?", întreba tatăl pasionat de filatelie. 
  
"Caută în Tărâmul Încremenit!", râdea Alma, vioaie. 
  
"Ştii unde este harta României?", întreba agitat fratele, Grig, dornic de drumeţii.  
  
"Vezi dacă nu-i în Tărâmul Încremenit..." 
  
Fata se ataşase de acel sertar şi nici prin minte nu-i trecea să-şi facă ordine în el. Îi plăcea să aibă satisfacţia cuceririi acestui teritoriu, care, de fiecare dată, părea să aibă ceva vechi şi totodată nou, ce merita descoperit. Un loc familiar şi, totodată, plin de mister. O captiva, mereu şi mereu.  
  
Acesta era de fapt compartimentul unui vechi birou al tatălui ei, pe când lucra ca avocat în cadrul Baroului. Era un birou din lemn de nuc, bine întreţinut. Alma îl zărise mergând într-o vizită la serviciul tatălui şi exclamase, îndrăzneaţă şi plină de speranţă: "Dady, ce birou frumos ai! Nu mi-l poţi da mie?"  
  
"Dady" îşi iubea fiica mai mult decât orice altceva pe lume şi aranjă cu cei din Barou ca biroul să poată fi luat acasă. Tocmai se schimba mobilierul din noul sediu al Baroului, cel existent se casa sau se vindea la un preţ modic. Biroul fusese adus pe la amiază, într-o zi de toamnă, când frunzele brumării de-abia se ţineau agăţate într-un punct minuscul de ramurile pomilor şi păreau grăbite să formeze un covor pentru trecătorii veşnic preocupaţi şi de obicei taciturni.  
  
Cum nu încăpea în lift, patru vlăjgani solizi îl urcaseră până la etajul şapte pe scări şi ajunseseră sus cu el, şiroind a transpiraţie, după aproape o oră de chin. Sunară la uşă. Alma primise de ştire că îi va fi adus biroul şi le deschisese veselă. 
  
- Domnişoară, v-am adus biroul. Tatăl dumneavoastră ne-a trimis. 
  
- Mulţumesc, intraţi, spuse emoţionată din cale-afară Alma şi apoi strigă veselă: 
  
- Mamy, au venit domnii cu biroul! 
  
Politeţea o obliga să stea de vorbă cu ei, să respecte nişte convenienţe care i se păreau stupide, pentru că în realitate nu ştia cum să scape mai repede de ei.  
  
Ardea de nerăbdare să-şi ia în primire obiectul atât de mult râvnit, să pună stăpânire pe el. Clipele i se păreau prea lungi, dar ei se mulţumiră doar cu câte o bere şi cu, din fericire pentru ei, agreabila companie a doamnei Teodorescu.  
  
Desigur că oamenii aceia îşi aşteptau plata, dar, ca într-un joc, erau nevoiţi să treacă printr-un test pentru a ajunge la ea.  
  
Alma înţelegea că totul nu este de fapt un schimb de faţadă, poate că şi oamenii erau obosiţi şi doreau să dispară mai repede din acel loc pentru a merge la casele lor sau... poate la iubite. În cele din urmă îşi primiră banii, mulţumiră la rândul lor şi dispărură destul de repede.  
  
Nici nu încetase tropotul paşilor pe culoarul lung al blocului spre uşa liftului, că Alma deja pusese stăpânire pe birou. Dacă nu l-ar fi convins din prima pe tatăl ei să facă demersurile necesare achiziţionării ca biroul să-i revină ei, cu siguranţă ar fi reuşit nu cu mult timp mai târziu.  
  
Era capricioasă şi învăţată să obţină tot ce-şi dorea. După ce îşi atingea scopul, obiectul, adulat iniţial, era lăsat să zacă în uitare în vreun ungher al apartamentului.  
  
Asta era o deprindere pe care şi-o formase de mică. "Mami, spusese la trei ani, când încă nu putea să-l pronunţe pe "r", " vleau păpuşa aia". "Nu ţi-o iau, mai ai atâtea, ce faci cu ele?!" "Vleau să fac o glădiniţă." Zisese asta cu atâta candoare, că mama râse înduioşată şi i-o cumpără. 
  
Alma nu plânsese ca alţi copii, pentru a căpăta jucăriile mult visate, ea avea scheme subtile pe care şi le ţesea în minte cu multă imaginaţie, pe care nu se dădea în lături să şi-o folosească pentru a-i manipula pe ai săi.  
  
Se folosea de umor, de inocenţă, de creativitate, toate specifice copilăriei, îi cucerea pe toţi şi-i încânta şi până la urmă ajungea chiar la rezultate mai bune decât alţi copii năbădăioşi, aflaţi în situaţii similare." 
  
"Tati, eu vleau o basculantă!" 
  
"Alma, tu eşti fetiţă, basculanta este pentru băieţi". 
  
"Vleau o basculantă şi te angajez pe tine ca şofelul ei. Tu eşti băiat, nu-i aşa tati?" 
  
Desigur, primise şi basculanta şi elefantul de plastic, tractoraşul, păpuşile care ziceau "mama" cu voci plângăcioase, farfurii zburătoare, instrumente de grădinărit, andrele...  
  
De toate se plictisea repede, imediat ce deveniseră ale ei. Mama observase tendinţa aceasta a fetei. La un moment dat, chiar i se plânsese unei prietene.  
  
Aceasta, ascultându-i şi înţelegându-i temerile, îi replicase ceva care o pusese pe gânduri: "Poate că nu ar trebui să îţi faci aşa multe probleme. Alma consideră că toate jucăriile pe care i le dai, sunt ale ei şi aşteaptă mereu altele. Când va creşte, va căuta şi va iubi un bărbat care va respecta acest tipar. Acel om va trebui să aibă o mare tărie de caracter. Poate că nu-l va găsi niciodată, dar cu siguranţă, dacă va da peste el, îl va aprecia pentru că îi respectă libertatea. În sufletul ei, de fapt îl va iubi, chiar şi atunci când va afirma contrariul. De fapt, Alma nu este egoistă, dimpotrivă, eu cred că nu ai de ce să fii îngrijorată. Eu zic s-o laşi să înveţe valoarea libertăţii. Dacă îşi va frânge aripile, ea va fi singura responsabilă. Tu nu trebuie s-o influenţezi, s-o constrângi în vreun fel..."  
  
Sfatul i-l dăduse doamna Stratopol Ecaterina, care-i fusese alături de mai bine de douăzeci de ani, o femeie cu care în orice moment avea o deplină încredere să se consulte, pentru că o asculta cu atenţie, n-o ridiculiza niciodată, n-o critica vehement, ci o trata cu îngăduinţă, cu un firesc şi împământenit bun simţ, indiferent care ar fi fost subiectul discuţiei.  
  
Desigur că ăsta era şi secretul unei prietenii reuşite: să te comporţi cu celălalt cu căldură, compasiune, înţelegere, respect, bun simţ, să nu-l faci să se simtă inferior vreodată, să-i creezi un mediu în care să se simtă în securitate, să-i laşi spaţiu suficient să poată fi el însuşi, având grijă totodată să-l încurajezi când este necesar şi să te comporţi mereu ca şi cum de-abia l-ai cunoscut, ţi-a plăcut şi ai dorit să-ţi rămână alături pentru tot restul vieţii ca prieten. 
  
Doamna Teodorescu se gândise mult şi profund cum ar trebui să-şi educe fiica; desigur nu ar fi vrut ca Alma să aibă de suferit, ar fi vrut s-o ştie tot timpul voioasă şi plină de energie.  
  
După îndelungi frământări interioare, aprecie ca fiind potrivit comentariul prietenei sale şi argumentându-şi în sine că oricine trebuie să înveţe să-şi asume anumite riscuri şi responsabilităţi, hotărî că Alma trebuie lăsată să se dezvolte în ritmul ei firesc şi doar îndrumată din când în când pentru a nu se considera abandonată de familie.  
  
Aşa că "mamy", cum o alinta Alma, deveni cea mai bună prietenă şi confidentă a fiicei sale, apropierea dintre ele fiind evidentă pentru oricine. Această profundă relaţie dintre ele, le rezerva surpriza descoperirii de sine şi reciproce; ajunseseră ca un fel de oglindă una pentru cealaltă, stările de spirit şi le intuiau foarte uşor, iar uneori comunicau chiar telepatic.  
  
Alma a fost de la început când năzdrăvană, când cuminte, iar pentru "mamy", schimbarea aceasta de regiştri nu era deloc ceva uşor de înţeles.  
  
I se părea că Alma nu este aceeaşi: acum era veselă şi alerga după fluturi, se căţăra prin copacii din parcuri şi spărgea geamurile de la bloc, acum o găsea stând cu jucăriile în acelaşi loc în care se aşezase cu ore în urmă într-o contemplare care părea să nu aibă nici început, nici sfârşit. Tocmai de aceea, deşi firesc ar fi fost să fie mai apropiată de Grig, care era băiat, ea o prefera pe Alma, a cărei fire, plină de contradicţii, o atrăgea mai mult.  
  
După ce sosi biroul, mare a fost surprinderea celor din casă, văzând-o pe Alma că stă zi de zi în faţa lui. Parcă o transformare radicală se produsese în fiinţa ei şi toată lumea era nedumerită. 
  
"Ce s-a întâmplat cu Alma?" se întrebau toţi. Nu aveau de unde să-şi dea seama că acest birou reprezenta deja pentru ea o trambulină către alte vise măreţe: dorea să înveţe la perfecţie limba franceză. Îi plăcea să citească tot ce se scria despre Franţa, despre ''Misterele Parisului'', evenimentele din timpul domniei Regelui Soare, povestirile cu capă şi spadă, aventurile muşchetarilor, ca şi despre intrigile de la Curte. 
  
O vedeau cum stă ore în şir transfigurată în faţa acelui birou şi deja, pentru cei ai casei, obişnuiţi s-o ştie făcând slalom printre "pasiuni" pe termen scurt, deveni o curiozitate.  
  
După o lună, fenomenul deveni chiar îngrijorător, aşa că, deşi îi respectau libertatea, după un consiliu de familie convocat din priviri în regim de urgenţă, mamy, dady, Grig, deciseră că este necesar să o oprească să trăiască dintr-o lume în care părea să se scufunde din ce în ce mai adânc. 
  
Nu mai băga în seamă pe niciunul din "ai casei", sărea pe cât putea peste mese, refuza invitaţiile prietenilor, devenise absentă şi distantă cu cei din jur; dacă cineva îi adresa vreo vorbă, îi răspundea uşor agresiv şi îşi cufunda nepăsătoare ochii la loc în cărţi...  
  
- Alma, zise cu blândeţe "dady", tatăl fetei, ce faci tu aici? Nu mai mergi nicăieri cu prietenii tăi, nu te-am mai văzut ieşind la plimbare de nu mai ţin minte când... Stai de atâta vreme cu nasul numai în cărţile astea. Să nu-ţi strici ochii, mai ia şi tu o pauză...  
  
Alma se trezi de parcă ar fi fost Prinţesa din Pădurea Adormită, proaspăt sărutată. Ieşi din transă şi de a doua zi nimeni n-o mai văzu traducând din Michel Leiris, "VÂRSTA BĂRBĂŢIEI", o carte care o fascinase.. Parcă fusese smulsă de sub o vrajă malefică.  
  
După o vreme şi biroul fu dat uitării... Şi acum iată că se găsea din nou lângă el. Poposi mai mult ca de obicei în preajma lui şi în timp ce căuta acel caiet de istorie, trăi o emoţie plăcută, a regăsirii unui prieten pe care-l abandonase, dar care îi rămăsese fidel, o iertase pentru trădare şi aşteptase cu speranţă revenirea ei. Ea se întorsese, dar pentru câtă vreme? 
  
O stare de blazare subită o cuprinse şi Alma de-odată începu să-şi amintească de toate preocupările pe care le avusese de-a lungul timpului şi la care renunţase de fiecare dată pentru altele noi: colecţionase timbre alături de tatăl său care era un pasionat al filateliei, cântase în corul şcolii, jucase volei, participase la antrenamente de ciclism, înot, jucase şah, făcuse o pasiune pentru matematică, apoi pentru anatomie şi sfârşise prin a o înlocui cu cea pentru română şi fizică... 
  
Atunci a realizat Alma pentru prima dată că are întotdeauna nevoie de senzaţii noi şi de o motivare permanentă pe care nu este capabilă să şi-o auto menţină la cote optime.  
  
De-odată se simţi vlăguită şi foarte singură. În faţa acelui birou, avu o revelaţie, se întrebă la ce îi folosesc toate aceste preocupări şi mai ales nestatornicia cu care le trata? 
  
 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
ALMA - cap. I / Stan Virgil : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 375, Anul II, 10 ianuarie 2012, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2012 Stan Virgil : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Stan Virgil
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!