Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Vocatii > Mobil |   


Autor: George Baciu         Publicat în: Ediţia nr. 203 din 22 iulie 2011        Toate Articolele Autorului

ALEXANDRU AVERESCU
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
ALEXANDRU AVERESCU 
  
Alexandru Averescu, fiul slugerului Constantin Averescu, fost ofiţer în armata ţaristă, apoi institutor la Iaşi şi Târgu Frumos s-a născut la 9 martie 1859 în satul Babele de lângă Ismail în sudul Basarabiei, teritoriu ce fusese retrocedat Moldovei prin Tratatul de pace de la Paris (1856) ce punea capăt războiului Crimeii (1853-1856). A studiat la Seminarul teologic din Ismail, unde rămâne un an, după care absolvă Şcoala de Arte şi Meserii din Bucureşti (1876). La 18 ani, în 1877, se înscrie voluntar ca jandarm, participând la Războiul de Independenţă, obţinând gradul de sergent. După această experienţă, decide să îmbrăţişeze o carieră militară şi se înscrie la Şcoala Divizionară de la Mănăstirea Dealu (1881), apoi urmează cursurile Şcolii Superioare de Război din Torino, al cărei absolvent devine în 1886. În Italia a cunoscut-o pe pe Clotilda Caligaris, care i-a devenit, ulterior, o devotată şi discretă soţie 
  
Revenit în ţară, este director de studii la Şcoala Superioară de Război din Bucureşti (1894–1895), ataşat militar la Legaţia română de la Berlin (1895-1898), apoi şeful Secţiei Operaţii în Marele Stat Major (1899 - 1904). Pe 10 mai 1906, regele Carol I îl înaintează la gradul de general de brigadă. Pe 12 martie 1907, Averescu este numit ministru de război în guvernul Sturdza, iar la alegerile din mai 1907 candidează pentru Senat pe listele naţional-liberale, fără a fi membru de partid. Din poziţia de ministru (13 martie 1907- 4 martie 1909), a avut sarcina dificilă de a reprima răscoala ţărănească izbucnită în Moldova. Printr-un plan bine întocmit, a fost organizată una dintre cele mai violente represiuni anti-ţărăneşti din istorie . Însă evenimentele au degenerat. Mulţi ofiţeri au continuat să împuşte instigatorii reali sau prezumptivi, chiar dacă represiunea fusese sistată .  
  
Între 18 noiembrie 1911 - 2 decembrie 1913, este numit Şef al Marelui Stat Major General, coordonând acţiunile militare ale României în Al Doilea Război Balcanic. În acest timp, este înaintat la gradul de general de divizie (1 aprilie 1912), iar pe 2 decembrie 1913 îi este încredinţată conducerea Corpului I Armată.  
  
General de corp de armată din 1 ianuarie 1917. A iniţiat celebra manevră de la Flămânda (1916), a condus Armata a II - a în bătăliile de la Mărăşti şi Oituz (1917). S-a remarcat printr-un spirit ingenios şi plin de iniţiativă, care l-a adus la conflicte cu Marele Cartier General, condus de generalul Prezan. Apropierea sa de soldaţi, faptul că era trimis să rezolve marile probleme apărute pe front şi că s-a achitat de cele mai dificile sarcini a dus la naşterea unui adevărat cult al său în rândul soldaţilor care au început să vadă în el un "Salvator". 
  
Într-un moment critic pentru România, şeful statului i-a încredinţat misiunea formării unui guvern, care să încheie armistiţiul umilitor cu Puterile Centrale. După îndelungi tratative, Averescu reuşeşte să semneze doar preliminariile acestei păci, pe 20 februarie 1918, la Buftea. Ferdinand I era convins că un filogerman convins, precum Alexandru Marghiloman, va reuşi să încheie o pace mai blândă. În aceste condiţii, generalul îşi depune mandatul pe 27 februarie pentru a facilita negocierile. 
  
Popularitatea sa a ajuns atât de mare încât se zvonise că ar vrea să-l răstoarne pe rege şi să preia puterea .  
  
Bazându-se pe valul de popularitate, demisionează din armată şi intră în politică, formând Liga Poporului (1918, din aprilie 1920 devenită Partidul Poporului), care avea ca slogan "Muncă, cinste şi legalitate!"Formaţiunea obţine victoria categorică la alegerile din mai 1920 (206 din cele 372 de mandate la Adunarea Deputaţilor; 124 din cele 166 de mandate la Senat). Ministru de Interne (5-13 decembrie 1919).  
  
Conduce guvernul în perioada de refacere de după război (13 martie 1920-13 decembrie 1921), deţinând, totodată, şi portofoliul Internelor (13 martie-13 iunie 1920) şi al Industriei şi Comerţului (16 noiembrie 1920-13 decembrie 1921), fiind susţinut politic de Ion I.C. Brătianu. In timpul acestei guvernări se realizează integrarea provinciilor româneşti unite cu ţara în 1918, reforma financiară, care preconiza introducerea impozitului progresiv pe avere şi pe îmbogăţirea din timpul războiului, unificarea monetară şi reforma agrară, în urma căreia sunt împroprietărite circa 1,5 milioane de familii ţărăneşti. Totodată, este semnat Tratatul de la Trianon (4 iunie 1920), Tratatul de la Paris (28 octombrie 1920), tratatele bilaterale prin care s-a constituit Mica înţelegere, tratatele de amiciţie cu Franţa, Italia şi Concordatul cu Vaticanul (primul rol avându-l ministrul de Externe, Take Ionescu). 
  
Pe timpul guvernării, s-a văzut limpede că între imaginaţia colectivă şi realitate este o mare diferenţă. Astfel, a început spulberarea „mitului Averescu”. Deşi a reuşit să înfăptuiască unificarea monetară, reforma financiară şi desăvârşirea reformei agrare, aşteptările populaţiei erau mult mai mari, astfel că şi "mitul Averescu"a intrat într-un proces rapid de erodare. Cei mai dezamăgiţi erau ţăranii, care nu numai că nu au primit cele 5 hectare promise, dar reforma s-a înfăptuit cu foarte mare greutate. 
  
Mai mult, generalul a căzut victima propriilor manevre politice. În vara anului 1921 Brătianu a declanşat campania de înlăturare a guvernului. Fruntaşul liberal l-a convins pe rege că Averescu nu mai face faţă situaţiei, iar la sugestia şefului statului, ministrul de externe Take Ionescu şi-a depus demisia pe 11 decembrie 1921. Criza politică ce s-a declanşat l-a determinat pe Averescu să depună mandatul guvernului două zile mai târziu . 
  
Pe 15 decembrie 1923, Constantin Argetoianu s-a autoproclamat şef al partidului, declarând că „steagul generalului Averescu a apus”. Însă Partidul Poporului însemna înainte de toate Alexandru Averescu, astfel că gruparea lui Argetoianu va fuziona cu PND-ul condus de Nicolae Iorga.  
  
După cum însuşi a mărturisit, pentru a demonstra că partidul încă „trăieşte”, Averescu va organiza în perioada următoare mai multe întruniri publice prin ţară. Cea mai importantă a fost cea organizată pe 3 iunie 1924 la Arenele Romane din Bucureşti. Incitaţi de discursurile rostite, cei 50.000 de participanţi au adoptat o moţiune prin care cereau regelui demiterea imediată a guvernului liberal condus de Ionel Brătianu .  
  
Politician abil, Brătianu a acţionat imediat şi a purtat o discuţie cu Averescu prin care l-a convins să renunţe la aceste manifestaţii şi să promoveze o politică de continuitate. În schimb, fruntaşul liberal se angaja să sprijine „la momentul potrivit”, după încheierea celor patru ani legitimi, aducerea lui Averescu la putere. Revenit la Arenele Romane, generalul a comunicat simpatizanţilor săi că "lupta noastră şi-a atins scopul", cerându-le să se întoarcă la casele lor . El îşi va îndeplini cuvântul şi nu se va lăsa antrenat în campania zgomotoasă declanşată de opoziţia naţional-ţărănistă. Mai mult, Averescu va sprijini proclamarea principelui Mihai I ca moştenitor al tronului şi instituirea unei Regenţe care să execute prerogativele regale în caz că acesta va ajunge la tron înainte de majorat, chiar dacă această măsură îi aducea mari beneficii lui Brătianu. Încă o dată, Averescu va cădea în capcana liderului liberal.  
  
Este din nou prim-ministru în perioada 30 martie 1926-4 iunie 1927 (concomitent ministru al Finanţelor, 19 martie-4 iunie 1927). Acum stabileşte contacte cu principele Carol pentru aducerea sa pe tron , în contextul bolii tot mai grave de care suferea regele Ferdinand. 
  
Pentru contribuţia sa militară şi politică la istoria României este consacrat membru de onoare al Academiei (1923) şi senator de drept (1926). 
  
Deşi Brătianu se gândise la un cabinet prezidat de generalul Constantin Prezan, şeful statului s-a opus cunoscând relaţiile proaste dintre cei doi generali, iar Averescu putea să considere această numire ca pe un act personal împotriva sa . La insistenţele reginei Maria, ferm hotărâtă să ia parte la conducerea treburilor statului, s-a ajuns la propunerea lui Barbu Ştirbey, principalul personaj al camarilei regale. Pe 4 iunie 1927, Averescu a fost vizitat de Constantin Hiott, ministrul Casei Regale, care i-a prezentat decretul regal de demitere a guvernului şi de însărcinare a lui Ştirbey cu misiunea de a forma noul cabinet . Din acel moment, Averescu şi-a dat seama că va fi împins spre periferia vieţii politice. Acest lucru a devenit o certitudine la alegerile de la începutul lunii iulie, când PP nu a întrunit scorul electoral de 2% din voturi, necesar accederii în Parlament. Gazetele epocii relatau că Brătianu a dorit să le dea o lecţie averescanilor .  
  
Acest moment a fost unul de cumpănă în activitatea lui Alexandru Averescu. Deşi beneficia de fotoliul unui senator de drept, vocea sa nu mai era importantă pe scena politică din România, iar partidul începea să se scindeze, cea mai notabilă fiind plecarea grupării Goga, care a înfiinţat Partidul Naţional Agrar pe 10 aprilie 1932. Averescu a sprijinit vehement restauraţia lui Carol al II-lea pe Tronul României, petrecută la 8 iunie 1930. Pe 14 iunie 1930, când noul rege l-a înaintat pe Averescu la gradul de mareşal al României, alături de vechiul său rival Constantin Prezan . Pe 10 februarie 1938, a răspuns pozitiv la chemarea şefului statului de a face parte din guvernul de uniune naţională, condus de Patriarhul Miron Cristea, ca ministru de stat, alături de alţi şase foşti prim-miniştri. Din 30 martie, după decretul regal de dizolvare a partidelor politice, Carol al II-lea îl numeşte consilier regal. 
  
Pe 3 octombrie 1938, mareşalul Alexandru Averescu a trecut la cele veşnice, la vârsta de 79 de ani. Trupul său neînsufleţit a fost depus în cripta de la Mărăşti, în mausoleul ridicat aici prin străduinţa sa, pentru a cinsti pe eroii bătăliilor din vara anului 1917. 
  
Este autor al unor tratate militare şi al lucrărilor Criza politică şi urmările ei (1927) şi Dictatura şi comunismul (1936). Şi-a consemnat memoriile în Notiţe zilnice de război (1937). 
  
____________________ 
  
Bibliografie: 
  
1. Neagoe, Stelian - Oameni politici români, Editura Machiavelli, Bucureşti, 2007, pp. 45-48. 
  
2. Nicolescu, Nicolae C. - Şefii de stat şi de guvern ai României (1859 - 2003), Editura Meronia, Bucureşti, 2003, pp. 237-238 . 
  
George Baciu 
  
 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
ALEXANDRU AVERESCU / George Baciu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 203, Anul I, 22 iulie 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 George Baciu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de George Baciu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!