Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Eveniment > Anunturi > Mobil |   


Autor: Alexandru Stănciulescu Bârda         Publicat în: Ediţia nr. 765 din 03 februarie 2013        Toate Articolele Autorului

Alexandru STĂNCIULESCU-BÂRDA - ALUNGAREA LUI DUMNEZEU
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Alungarea lui Dumnezeu! E mult de atunci şi parcă a fost ieri! Vechile documente şi istorii ne vorbesc de vremurile când oamenii Îl socoteau pe Dumnezeu mult mai prezent în lume decât astăzi. Mii de ani, Dumnezeu a fost socotit stăpânul absolut al lumii, al popoarelor, al ţărilor şi al făpturilor. Pe vremea aceea, poporul nu era o „turmă” bună de muls de o clasă politică oarecare, ori de un stăpân sau altul, indiferent de funcţia pe care o ocupa. Poporul era o ca o fiinţă mai mare, alcătuită cu ştirea şi cu voia lui Dumnezeu, menită să împlinească în istorie o anumită parte din planul lui Dumnezeu cu lumea. Poporul avea un rost, o menire, un ideal înscris în Cartea Veşniciei lui Dumnezeu. Fiecare popor primea, la zămislirea lui, un înger sau un arhanghel ocrotitor din partea lui Dumnezeu. La judecata de la sfârşitul veacurilor, judecata universală, nu vor fi judecaţi numai oamenii ca indivizi, ca persoane, ci şi popoarele. Poporul apărea în istorie, îşi juca rolul pe care i-l destina Dumnezeu şi apoi dispărea din istorie. Că îşi împlinea sau nu menirea, asta rămânea să fie judecat la sfârşitul veacurilor.  
 
Conducătorul statului din vremea aceea nu putea să fie decât cel ,,uns” de Dumnezeu, cel ce „prin mila lui Dumnezeu” primea mandatul de a conduce ,,poporul lui Dumnezeu”. Toate documentele domneşti, inclusiv ale vechilor cancelarii domneşti româneşti, au această formulă sau una asemănătoare, dar care îmbracă aceeaşi credinţă, aceeaşi concepţie: ,,Eu, Mircea/Mihai/Ştefan, prin mila lui Dumnezeu, domn al Ţării ... ” Aşadar, domnul se smerea din start, dintru început. El avea conştiinţa că va fi în fruntea poporului atâta timp cât va vrea Dumnezeu, atâta timp cât va face voia lui Dumnezeu. Judecăţile şi hotărârile el le lua cu conştiinţa că vorbea ,,în numele lui Dumnezeu”, nu în nume propriu. Avea, ce-i drept, un ,,divan”, adică un grup de sfetnici cu care se consulta, dar ultimul cuvânt îl avea domnul. Când pornea la luptă, el apăra pământul dăruit de Dumnezeu poporului care i-a fost încredinţat. În luptă participau şi trimişii lui Dumnezeu, îngeri şi arhangheli. Dacă ieşea victorios, însemna că Dumnezeu S-a îndurat de neamul acela şi i-a dat victoria. Nu era victoria domnului sau a poporului, ci victoria lui Dumnezeu, a Binelui asupra Răului. Dumnezeu agrea războaiele de apărare, nu pe cele de cucerire. În cazul în care era atacat un alt popor, o altă ţară, faptul trebuia să aibă tot o motivaţie religioasă: fie se recupera o bucată de pământ ruptă din trupul ţării cu oarecare timp înainte, fie se răspândea credinţa religioasă la cei care aveau altă credinţă sau erau, pur şi simplu, păgâni. Musulmanii ajunseseră una dintre forţele cele mai puternice din lume la un moment dat. Cucereau ţară după ţară şi popor după popor, fiindcă ei răspândeau astfel religia musulmană şi ,,salvau” pe cei cuceriţi de la pieire. Ei luptau pentru Alah şi în numele lui Alah, iar cuceririle i le închinau lui Alah. Că se făceau uneori şi greşeli uriaşe, e foarte adevărat. Şi europenii au plecat la luptă pentru eliberarea Locurilor Sfinte din Palestina, convinşi că Dumnezeu îi va ajuta. I-a ajutat Dumnezeu până la un anumit punct, dar de multe ori cruciaţii au uitat pentru ce plecaseră de acasă. Aşa, bunăoară, unii n-au mai ajuns la Ierusalim, ci au cucerit Constantinopolul şi o parte din Imperiul Bizantin. Altădată, entuziasmaţi de cauza măreaţă, europenii şi-au trimis copiii la luptă, organizând o cruciadă a copiilor. I-au luat turcii ca pe o turmă de miei, i-au crescut, i-au educat în legea lor, i-au făcut spahii şi ieniceri şi i-au trimis apoi în Europa să lupte împotriva părinţilor şi fraţilor lor!  
 
Soldaţii care luptau în vechime într-un război, luptau pentru o cauză religioasă în primul rând. Pentru ei domnul sau împăratul erau „unşii” lui Dumnezeu. Eu luptau pentru Dumnezeu în primul rând. Luptau să apere pământul dăruit de Dumnezeu acelui popor, pământ în care era sângele şi oasele străbunilor; luptau pentru ca să-şi apere familiile şi în primul rând copiii, care erau tot darul lui Dumnezeu; luptau pentru ca să apere bisericile, care, de fapt, erau „casele lui Dumnezeu” pe pământ. Soldaţii japonezi intrau în rachetele cu care erau lovite obiectivele duşmane şi le dirijau până la ţintă. Pur şi simplu se sinucideau, dar alegerea pentru o asemenea misiune era o mare cinste şi cei mai mulţi doreau s-o primească. Era sacrificiul lor pentru împărat, iar împăratul era trimisul lui Dumnezeu pe pământ. Cel care murea în război era un martir şi mergea direct în locul de fericire de după moarte, rezervat sfinţilor şi prietenilor lui Dumnezeu.  
 
Fiecare plantă era darul lui Dumnezeu dat oamenilor pentru ca să-i ajute să-şi câştige traiul. Pădurea era sfântă, rezervorul de lemne de unde luau oamenii cât le trebuia pentru foc, pentru construcţii de tot felul, dar era şi cetate de apărare şi de scăpare la ceas de cumpănă şi de bejenii.  
 
În momentul în care s-a trecut de la această conducere şi concepţie numită teocratică(=conducere de către Dumnezeu) la conducerea democratică(=conducerea poporului), lucrurile s-au schimbat. Poporul, cu o mândrie şi o ambiţie luciferică, a luat locul lui Dumnezeu în istorie şi în viaţă. El şi-a ales conducătorii, el a hotărât totul. Divanul a fost înlocuit cu parlamentul, legile au fost ale poporului şi numai ale lui. Ţara a devenit un bun oarecare, din care se pot înfrupta toţi cei care se pot sustrage legilor, care poate fi vândută dacă este cazul. Bogăţiile ţării au devenit nişte mărfuri de piaţă, care pot fi exploatate şi jefuite fără frică de Dumnezeu; armata a devenit „de profesionişti” salarizaţi, angajaţi ca orice muncitori la o firmă oarecare. „Participarea la război” a devenit obligaţie de serviciu, înscrisă în fişa postului militarilor. Poporul însuşi a pierdut conştiinţa unei misiuni, pe care i-a dat-o Dumnezeu în istorie. „Domnul” este „produsul maselor”, un funcţionar cu un salariu mai bun, pe care acestea îl aleg la oarecare intervale de timp. Domnul nu mai are nimic sfânt în el, poate să fie orice lichea, important este să aibă mai multe voturi decât contra-candidaţii săi. Cum voturile se pot măslui, se pot fura, iar rezultatele se pot schimba după cum vrea puterea, înţelegem cât de sănătoasă este alegerea. Se poate renunţa la valorile sfinte ale neamului, precum istoria, religia, limba, portul, cântecul, conştiinţa de sine ca popor, sau acestea se pot păstra ca „particularităţi etnice”. Oricum, ţara trebuie să se înscrie în procesul de „globalizare” sau mondializare, astfel că se va ajunge într-un final să nu mai fie ţări, popoare de sine stătătoare, cu conducători şi guverne proprii, ci toată populaţia globului să formeze un singur popor, în fruntea căruia să fie un „guvern” mondial, al cărui domn sau prim-ministru să fie dracu. Mai mare ispravă a lui Scaraoţchi decât asta, zău că nu s-a mai văzut în istoria omenirii!  
 
Cât mai este vreme şi Dumnezeu mai are răbdare, ar fi bine ca lumea să se trezească la realitate şi să facă ce se mai poate face într-al douăsprezecelea ceas! Dumnezeu să ne ierte!  
 
Pr. Dr. Alexandru STĂNCIULESCU-BÂRDA  
3 februarie 2013  
 
 
 
Referinţă Bibliografică:
Alexandru STĂNCIULESCU-BÂRDA - ALUNGAREA LUI DUMNEZEU / Alexandru Stănciulescu Bârda : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 765, Anul III, 03 februarie 2013, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2013 Alexandru Stănciulescu Bârda : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Alexandru Stănciulescu Bârda
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!