Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Recenzii > Mobil |   


Autor: Alexandru Toma         Publicat în: Ediţia nr. 731 din 31 decembrie 2012        Toate Articolele Autorului

Alexandru TOMÁS-CERVESY - CRONICA PENTAGONULUI
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Pe domnul Hector Martínez Sanz l-am cunoscut la „Espacio NIRAM” (Spaţiul de Artă şi Cultură româno-spaniol), recomandându-mi-se simplu: „Hector”! Am înţeles, din scurtul schimb de cuvinte ce l-am avut prima dată, că este profesor. Într-un alt dialog, am înţeles că este şi filozof, şi critic de artă şi poet totodată. Spunându-mi că este un admirator al lui „Mihai Eminescu”, am tradus odată poemul „Criticilor mei” şi i-am prezentat traducerea pentru a mi-o corecta şi a-i culege totodată impresiile, pentru că am tresărit, ca român, când am auzit că el însuşi este un admirator al romanticilor români. Bineînţeles că a urmat o „lecţie“ interesantă de Limba Spaniolă...  
 
Pe data de 10 Martie 2010, aici în Madrid, a avut loc lansarea lucrării domniei sale intitulate „Pentagon”, lucrare ce reuşeşte a fi ceeace-şi doreşte încă din titlu, un Pentagon, un fel de fortăreaţă a artei şi culturii noastre româneşti, în care profesorul Martínez Sanz cheamă la apel cinci genii universale de origine română: Brâncuşi, Cioran, Ionescu, Tristan şi Eliade. Ca un cercetător iscusit, îndepărtază cu meticulozitate şi multă răbdare, colbul aşezat de timp şi pietrificat neguri şi ploi de pe creaţiile acestor mari români ale artei şi culturii universale, folosind doar acea perie fină a grijuliului arheolog cuprins de febra descoperirii nemuririi sufletului, şi care mai are puţin până să exclame evrika! Şi mă întreb: S-o fi gândit oare, acest atât de simplu om, la prima vedere şi aşa de erudit ce-l descoperi după ce-i citeşti cartea, că va ridica unei ţări, aflate într-o continuă decadenţă politică şi economică după al II-lea Război Mondial şi până azi, un „PENTAGON” ce va întrece ca interes, în lumea culturii mondiale, chiar şi pe acel faimos Penagon al celei mai puternice naţiuni de pe acest Pământ? Pe lângă existenţa unui aşa om, nu se poate trece uşor! Aşadar, haideţi să-l cunoaştem împreună...  
 
Hector Martinez Sanz, s-a născut la 13 Martie 1979, în Madrid. Până la 31 de ani, se ridică precum „Pasărea în spaţiu” a lui Brâncuşi, cucerind înălţimi ale Filozofiei, Literaturii şi Artei, începând cu licenţa, la Universitatea Complutense şi diploma în Literatură la Societatea Cervantina, ambele din Madrid, apoi ca Director şi Fondator al Revistei de Artă şi Literatură „Madrid en Marco” şi nu în ultimul rând, ca Director al Departamentului Critică din cadrul Institutului Brâncuşi din Madrid.  
 
Nu cred că ar exista domeniu în care să nu poată fi abordat, dar în literatură, filozofie şi artă excelează, reuşind a găsi repede şi calea care duce la apogeu, aspaţializare şi nemurire, survolând până în amănunt creaţii şi vieţi de creatori ai artei şi culturii care străpung graniţele naţiunii lor pentru a evada înălţându-se în universalitate prin genialitatea lor...  
 
Cum îşi construieşte el Pentagonul? „Vei vedea cititorule...” – atenţionează original autorul!  
 
1) Într-una din laturi a Pentagonului său, în prima chiar, autorul fixează „atelierele artelor frumoase”, primul dintre acestea fiindu-i rezervat lui Constantin Brâncuşi (1876-1957), pentru că, chiar dacă marele renascentist Michelangello l-a atras în sculptură pe Brâncuşi, totuşi românul va scoate sculptura din banalitate stilizându-i şi şlefuindu-i... o viaţă întreagă linia şi forma, pentru a o expune lumii aşa cum este ea la origine, precum omul la început în pântecul mamei sale. Imbecilizându-i pe abstracţionişti, Brâncuşi crează sculptura ca şi artă-concept al începutului, gândire simplă, inspiraţie din natural şi adevăr, aşa cum apare orice creatură, începând cu fragilitatea concepţiei şi a naşterii – şi cum n-a fost până la el –, antichitatea sărind peste frumuseţea începutului firav, inspirată probabil greşit de Geneză: Dumnezeu a zis „Să facem om...” Realitatea zice însă cu obiectivitate, că omul (la facere!!!) este mai intâi făt, adolescent şi abia apoi om...  
 
Hector Martínez Sanz îşi şi numeşte, de-altfel, primul capitol „Zburând până la origine”, pentru că Brâncuşi este pentru Artă în general şi pentru Sculptură în special, acea origine care lipsea Artei.  
 
„Vei vedea cititorule...”, cum Brâncuşi va identifica Arta Plastică cu „limbajul” natural al divinităţii, pietrificat de timp din păcate, cioplind-o şi şlefuind-o cu blândeţea şi pasiunea creatorului de artă sigur pe el, pentru a-i descoperi esenţa − verbul ei specific! − şi a o putea înţelege, iar în final a o putea cuceri, ermetizând-o fără a o sufoca, ci doar spre a o naşte cu adevărat din „O-ul ei cosmic”.  
 
Începând cu anul 1904, Brâncuşi pleacă să studieze la Munchen, apoi în 1905 ajunge la Paris, călătorind mai mult pe jos şi răbdând foamea. În 1906 începe să lucreze şi în bronz, prima lucrare fiind „Capul de copil”. Anul 1914 va fi anul de cotitură, când deschide o Expoziţie la New York, prin care va produce o foarte mare senzaţie, iar vânzările mai multor lucrări îi vor asigura o existenţă materială decentă. În 1915 începe să lucreze în lemn. În 1921, va apare primul studiu de amploare semnat de poetul american Ezra Pound, căruia Brâncuşi îi va închina un portret care va deveni celebru.  
 
Va lua apărarea eseistului evreu de origine română, dadaistul Tristan Tzara, care în noiembrie 1924 intră în conflict (judiciar!) cu scriitorii Andre Breton şi Luis Aragon, pe tema „realismului şi a suprarealismului”. Până în 1940, când împlinea vârsta de 64 de ani, a deschis Expoziţii personale şi colective în Franţa, Elveţia, Anglia, Olanda şi SUA. Imediat după instaurarea sistemul comunist, Brâncuşi va fi ca şi inexistent în România, catalogat ca „burghez” şi, contestându-i-se genialitatea, regimul dictatorial pro-comunism va merge până acolo că va refuza moştenirea lăsată României prin testament, şi-atunci, nevoit fiind, va reface testamentul şi va lăsa totul Muzeului Naţional de Artă din Paris, moştenire ce va fi primită de Franţa cu mare bucurie, desigur!  
 
Hoţia, după cum ştim, detestă prostia pe faţă, deşi pe ascuns lucrează mână-în-mână, şi după venirea lui Ceauşescu la putere, Brâncuşi va fi „redescoperit” şi întregul Ansamblu monumental de la Târgu-Jiu, ajuns în paragină, va fi reamenajat, îngrijit şi redat publicului, aceasta dovedindu-se a fi o comoară la fel de valoroasă ca şi „Cloşca cu puii de aur”, spre exemplu, dată când-va de politicienii timpurilor „cadou” ruşilor... Şi tot maestrul Constantin Brâncuşi spunea că „trebuie să încerci necontenit să urci foarte sus, dacă vrei să poţi să vezi foarte departe”.  
 
Pe 16 martie 1957 a murit, la Paris, sculptorul Constantin Brâncuşi, membru post-mortem al Academiei Române. Artist al artei secolului XX, Brâncuşi a exprimat în creaţia sa, esenţializată şi purificată în liniile care o compun, o viziune cu totul nouă asupra lumii, în care sînt regăsite miturile primordiale ale omenirii, dar şi elementele inconfundabile ale artei populare româneşti (n.19.02.1876).  
 
Constantin Brâncuşi nu a îmbogăţit doar Arta noastră, ci şi pe cea universală, ci şi literatura noastră, noi românii moştenind de la el următorul îndemn: „Să gândeşti ca un demiurg, să porunceşti ca un rege, să munceşti ca un sclav.” Iată un îndemn bine testat de el însuşi întreaga sa viaţă, dăltuind piatra dură şi sângerând deasupra ei, modelând lutul în frigul atelierului, turnând beton, cioplind lemnul până la căderea braţelor, şlefuind bronzul cu migală „o muncă de sclav în condiţii mizerabile, cum nici nu v-aţi închipui vreodată", pentru a descătuşa din forma brută frumosul spre a-l reda posterităţii.  
 
În continuare citate create de şi ajunse celebre:  
 
• „Pasarea de aur!? O lucrez încontinuu!... Însă nu am găsit-o încă!”  
• În sufletul meu nu a fost niciodată loc pentru invidie, nici pentru ură, ci numai pentru acea bucurie, pe care o poţi culege de oriunde şi oricând. Consider ca ceea ce ne face să trăim cu adevărat, este sentimentul permanentei noastre copilării în viaţă.  
• Trupul omenesc este frumos, numai în măsura în care oglindeşte sufletul.  
• Cine nu iese din Eu, nu atinge Absolutul şi nu descifrează nici viaţa.  
• Ceea ce legi tu aici pe pământ - se leagă şi în ceruri.  
• În timpul copilăriei, am dormit în pat. În timpul adolescenţei, am aşteptat la uşă. În timpul maturităţii, am zburat înspre ceruri...  
• Să creezi ca un zeu, să porunceşti ca un rege, să munceşti ca un rob!  
• Simplitatea nu este un ţel în artă - dar ajungi fără voie la ea, pe măsura ce te apropii de sensul real al lucrurilor.  
• Nu trebuie să silim materialele să vorbească în limba noastră, ci trebuie să le aducem până la acel punct, unde alţii vor înţelege limba lor.  
• Aş vrea ca lucrările mele să se ridice în parcuri şi grădini publice, să se joace copiii peste ele, cum s-ar fi jucat peste pietre şi monumente născute din pământ, nimeni să nu ştie ce sunt şi cine le-a făcut - dar toată lumea să simtă necesitatea şi prietenia lor, ca ceva ce face parte din sufletul Naturii.  
• Sunt imbecili cei care spun despre lucrările mele că ar fi abstracte; ceea ce ei numesc abstract este cel mai pur realism, deoarece realitatea nu este reprezentată de forma exterioară, ci de ideea din spatele ei, de esenţa lucrurilor.  
• Eu am pornit, întotdeauna, de la o idee, de la Natură.  
• Nu vom fi niciodată destul de recunoscători faţă de pământul care ne-a dat totul.  
• Iubirea cheamă iubire. Nu este atât de important să fii iubit, cât să iubeşti tu cu toată puterea şi cu toată fiinţa.  
• Când nu mai suntem copii, suntem deja morţi.  
• Noi nu întelegem, nu vedem viaţa reală, decât prin răsfrângerile, prin strălucirile ei!  
• Când creezi, trebuie să te confunzi cu Universul şi cu elementele. Şi pentru ca să realizezi ceva, nu trebuie să nu fii tu însuţi şi să te distrugi, ci trebuie să cauţi mereu să scapi de maeştri. Nu ajunge să posezi idei.  
• Eu nu dau niciodată prima lovitură, până când piatra nu mi-a spus ceea ce trebuie să îi fac. Aştept până când imaginea interioară s-a format bine în mintea mea. Câteodată durează săptămâni întregi, până când piatra îmi vorbeşte. Trebuie să privesc foarte atent înlăuntrul ei. Nu mă uit la vreo aparenţă. Mă depărtez cât mai mult posibil de aparenţe.  
• Simplitatea este în sine o complexitate - şi trebuie să te hrăneşti cu esenţa, ca să poţi să îi înţelegi valoarea.  
• Prietenia rămâne oglindirea în „alter-ego...”  
• Există un scop în orice lucru. Pentru a-l atinge, trebuie să te lepezi de tine însuţi.  
• Eliberează-te de pasiuni, eliberează-te de pofte, eliberează-te de greşeli – acestea sunt trei precepte, zale şi scut, pentru orice Spirit. Purtând această armură, eşti puternic în contra răului - devii invulnerabil.  
• Viaţa se aseamănă cu o spirală. Nu ştim în ce direcţie este ţinta ei, dar trebuie să mergem în direcţia pe care o credem cea justă.  
• Oamenii văd lumea ca pe o piramidă fatală şi se înghesuiesc înăuntru-i, pentru a ajunge cât mai sus, înspre vârfu-i; drept pentru care, se şi sfâşie între ei şi sunt cu totul nefericiţi (nemulţumiţi)... Pe când, dimpotrivă, dacă ar creşte şi s-ar împlini în chip firesc, dacă s-ar dezvolta ca şi spicul de grâu pe câmpie, fiecare ar fi ceea ce trebuie să fie, sau ce ar putea fi...  
• Toate dilemele se rezolvă prin unificarea contrariilor.  
• Îmi este cu mult mai uşor să prind rădăcini şi să fac să crească în mine forme noi, decât să le cioplesc în marmură.  
• Nu mai sunt demult al acestei lumi; sunt departe de mine însumi, desprins de propriul meu trup - mă aflu printre lucrurile esenţiale.  
• Arta - poate cea mai desăvârşită - a fost concepută în timpul copilăriei omenirii. Căci omul primitiv uita de grijile cele domestice şi lucra cu multă voioşie. Copiii posedă această bucurie primordială. Eu aş vrea să redeştept sentimentul acesta, în sculpturile mele.  
• Lucrurile nu sunt greu de făcut. Greu este să te pui în starea de a le face.  
• Teoriile nu-s decât mostre fără de valoare. Numai fapta contează.  
• Frumosul este echitatea absolută.  
• Nu cred în suferinţa creatoare.  
• Nu mai avem niciun acces la spiritul Lumii, poate fiindcă nici nu îl căutăm; însă trupul omenesc nu este nici el diferit de structura universului.  
• Din toată lumea, numai românii şi africanii au ştiut cum să sculpteze în lemn.  
• Lectura-viciu şi conversaţia-sporovaială ne împiedică şi meditaţia şi visarea. Lectura-viciu, fără de studiu, nu ar trebui să rămână nepedepsită.  
 
***  
 
2) O altă latură a Pentagonului sau a doua, autorul i-o se rezervă lui Emil Cioran (1911-1995), filozof al realismului contemporan atât lui cât şi nouă încă din păcate, numit de autorul Pentagon-ului: „cortina” care se ridică pentru a se vedea viaţa distorsionată, „gânditorul contradictoriu şi ilogic” afluviat de tragismul viului flotant, fără fundament, „străjerul armoniei” indispus de a mai asculta absurdităţi şi incapabil de a şi le mai asuma, „pesimistul absolut” care, „injectat” parcă cu scepticismul generaţiei sale cu tot, se resemnează liniştit în... renunţare. Şi nu are dreptate? Filozoful Cioran, agravează starea lucrurilor încă din vremea sa, nu pentru că era chiar aşa sau că i-ar fi lipsit optimismul, ci pentru că el este în primul rând un vizionar, scepticismul său avertizând asupra a ceeace urma să vină, ca şi un glas care strigă ca în pustie urechilor surde ale umaniăţii: „nu mai este nimica de făcut, sfârşitul este aproape!” Eu sunt convins că i-ar fi plăcut să strige „pregătiţi calea Domnului!”, dar deja lumea avea un alt dumnezeu, ce se întruchipa treptat şi sigur încondonându-se în denumirea de „bordel”. Şi dacă scepticii de atunci nu i-au dat dreptate, odată cu moartea lui Fredy Mercury s-au văzut obligaţi să-l aprobe!  
 
Toţi aceşti cinci giganţi ai Artei şi Culturii Universale au fost obligaţi să se desţelenească din pământul nostru natal şi să se înţelenească în pământuri străine nu tocmai primitoare, luptând din răsputeri cu falsul raţionament veşnic afişat şi cu capcana „idiomului de împrumut”, numit de Cioran, care la el a fost chiar franceza, limbă la care nu a fost deloc pregătit din timp. În „Scrisoare către un prieten îndepărtat” Cioran scriindu-i lui Noica, îşi explică emigrarea ca fiindu-i o mare durere... Geniul însă, rămâne geniu, căci nu se poate schimba, ci, ca un „pom roditor” căruia îi trebuie doar puţină ploaie pentru a rodi, va da rod, iar rodul, indiferent că-i amar sau dulce, aşa cum e, este totuşi real!  
 
Hector Martinez Sanz află că Emil Cioran, la vârsta de 17 ani începe să studieze filozofia la Bucureşti, fiind coleg cu Constantin Noica şi elev al lui Tudor Vianu şi Nae Ionescu, aceiaşi „constructori” spirituali şi ai lui Mircea Eliade. Cioran a fost un foarte bun cunoscător al limbii germane, fapt pentru care va studia (ca şi M. Eminescu) în original pe mulţi filozofi precum: fenomenologul Martin Heidegger, iluministul Immanuel Kant, vitalistul ateu Friedrich Nietzsche şi idealiştii Arthur Schopenhauer şi Nicolai Hartmann, pe care chiar îl va cunoaşte personal la Berlin în 1933. Cioran a fost contrariat încă de tânăr de imposibilitatea unei cunoaşteri profunde, reale şi obiective a lumii şi a fenomenelor neînţelese prin simţurile noastre, cu toate că par a fi realităţii obiective şi a reflectării lor în conştiinţa umană, agnosticismul considerând drept inutilă orice cercetare raţională (metafizică, transcendentă) în acest sens. Din păcate aceste timpuri ce le trăia ca bursier acolo, erau timpuri de „agonie” pentru Germania, unde preţul unei pâini atingea cifra astronomică de două milioane de Mărci, fapt ce-i face pe germanii dornici de o revenire economică bruscă prin „resuscitare”, să sprijine venirea la putere a naţionaliştilor şi a lui Hitler. Această perioadă din viaţa sa va fi repudiată cu furie şi ruşine de viitorul filozof român, căci căzuse şi el în plasa carismei înşelătoare a viitorului criminal. În 1936 va reveni în Ţară pentru a pleca în 1937 în Franţa, unde se va şi stabili definitiv de-altfel, începând cu anul 1945, la Paris, în Cartierul Latin. Marcat profund de drama exilului său, îl va considera a fi o „sinucidere necesară omului pentru a putea supravieţui”, formulând-o astfel: „Să fie oare, pentru noi, existenţa un exil şi neantul o patrie?” Alte teme care străbat opera sa, mai sunt: păcatul originar, sensul tragic al istoriei omenirii, sfârşitul civilizaţiei, veşnica ameninţare a Răului, refuzul consolidării conştiinţei de sine prin credinţă, continua obsedare de absolut a fiinţei umane, viaţa ca expresie a exilului metafizic al omului, ce vine ca un răspuns al raţionamentului obiectiv...  
 
Greşeşte oare autorul Pentagon-ului alegându-l pe Emil Cioran între primii cinci fondatori ai operei sale edificatoare? Desigur că nu! Incă din Introducere, adică de acolo de unde de-departe ne arată creaţia sa, autorul ne spune că Cioran, cu clar-viziunea sa de geniu filozof „ne cheamă deasupra genunii nimicului, a liniştii şi a obscurităţii”, ca să-l putem vedea salvând din toată această lume, doar „o bibliotecă şi un bordel”, adică cultura şi omul decăzut. Bine-bine, vom zice, cultura asigură continuitatea creaţiei, dar cu omul decăzut, îmbolnăvit de moravuri, ce mai faci? Foarte simplu: îl duci la „medic” şi îl însănătoşeşti, chiar dacă simţi că viaţa îşi pierde, parcă, pe zi ce trece, sensul. Paradoxal, fiecare dintre noi ne găsim un scop propriu existenţei noastre, observând că acolo unde îşi face apariţia imposibilul, strivind parcă totul, până şi motivaţia de a mai trăi, nu omul va muri, ci sistemul, iar viaţa deci, va triumfa. „Toate neputinţele se reduc la una: aceea de a iubi, aceea de a evada din propria tristeţe” (Emil Cioran)  
 
„Vei vedea, cititorule”, − ...folosind felul lui original de a atenţiona − că autorul şi-a gândit bine Pentagon-ul, „convocând” în schema sa geometrică şi un „doctor” la fel de genial încă, sau poate cel mai genial chiar!  
 
***  
3) A treia aripă a fortăreţei sale opere, filozoful Hector Martinez Sanz o dedică Artei teatrale, invitând aici pe Eugen Ionescu (1909-1994), creatorul Teatrului Absurd sau „simplu” sau „pur”... teatru care nu va excela obişnuit prin megaţie, prin grandoare, ci prin autenticitatea subiectului şi calitatea comunicării dintre scenă şi sală, dintre artist şi spectatorul său. Să-i întrebăm pe creatorii de doctrine cum lucrează Creatorul şi vom vedea că toţi au acelaşi răspuns : Prin om! Mai are rost atunci să-i mai întrebăm: De ce, atunci, tocmai ei, oamenii, lucrează într-un mod aşa de diferit, unul faţă de altul? Nu cred.  
 
Creaţia lui Eugen Ionescu, nu este o absurditate, ci este arta prin care el demască absurdul. În mâna sa teatrul devine o armă de luptă împotriva absurdităţii, o armă desmistificatoare a mult etalatei „normalitate” a secolului XX, normalitate ce nici nu a existat de fapt şi care se pare că nici nu va putea exista, deşi se pretinde că este! Odată cu împărţirea Europei în două sfere de influenţe, cei mai capabili în a reda Realitatea ce se încerca a se mitiza chiar în zona „socialistă”, nu puteau fi alţii, decât cei ce veneau de-acolo. Printre aceştia, unul a fost şi Eugen Ionescu. Deşi a avut şansa de a-i scăpa „plăcerea” de a trăi absurdul, soarta totuşi nu l-a ajutat, pentru că a fost nevoie ca el să-l cunoască, trăindu-l în mod efectiv, pentru a-l putea demasca mai târziu cu adevărat. La varsta de patru ani a plecat împreună cu sora şi părinţii la Paris, unde va rămâne până în anul 1924 doar, deoarece părinţii se vor despărţi. În divorţ, mama va pierde custodia copiilor şi aşa ei vor fi nevoiţi să se întoarcă în România împreună cu tatăl lor care era avocat. Acest absurd i-a dominat toată copilăria şi viaţa până în anul 1938 – de parcă-l simţea prin aer planând odată şi peste România –, când va reuşi să se reîntoarcă la Paris ca bursier. În Ţară a publicat în revista lui Tudor Arghezii „Bilete de Papagal” câteva articole de critică literară şi prima lucrare umoristică intitulată „Hugoliada”. În continuare va mai publica şi un volum de versuri „Eligii pentru fiinţe mici”, şi un volum de eseuri critice intitulat „NU!” cu care va produce uimire, derută şi comic irezistibil. Va critica figurile majore ale literaturii vremii (Sadoveanu, Rebreanu, Arghezii, Ion Barbu, Camil Perescu...), care i-au contestat valoarea şi va promite că este în stare de mai mult. Şi se va ţine de cuvânt ! Reîntors la Paris, cu originalitate se va desprinde din banalitatea contingentului său, realizând lucrări de teatru ce vor lua publicul francez prin surprindere. Autorul Pentagon-ului românesc spune că realismul operei lui Eugen Ionescu „excamotează” realitatea, o transformă şi o schimbă făcând-o de nerecunoscut, dar rămâne Realism. Temele sale vor insista asupra sensului absurd şi tragic al existenţe, fatalitatea morţii, care pe un fond comic vor reuşi să umple sălile şi să mulţumească publicul.  
 
Primele „aplauze” anemice şi reci, le va culege începând cu anul 1950... şi vor continua aşa cam opt-zece ani. Începând cu anul 1966 vom intra în a doua perioadă a Creaţiei Ionesciene, când se va deschide în sfârşit şi pentru el, scena celui mai de seamă Teatru al Franţei, La Comedie Francaise, pentru piesele „Setea şi Foamea” şi „Regele moare”, iar în 1970, la 58 de ani, va fi primul scriitor de origine română ales ca Membru al Academiei Frenceze. Această parte a Teatrului Ionescian este predominată de teme dramatice cum sunt singurătatea şi izolarea(?!), obsesia morţii limbajului şi gândirii sau a morţii neînţelese şi neacceptabile a individului. Hector Martínez Sanz numeşte teatrul lui Eugen Ionescu : teatrul adevărat, liber, pur, sincer şi provocator, direcţionat de la bun început către lumină şi viaţă (comedie), pentru ca treptat să se întoarcă dramatic către întuneric şi moarte...  
 
***  
4) A patra aripă a Pentagon-ului va fi ocupată de lieratură, reprezentant al ei fiind românul-evreu Tristan Tzară, dramaturg, poet şi eseist simbolist, co-fondator, popagandist şi important diplomat Mişcării Dadaiste. Samuel Rosenstock şi-a preluat acest pseudonim (după cum cerifică soţia poetului Ilarie Voronca), din „Tristan Tzară între mahala şi centrul oraşului” (Tristan Tzara zwischen Peripherie und Zentrum) a lui Heinrich Stiehler, explicând tristeţea omului în ţara sa: „Trist-în ţară!”.  
 
Înzestrat cu carismă de lider, Tristan Tzară reuşeşte în 1916 să strângă în jurul lui o mulţime de inelectualii dezertori sau refugiaţi politici în Elveţia, la Zurich, în „Cabaretul Voltaire”, revoltaţi împotriva absurdului conflict mondial izbucnit în anul 1914, care nu mai dădea semne de a se sfârşi.  
 
Principiile mişcării dadaiste converg în ideea de „revoluţionare” totală a vechilor principii ce guvernau omenirea. Dacă piesele de teatru a lui Eugen Ionescu, ieşind din convenţional, au fost catalogate ca fiind „antipiese” şi deci şi teatrul său un fel de „antiteatru”, Tristan Tzară este un total „anti-artă existentă”, atacând-o în toate formele ei de existenţă, până şi în logica ei lingvistică. Mişcare lui Tristan considera totul, absolut totul, ca fiind convenţional, nimic fix sau neschimbător şi ca atare totul se poate schimba, începând de la zero, oricând doreşte omul. Mişcarea aceasta este „ecoul” anului revoluţionar 1848 european, mişcare naţionalistă împotriva regimurilor absolutiste. Scopul principal era acela de unificare a popoarelor fărâmiţate. Bismark, încearcă liniştirea maselor prin introducerea ajutorului social, dar nu şi renunţarea Germaniei la supremaţie. Toate acese convulsii s-ar fi stins dacă nu ar fi izbucnit Primul Război Mondial, considerat o greşală pe cât de periculoasă, pe atât de absurdă. Ideile marxiste reîncolţeau de fiecare dată când masele erau nemulţumite. Europa nu mai dorea războaie. Dada-iştii doreau a elimina tot ce era vechi şi se universalizase, renunţarea la obişnuitele „scheme şi formalităţi” în schimbul „spontanului”, la obişnuita ordine în schimbul haosului, la legile riguroase şi incombatibile în schimbul celor întâmplăoare. Se cereau două lucruri: demolarea a tot ce era tradiţional, inclusiv în artă şi reconstruirea noului spontan, creativ, inovator. Revoluţionarea artei în concepţia lui Tristan Tzara era „un nou început... de la zero!”, pentru că încrederea în cultură se pierduse. Educaţia, instituţiile, muzeele... şi tot ce ţine de vechea ordine, era respins de noul curent cultural şi artistic nonconformist şi anarhic, îndreptat împotriva rutinei, a gândirii şi artei, a gustului estetic şi moralei tradiţionale. Se dorea instaurarea arbitrariul total, a neprevăzutului, se contrazicea totul, se nega totul... În schimb devenea din ce-în-ce mai credibilă credinţa într-un „nou” mai frumos, salvator... care să „refacă” arta, cultura şi viaţa: „Şi din a chaosului văi,/ Jur împrejur de sine,/ Vedea ca-n ziua cea dentâi,/ Cum izvorau lumine.” (Luceafărul, Mihai Eminescu) „Casa în construcţie cu ramuri uscate, ca păienjenii, în schele/ Înălţate-n ceruri cu seninătate/ Până când norii ţi-or sluji de perdele/ Şi stelele: mulţămirea lămpilor pe balcoane înserate.” (Vino cu mine la ţară, Tristan Tzară) „Stoarce, Dumnezeu, lămâia lumii./ Să se facă simplitatea cerului/ trimite-ne anunţarea minunii./ Ca pasărea de cârpă a luminii/ Pentru bucuria sufletului.” (Insomnie, Tristan Tzară) „(...) Trecu un fotograf. Cum îndrăzneşti, îmi spuse el, să galopezi pe domeniile rezervate sintaxei? Poezia, îi răspund, are cincizeci de etaje, e un zgârie-Dumnezeu. Era adevărat, căci fotograful nu mai era decât un parazit al companiei generale a poftelor.” (Anticapul, Tristan Tzară)  
 
Din astfel de timpuri se încheagă Tristan Tzară, ca un luptător neobosit, întru restabilirea liniştii în artă, în mod special şi în lume, în general, începând cu anul 1916. În 1929, sătul de „nihilism şi distrugere”, îmbrăţişează suprarealismul constructiv, încercând chiar (original) reconcilierea lui cu marxismul. Şi el, precum majoritatea evreilor din timpul celui de-al II-lea Război Mondial se înscrie în Partidul Comunist Francez, dar, dezamăgit de modul acestuia de „lucru”, demisionează în semn de protest, împotriva suprimării sângeroase a revoltelor din Ungaria, de către Uniunea Sovietică, acestea fiind motiv de grea lovitură în convingerile sale, care îl vor hotărâ să se alipească definitiv de „gingăşia fiinţei umane”, manipulate continuu şi cu sânge rece de politicieni, devenind treptat un poet liric (sentimental) în adevăratul sens al cuvântului. Descoperirea „superficialităţii” anilor tinereţii sale se distinge, însă, a apărea încă din anul 1931, când începea a înlocui cuvintele aleatoare „dada” cu un limbaj umanizat, deşi dificil la prima vedere, în operele sale de mauritate: Omul aproximativ, Vorbind singur, Faţa interioară...  
 
***  
5) Construcţia Pentagon-ului se închide cu latura rezervată istoriei voiajării spiritului uman prin credinţele sale, a mitologiilor, al cărui părinte este Mircea Eliade (1907-1986), un adevarat duhovnic necesar umanităţii prins între spiritualităţile creatoare, între acei neobosiţi căutători ai exprimării frumosului contemporan şi fixarea lui în „perpetuum generatio”, pentru eternitate.  
 
În cadrul Pentagon-ului cultural-artistic românesc, Mircea Eliade este revelaţia unirii: înţeleptul care te ajută a te regăsi pe tine în clipa când te pierzi! Eu afirm cu convingere că nu se poate declara omul ca fiind CREDINCIOS fără să cunoască măcar un strictum necesar despre Mircea Eliade, deoarece credinciosul se pretinde a fi în primul rând un înţelept! Fără a bate toba preoţeste, acest român, dorindu-şi a fi cu adevărat un înţelept, a parcurs în tăcere întregul traseu pe care însuşi Isus Hristos l-a făcut, înainte de a se arăta Israelului, despre care 90% din creştinătate încă habar nu are până azi... Şi dacă creştinătatea se bate cu pumnul în piept că ştie învăţăturile lui Hristos, eu voi reda doar o învăţătură a lui Mircea Eliade: „Libertatea absolută se câştigă prin dragoste. Căci doar dragostea îl eliberează pe om de natura sa, alungându-i fiara şi demonul.”  
 
Anii tinereţii şi-i consumă în perioada când Europa căuta, stabilitatea politică şi economică, însă fără a şti exact ce vrea. Se va lăsa antrenat ca orice tânăr de convingerile primului mentor al său, filozoful Nae Ionescu de concepţie politică naţionalist-republicană!!! Totuşi, deşi se vinculează această idee, Mircea Eliade nu a fost atras de politică, opera sa dovedind înaltul său grad de spiritualitate şi gândire total ieşită din sfera politică, dar şi din normalitatea carnalului. Şi ochii mei au putut citi o „prostie politică” a unui rabin „şef”, publicată în Revista de limbă română din Israel „Viaţa noastră”, dar asta nu înseamnă că acel rabin este un xenofob, căci pe lângă această măruntă prostie mai există o întreagă operă a sa care revelează contrariul. Aşadar trebuie ştiut că politicienii, ştiind că ei nu au nici o valoare, „vânează” mereu companii cu oameni valoroşi şi orice om de cultură fără ţel politic, va pica victimă în plasa lor.  
 
Opera lui Mircea Eliade, autor de factură enciclopedică, însumează peste 80 de volume, iar în România, nici azi încă, nu au putut fi tipărite toate, iar după el, nu credem că ar mai fi altcineva capabil a face, sau măcar a mai adăuga ceva, domeniului istoriei religiilor fiinţei umane. Până în anul 1989, despre Mircea Eliade şi opera sa s-a putut auzi, cu bruiaj însă, doar la postul de radio „Europa Liberă”. Nu a fost însă şi cazul autorului Pentagon-ului, care l-a putut studia în voie! Domnia sa, într-un mod deosebit de sugestiv, leagă geometricismul lucrării sale cu o personalitate a culturii universale, care nu a avut niciodată intenţia de a fascina cu pre-modernismul secolului XX, ci din contră, ne va ajuta să atingem, să pătrundem şi să şi înţelegem Spiritualitatea. Mircea Eliade este acel „medic” spiritual al pentagonismului românesc care te va îndemna să gândeşti, mai întâi de toate. Importanţa sa în Arta şi Literatura Universală constă în „suflul revitalizator” ce îl aduce omului scârbit de dogme şi sătul de ritualuri, care ajunge să cadă în păgânism, fără a şti exact nici ce a fost înainte şi nici ce şi-ar dori să fie pentru a se linişti sufleteşte, construindu-şi fară a-şi propune sau a-şi dori măcar un fel de „politeism” nefolositor. În Aspectele mitului (1963-Mit şi realitate), Mircea Eliade atrage atenţia asupra faptului că omul modern se consideră, într-un mod nejustificat, produsul Istoriei Universale uitându-şi originea, spre deosebire de omul arhaic care îşi rememorează continuu provenienţa în Istoria mitică a tribului său, printr-o reactualizare continuă.  
 
Mircea Eliade readuce în imaginea omului modern mitul „Dumnezeului Creator”, nicidecum distrugător, lucru ce se poate traduce printr-o întoarcere în timp, până la recuperarea Timpului originar, sacru. Desigur că înaintând către începuturi, în căutarea Mitului şi al Timpului primordial, cel mai important este trecerea de la ritual la explicaţie, de la mit la logos, adică demitificarea, rolul ajutător avându-l tocmai rebeliunea omului contra ireversibilităţii timpului.  
 
Creaţia ca şi posibilitate a omului de a se scoate pe sine însuşi din limitele sale naturale, a însemnat autodistrugere, realitate ce omul modern a început de mult s-o simtă din ce în ce mai profund, iar în opera şi viaţa fondatorilor Pentagon-ului românesc în mod particular. Mircea Eliade atrage atenţia că pentru a putea trăi în această Lume, trebuie o consolidezi, lucru ce nu se va putea realiza sub nici o formă prin HAOS!  
 
Din tot acest noroi politic european, Arta şi Cultura naşte în faţa noastră un creator, ce vine cu o operă literară să salveze iar iminenta prăbuşire a Casei Comune Europene, oferindu-ne un proiect mai sigur, ce poate rivaliza cu Pentagonul militar nord-american, ba chiar îl minimalizează. Ca la o Fiestă cerească, aceste cinci genii creatoare sunt unite de autorul Hector Martínez Sanz într-o horă pentagonală, va cheama cu siguranţă (ca orice horă!) şi pe celelalte genii cu origine românească ale Artei şi Culturii Universale, structurându-i „construcţia” o pe etaje, iar noi, cititorii, aşteptând mulţumitori lui, să o vedem, în final, cât de înaltă va fi?  
 
Alexandru TOMÁS-CERVESY  
Madrid, Spania  
31 decembrie 2012  
 
 
 
Referinţă Bibliografică:
Alexandru TOMÁS-CERVESY - CRONICA PENTAGONULUI / Alexandru Toma : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 731, Anul II, 31 decembrie 2012, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2012 Alexandru Toma : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Alexandru Toma
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!