Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Orizont > Reportaj > Mobil |   



Alcatraz-ul destinelor noastre!...
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
La Pier 33 la intrare, ţi se aminteşte actele pe care trebuie să la prezinţi, dacă eşti străin paşaportul, ori cetăţean de-al lor carnetul auto, vapoarele vin de regulă din jumate in jumate de oră, fluturând deasupra steagul înstelat al Americii şi unul galben-negru şi mai mic pe care scrie „Alcatraz” în timp ce intrarea în port se face prin câteva reprize sonore prelungi de sirenă, pe deasupra feribotului cu numele de „Alcatraz Cruise” şi întorcându-se pe deasupra capetelor noastre plutesc planat, pescăruşi mari şi albi ori negru cu alb care slobozesc ţipete de zici c-acum te ia în ciocul lor puternic, ca-n-ntr-un film rulat la noi pe ecrane când eram mai tineri şi doar părinţi şi când copiii mei îmi cereau să părăsim sala că-i fură „bălţătoaiele” sau în „Păsările” lui Hitchcock, era o vreme de-ţi venea să laşi totul pentru a purcede la o astfel de aventură, senin şi soare, un cer de un albastru umed şi translucid iar împrejurimile golfului străjuite de dealurile domoale ale Berkleley-ului, mai sus de râpele cu care începe peninsula Marin, Susalito şi dincolo spre nord-vest la Napa Valley, o regiune viticolă de primă mărime a Californiei şi pe care o vizitasem cu Flavia cu câteva zile înainte - cealaltă fiică a mea stabiltă tot în Golden State, care este logo-ul acestui tărâm de vis şi de poveste de la marginea emisferei lumii occidentale.. O funcţionară vamală – zona fiind portuară n-are cum să nu fii fost integrată unui regim restricţional de maximă securitate, cu vapoare cu mărfuri care se pun în mişcare dinspre cheiuri, în port şi pe lac sute de ambarcaţiuni mari şi mici, de toate culorile, mărimile şi formele, cu felurite încărcături şi destinaţii, ieşind şi intrând dinspre ocean şi trecând obligatoriu pe sub vestitul Golden Gate Bridge, sau imediat pe sub celălalt de mai la vale, San Francisco-Okland Bridge sau Bridge Bay – i-a microfonul şi citeşte cu intonaţie şi rar, după o foaie pe care-o tot îndoaie un vânticel abia stârnit de curentul pe care-l face sosirea vaporaşului nostru: pe vas şi pe insulă, în spaţiile publice şi recluzionare este interzis fumatul, aruncatul oricăror resturi ale oricărui consum alimentar deci şi mâncatul, consumul băuturilor alcoolice, aruncatul hârtiilor, scuipatul în locurile ascunse vederii pe ambarcaţiunea plutitoare sau chiar în apă ... Parcă suntem supuşi deja regulilor stabilimentului pe care dorim să-l vizităm, minus libertatea şi încarcerarea într-o celulă (Doamne, fereşte!) ... La acostarea pe coastă răsăriteană a insulei, mulţimea debarcată pe platoul din faţa lui „builiding 64” cum mai este cunoscută prima construcţie cu care vii în contact, impunătoare şi pe trei nivele, socotită cândva baraca în care se aflau apartamentele şi birourile administraţiei închisorii, ascultă din nou ceremonios expunerea regulamentului de vizitator, de data asta pe cel privind spaţiul propriu-zis al închisorii şi anexele acesteia, vizitarea vecinătăţilor: farul de pe insulă, clădirea celulelor, curtea închisorii, turnul de apă, atelierele meşteşugăreşti concentrate în două clădiri una lângă alta şi unde se producea de la şaibe şi cuie până la ornamente casnice, aparate de radio şi acumulatori, capela ce acorda asistenţă religioasă miltarilor şi personalului civil angajat şi familiilor acestora - când Alcatraz-ul servea ca fortificaţie militară la mijlocul şi în a jumătate a secolului al XIX-lea şi ceva mai târziu când a fost transormată în închisoare, statală la început şi după aceea federală, grupul electrogen, morga, casa guarzilor şi sala de protocol, oficiul de primire a străinilor, de prim ajutor, biroul de schimb şi bursă, depozit şi antrepozit, grădina de cultivat zarzavat, legume şi flori, alte utilităţi care să acopere o gamă oricum restrânsă actiivităţilor omeneşti. Sus pe frontispiciu, „Indians Welcome” scris cu vopsea neagă şi mare, care pune în plan secundar firma principală „United States Penitentiary” şi-n continuare cu litere mai mici, tot şablon, câteva date privind suprafaţa insulei -12 acri de pământ, de fapt o stâncă în structura ei subterană de vreo jumătate de kilometru lungime, o înălţime de 41 de metri şi o suprafaţă de 85 de mii de metri pătraţi, anii şi felul de funcţionare ca fort sau puşcărie, că se află de 1,5 mile de ţărmul metropolei şi societatea care patroneză şi ingrijeşte închisoarea ca monument istoric: National Park Service. A fost cumpărată de la mexicani în 1847 cu cinci mii de dolari, a fost instalat la 7 ani distanţă farul, iar în anul unirii Principatelor româneşti au fost terminate lucrările la fortăreaţă. A funcţionat ca fort până în toamna lui 1933, când a fost transformat în închisoare federală a Statelor Unite. Prima intrare în clădire te şi introduce în lumea aspră a “izolării” păcătuinţei, cu un leac pe care oamenii n-au ştiut mai bine să-l gestioneze decât printr-o anume constrângere şi alienare pe care ţi-o dă mai mult “însingurarea forţată” decât integrarea, câteva birouri ale foştilor gardieni, cu unii din ei în „mărime naturală” din humă gipsată că te şi speria-i „că acuma te înhaţă!”, scormonindu-ne cu privirile reci şi imobile intenţiile, poze, haine şi de „paznic-vânător” şi de „vânat”, cătuşe, chei şi lacăte pentru lanţuri de prindere a picioarelor, monitoare prinse în zalele groase ale lanţurilor de la glezne, care urmăreau pretutindeni deplasarea condamnaţilor, în orice loc şi timp s-ar fi aflat, bonete, caschete, scrisori ale condamnaţilor pentru cei dragi şi pentru lumea de-afară şi cu atât mai mult m-a nedumerit şi întristat întâmplarea nefericită a unui gardian, de a a fi fost omorât de către un puşcăriaş, atras printr-un vicleşug chiar în celula acestuia, prin 1937. Evadarea era exclusă, iar încercările au fost iremediabil pierdute: până în 1963 când a fost închisă, în cele câteva zeci de încercări de evadare, nu se cunoaşte nici un “vărgat” care să fi reuşit să evadeze din celebra închisoare. Unul din ei, Joseph Dutch Bawers. fusese închis pentru furt de corespondenţă şi încarcerat 25 de ani, şi-a încercat şansa, a sărit gardul de protecţie înalt de peste 4 m, a continuat cu unul de sârmă ghimpată întoarsă în partea superioară şi ajuns pe povârnişul râpei de vest dinspre oraş şi Golden Gate, s-a aruncat înspre valurile spumegânde şi asurzitoare care aşteptau să-l primească, de la vreo zece meri – ca bun înotător ce se lăudase colegilor săi că este – şi ajuns de gardieni, chiar în timpul plonjării, a fost împuşcat în spate înainte să atingă apa. Chiar dacă au fost mai multe evadări decât cele consemnate în catastifele închisorii, cadavrele celor evadaţi - despre care se crede totuşi că au murit în apele golfului n-au fost descoperite niciodată: în 29 de ani cât a funcţionat ca închisoare (1934-1963), documentele oficiale vorbesc de 38 de oameni care au fost implicaţi în 14 tentative separate de evadare, 23 evadaţi fiind prinşi, 6 au fost împuşcaţi şi ucişi şi doi s-au înecat... Cât priveşte „fauna” găzduită, ea a avut printre locatarii marcanţi câteva figuri generice ale Americii interbelice, cu deosebire ale perioadei recesiunii, „Marea Depresiune”, cum îi spun americanii „crizei economice a sistemului capitalist mondial, dintre anii 1929-1933” - cum învăţam noi ca elevi şi cum, ajuns dascăl, predam elevilor mei până în revoluţie. Celebrul mafiot Al Capone intrat aici nu darorită crimelor propriu-zise ci ca urmare a evaziunii fiscale, echivalent în plan juridic şi penal cu „crimă de înaltă trădare”(!?), alţi capi ai crimei organizate precu George Kelly, unul la fel de faimos, Richard Stroud, supranumit şi „Omul Pasăre” datorită studiilor şi pasiuni pentru păsări, acesta fiind condamnat pentru omor. Am păşit alături de o mare de oameni aproape să ne dăm coate, pe culoarele „celularului” am trăit fiorii apropierii de cumpliţii indivizi care au înfricoşat o Americă întreagă, auzeam paşii lor înfundaţi în încremenirea tocită a pietrei şi a cimentului rece ca iernile noastre de-acasă cele mai aprige şi păstrând încă ecourile în pereţii despărţitori dinspre coridoare ai celulelor, am făcut poze „crucificat” de gratiile de-afară – ca să „dau bine(!?)” nepoţilor că n-am fost un naiv, bigot şi licit în aceeaşi măsură pe partea asta de pământ cu faţa spre soare. Unele celule fiind “deschise” – speram nu într-adins şi pentru cine sţie ce gânduri tulburi, am intrat şi m-am pozat într-una, numai că nu m-am întins pe patul de fier şi m-am aşezat pe „scaunul de la toaletă” după ce mă voi fi spălat la lavoar, o cămăruţă de 1,5 ori 2,7 m în care deţinutul stătea între 18 şi 23 de ore pe zi, cu grilaje mari şi groase şi mi-a venit un gând sinistru şi inuman, „ce bine e când te joci şi faci giumbulşucuri şi caraghioslâcuri şi joci tontoroiul pe supărarea şi mormintele altora” şi mi l-am alungat de îndată, spunându-mi că nu e decât o fantasmă dintr-un joc al minţii „plecată cu sorcova” pe care fără să vreau l-am încropit amintindu-mi de cine ştie ce rezonanţe şi echivalenţe româneşti şi pe care l-am repudiat tot la fel de repede, gânduri şi poziţii aflate în contrapunere cu normalul – tocmai spre a te poziţiona şi judeca prin prisma ambelor părţi şi din noroc, şansă şi mai ştiu eu ce, de a nu le fi şi trăit literalmente... A existat chiar o tentativă de revoltă organizată a deţinuţilor, o tentativă nereuşită de evadare din penitenciarul Alcatraz, răzmeriţă care a durat 2 zile, răstimp în care doi ofîţeri de pază au fost omorâţi şi alţi 11 au fost răniţi, instigatorii şi planificatorii au fost condamnaţi la moarte şi executaţi. Consecinţele acestor măsuri la limita regulamentului au fost dintre cele mai grave, au dus la instalarea şi sporirea unui haos de nedescris şi un „război de-adevăratelea” era pe cale să înceapă: 6 prizonieri au preluat controlul asupra gardienilor închisorii, au pus mâinile pe cheile de la rastelul cu arme şi de la celule şi au vrut să evadeze. Planul s-a destrămat când rebelii au descoperit că le lipseau tocmai cheile cu care să deschidă poarta închisorii. Chiar pierdute orice şanse, în loc să se predea, deţinuţii au preferat să lupte, varianta unei reuşite în aceste condiţii fiind însă zero: revolta a fost înfrântă, implicaţii condamnaţi la moarte. Rebeliunea mai este cunoscută în analele revoltelor din sistemul penitenciar american şi sub numele de „războiul Alcatrazului”... De-a lungul existenţei închisorii, mai ales spre sfârşitul acestui tip de destinaţie, au mai fost întâmplări care merită consemnate, unele tragice, de fapt cele mai multe, altele – puţine, hazlii, iar unele de neînţeles, frizând absurdul. În opinia povestitorului acestui periplu inedit, câteva chestiuni sunt mai relevante sub alte aspecte, decât avatarurile vieţii şi morţii unor oameni, fie ei şi criminali: până la urmă, pentru a parafraza un gânditor latin „omnia mecum portam” – avem viaţa propriilor noastre fapte, idee subînţeleasă într-o tălmăcire in extenso, sau totul purtăm cu noi, inclusiv destinul. Sau, mai ales!... În primul rând o acţiune sui-generis a unei minorităţi, într-o ţară în care n-ai putea pune la îndoială slăbiciunea sistemului – fireşte cel politico-militar, de o disoluţie a autorităţii federale sau statale nici atâta, poate doar partea cu drepturile omului şi ăstea naturale, să mai constitue un argument sensibil şi palpabil şi aceasta atunci când America era recunoscută drept campioană a apărării lor peste tot în lume şi când în general opinia societăţii civile americane este hipersensibilizată, serios ofuscată – chiar dacă nu agreate de pe aceeaşi poziţie de ambele părţi – în explicarea „tărăşeniei” şi pasivităţii oficialilor, sau indecizia, ignorarea,neputinţa, reţinerea autorităţilor să fi avut în vedere vreo compensaţie retro către un anume tratament „mătrăşitor” şi injust aplicat cândva, în istorie, indienilor americani !?. Se ştie că neangajarea şi neutralitatea efectivă în vreo direcţie a implicării americanilor în viaţa lumii în ansamblu şi în probleme de orice natură în forme specifice, evitarea lor directă nu sunt punctul cel mai tare al politicii lor, iar în cazul expus sintetic mai jos, cu atât mai puţin. Fiind socotită pur şi simplu o stâncă, „The Rock”, insula Alcatraz cu un profil biologic şi economic sărăcăcios a devenit „ţinta”, cu de la sine putere, a indienilor californieni şi nu numai şi în virtutea încălcării de către guvernul federal a unor drepturi funciare vechi au hotărât, fără nici o înţelegere prealabilă sau compromisuri, să ocupe efectiv insula în câteva ore. Pentru comparaţie, chiar în ziua deschiderii Jocurilor Olimpice de la Beijing din vara lui 2008, când nici nu fusese aprinsă flacăra olimpică, trupele ruseşti au intervenit în Georgia, actuala republică caucaziano-pontică, fostă sovietică, cum că aceasta ar fi încălcat flagrant integritatea Abhaziei, teritoriu sacru şi constiuţional recunoscut care aparţine Georgiei independente şi suverane, ca stat membru al O.N.U. Diferenţe de interpretare(!) sau cine să mai ştie... Pentru că se zvonise în fel şi chip despre Alcatraz, că statul nu mai poate suporta chltuielile unei bune funcţionări a penitenciarului, condiţiile sunt mizerabile – cu toate că multe din ele erau neadevăruri sfruntătoare, de exemplu că n-ar fi fost curată sau că s-ar fi mâncat prost, complet neadevărat şi nici măcar că regimul disciplinar era atât de draconic, şi totuşi... Timp de 19 luni, mai mult de un an si jumătate, între 1969 şi 1971 insula a fost ocupată efectiv de indieni, care au plecat în acţiunea lor hotărâtă şi nu „târâtă” sau manipulată – premiză capitală şi logică pentru comunităţile tribale. marcate de tendinţe puternice de autonomie şi consevare a modului de viaţă şi de de origine, care au văzut-o singură, fără apă şi resurse agricole minimale sau electrice, condiţii naturale neangajând prea tare civilizaţia şi tehnologia timpului, o ameninţare directă şi fără grade de comparaţie la adresa statutului lor de oameni liberi şi nesupuşi unor constrângeri – după ce oficial ministrul justiţiei, din guvernul fratelui său asasinat un an mai târziu la Dallas în Texas, Robert Kennedy – a decretat închiderea definitivă a închisorii la sfârşitul anului 1962, ultimul rezident al Alcatrazului fiind mutat la o altă închisoare, la începutul anului următor. Chiar fără încuviinţarea guvernului – cândva şi reciproca a avut configuraţia unui vector într-o singură direcţie, contrară însă şi cu un răspuns să-i spunem asumat de partea adversă – indienilor le era familiar peisajul, îl copiau pe cel al rezervaţiilor unde fuseseră siliţi să se retragă din faţa cotropitorului alb, erau obişnuiţi să trăiască izolaţi, mă rog, la câtă izolare îţi este permisă o distanţă de 2 kilometri de ţărmul sanfranciscan cel mai apropiat şi chiar dacă pământul nu era productiv, găseau soluţii, unele externe acceptate volens-nolens, le erau aduse aduse zilnic produse din spirit de solidaritate creştină sau de gintă, iar simpatia pe care o trezeşte cel slab în rândul cetăţenilor, net inferior ca dotare şi posibilităţi – faţă-n faţă cu un colos instituţional politic şi militar care era statul american – este nemărginită, şi „balta” avea totuşi peşte... Acţiunea surprinzătoare a indienilor avea şi o motivaţie politică: nemulţumirea „pieilor roşii” faţă de activitatea defectuoasă a Departamentului de stat pentru afaceri indiene, din cadrul guvernului federal. Izolării şi ocupării unilaterale a unei părţi din trupul Americii chiar de-ai tăi „din casă” i-au pus capăt, pentru a nu degenera într-un fratricid dispoporţionat ca angajare, nu rundele de tratative obositoare, cu rezultate la temeiul cărora să fi stat compromisul, nici principiile statal-voluntaro-federaliste şi integriste cu ecouri reverberate dinspre Capitoliu, Casa Albă sau Curtea Suprmă, ci agenţi federali sadea, în carne şi oase, eficienţi şi fermi care i-au transportat „pe sus” pe încăpăţânaţi şi cărora le-a mulţumit poate, în numele americanilor, că au revenit la sentimente mai bune şi că au îngrăşat timp de aproape doi ani locul... Şi totuşi americanii nu sunt ţâfnoşi şi părtinitori şi răzbunători. N-au şters ca noi însemnele electorale de pe ziduri cu săpunul, detergentul, mopul sau bidineaua, după ce la început le “aplicasem” în bătaie de joc şi năduf c-au “pierdut ai noştri”, ori o materie fecală – scuze!, aflată la îndemână în cine ştie ce parcuri sau tufe sau străzi întunecoase sau poate special aduse de acasă (sic!) ... „Indians Welcome” rămâne tot acolo, nepăsătoare lozincă şi fără vreun afront adus cuiva, semn peste generaţii ca mărturie certă a unui spirit ospitalier, îngăduitor, de elevată clemenţă etnică!...  
  
Pentru a mai da o pată de culoare acestor rânduri, chiar dacă momentul expunerii a cam trecut, o demonstraţie a „distrugătorilor de mituri” de pe Discovery mă face să o reiau pentru a satisface şi alte curiozităţi: în documentarul realizat de Discovery Chanel se reconstituie, cu mijloacele epocii, o legendară acţiune de evadare din iunie 1962, tocmai pe ultimii metri ai fiinţării stabilimentului. Ea a fost concepută şi pusă în operă de trei deţinuţi şi a fost considerată „imposibilă” din cauza curenţilor golfului. După ce le-a atras prin diferite tertipuri atenţia gardienilor, au confecţionat sfori din păr împletit cu migală(!) – adus de la frizeria închisorii – cu corcoaţe şi şuviţe sau fire de aţă de cânepă desprinse din preşuri sau cârpe care erau găsite pe jos pe oriunde, au săpat timp de aproape doi ani o galerie de serviciu pentru a ajunge trei etaje mai sus până pe acoperiş şi aici au reuşit prin rotaţie, unul stând de „şase” şi ceilalţi doi lucrând, să confecţioneze un fel de barcă din 50 de impermeabile furate din magazia de efecte a puşcăriei, de unde sustrăseseră şi uneltele pentru săpat, nişte păpuşi pentru o eventuală „ţintă” de ar deruta pe urmăritori, le-a asamblat sub ochii gardienilor(!), s-au folosit cu siguranţă de o machetă a golfului şi au reuşit să „lanseze” pluta la începutul refluxului, care se resimte în golf foarte puternic. Cunoscut sub numele de teribilul şi insuficientul clarificat „caz Moris”, un criminal notoriu care a fost încarcerat în 1960, fiind ajutat de doi fraţi Anglin. După ce săpaseră nişte tunele destul de măricele, cât să încapă cu materialul ajutător, după ce lăsaseră în pat acoperite tot nişte păpuşi şi au ieşit printr-o gaură mascată de o bucată de zid falsă, au reuşit să pună pluta pe valuri şi de atunci nu s-a mai ştiut, văzut sau auzit de ei... Cert este că a doua zi, la faţa locului, anchetatorii au găsit păpuşile în paturile lor, bucăţi din plută, două veste care aparţinuseră fraţilor Anglin. Nimic despe ei, nici nume, nici prezenţă, zvonuri cu nemiluita timp de aproape două decenii, când FBI-ul trage „cortina” peste caz, declarând oficial că „ nu există nici o probă completă care să sugereze că evadaţii ar mai fi în viaţă”... Se crede – şi au dovedit-o şi anchetatorii şi un complice al cărui nume n-a fost nicodată divulgat – că adevăratul „creier” al acestei evadări spectaculoase ar fost unul dintre deţinuţi, care a fost găsit a doua zi în patul lui şi care nu participase la operaţiune... „Spărgătorii de mituri”, ca să dovedească posibilitatea reală a unei evadări la capătul căreia autorilor le sunt deschise larg braţele libertăţii, au croit cu ajutorul unei recuzite nu prea credibile, de exmplu o plută prevăzută, pentru a sta deasupra apei, cu trei tuburi gonflabile (!), au transformat un acordeon într-un fel de pompă pentru a umfla „ambarcaţiunea”, „temerarii” au „accesat” adezivul uscat şi l-au emulsionat pentru a lipi fundul bărcii în vederea etanşietăţii, au dus-o pe acoperiş prin tubul de ventilaţie, etc. Variantă credibilă sau îndoielnică, foarte puţin plauzibilă. Pericolul real şi cel mai mare îl reprezenta însă fluxul şi refluxul, curenţii nestatornici ai golfului şi nu în ultimul rând rechinii, care mişunau zi şi noapte şi ar fi fost atraşi de orice sângerare sau carne de om în apropiere, în câmpul lor de orientare prin mecanismul biologic de sonare. Doar un singur evadat a reuşit să ajungă la ţărm prin înot şi viu, dar a fost prins după multe peripeţii, fiind reîncarcerat, John Paul Scott! Cu specificaţia istorică ultimă că a funcţionat ca spaţiu de recluziune timp de 29 de ani şi a găzduit peste 1500 de infractori. Astăzi este deschisă publicului, cum am arătat şi este vizitată de peste un milion de turişti anual. Am lăsat intenţionat pentru finalul acestui subiect două aspecte care, prin înţelegerea temeiurilor lor, pot clarifica nu doar organizarea aşezământului carceral ci chiar statutul lui ca insituţie de îndreptare şi integrare a obiectului activităţii ei în societatea americană a timpului, condiţia limitată totuşi a infractorului cu drepturi elementare care nu i-au fost încălcate în cea mai mare măsură, cu un orar zilnic plictisitor, rutinier, enervant de natură să-ţi ieşi din ţâţâni, cum se zice. Iată două reguli clare ca lumina zilei, una excedând Regulamentul, întregindu-l cu sens şi raţiune civică – puşcăriaşii chiar criminali sunt şi ei oameni, cu familie, cu copii, etc. – alta anunţând prin norme draconice comportamentul care guvernează locul, regulament tipărit într-o broşurică alb-negru simplă şi oarecum subţirică şi pe care îl poţi cumpăra de la standul cu pliante, suveniruri, brelocuri, tricouri şi pantaloni în dungi, verticale şi orizontale după preferinţă, cătuşe, lanterne, bice ori cravaşe ale gardienilor, poze cu „musafiri iluştri”, etc. şi care au, amândouă, o formulare frustă, lapidară care nu lasă loc niciunei interpretări, reflectă seriozitate în abordarea şi rezolvarea oricărui lucru aparent secundar, periferic sau altcum: prima, nu face parte propriu-zis din pomenitul „codex”, este afişată cu litere de-o schioapă pe coridorul vestic al închisorii Alcatraz şi-ţi sare în ochi la prima privire când intri în corpul principal dinspre curtea închisorii, aflată la ieşirea pe latura apuseană sau dinspre intrarea pricipală de pe aleea estică. Sună a invitaţie, atenţionare, provocare la autocunoaştere şi autoanaliză proprie, la cumpăt şi răbdare în viaţa noastră cea de toate zilele, ca ameninţare că oricând, oricine şi oriunde omul este supus greşelii şi poate cădea în păcat, o luare aminte şi o punere-n gardă şi pentru cetăţenii liberi şi pe care îi pot paşte necazul, neprevăzutul, necugetarea, fărădelegea: „Dacă încalci regulile vei merge la închisoare; dacă încalci regulile închisorii vei merge la Alcatraz”. Bine c-am scăpat de ea, nu şi de noi... Timp suficient pentru reflecţie şi un bun prilej de împăcare lăuntrică cu gândurile şi intenţiile tale nu îndeajuns de clare pe drumul spinos al vieţii! A doua regulă exclude din start orice concesie, cedare în faţa oricăror presiuni sau tentaţii pentru cei chemaţi să aplice legea, cu toate că se referă exclusiv la deţinuţi, însă în subtext poate fi înţeleasă şi în acest fel, deci regula numărul 5 din Regulament: „ Ţi se cuvine mâncare, acoperiş şi îngrijire medicală. Tot ceea ce ţi se oferă în plus este un privilegiu”. Tot într-un subtext, apropo de ce pomenii imediat mai sus, cetitorule întâmplător sau nu al acestor rânduri, ce mai ştii despre „privilegiile” din stabilimentele similare româneşti din ziua de astăzi? Au merite cei de această condiţie să trăiască adesea ca „belferii”, să dea ordine şi să conducă „dinăuntru, în afară!” oameni, grupuri, afaceri, să instige la atitudini, împotriviri, să dea chiar lovituri - „nu, nu vă speriati, suntem aproape!”, să formeze şi să manipuleze opinii de orice fel numai pentru faptul că, născuţi mai târziu, sunt apăraţi de marota intangibilă şi sacră a drepturilor omului pe care le-o vântură pe sub nas diferite organizaţii şi instituţii internaţionale şi chiar interne de profil? Fani şi spoitori, gigei şi boieri, clămpari şi corduneni, albi, negri, galbeni sau tuciurii şi alţii din „libertate”, liberi ca pasărea cerului cum se spune, unii granguri şi mafioţi potentaţi nici măcar pregustaţi din amărăciunea purtării fie şi numai în treacăt a cuvenitelor „brăţări” şi pe care autorităţile au „uitat” nu „să-i ridice” ci chiar să-i cerceteze, de către cei de la care lumea aşteaptă împărţirea dreptăţii hic et hunc - până la cea mare şi definitivă a justiţiei divine!? Apropo, ştiţi cumva numărul de „celular” – oh, nu numărul de la „camera cu zăbrele” că ăsta n-aveţi cum să-l ştiţi, ci al telefonului mobil al lui icsulescu de la Jilava care să-mi pună o vorbă la vreo editură pentru a-mi tipări aceste câteva gânduri într-o cărticică? Sau adresa de net a lui zetulescu de la Colibaşi pentru o pilă la o bancă să mă crediteze peste rând? Am cunoscut o feminină fermecătoare, dă-mi numărul de fax al d-nei igrecescu de la Târgşor ca să-i intru-n graţii, nu matroanei şi nu gratii d-le, mă jigneşti, mai am pân'acolo, scuipă-n sân, fie departe de noi! A, e la meci, joacă România? Am înţeles. Domnul Enţulescu de la Craiova nu e deocamdată!? Când, mai târziu? I-a venit nevasta sau iubita şi nu-l găsesc decât la „camera farmecelor”, de la „Rapid, farmecul vieţii” al lui Copos!? Nu-l deranjează nici dracu? Cuvânt urât d-le, care putea lipsi, dar se poartă şi are şi el “farmecul” lui. Cum unde? În context, daibii! Nţeles, scuze! I-auzi ce însemna privilegiu la ei – şi nu drept, subliniez: să-l viziteze familia şi să citească o carte de la biblioteca închisorii cu 15 mii de volume, fără d-ălea cu crime, sexoase şi tensionat-conflictuale, de filozofie accesibilă şi inaccesabilă şi nu aplicabilă gen „teoria chibritului”, poezie, literatură cuminte, neangajată adică, gen plimbări lungi şi dese, „turism” noaptea străbătând catralioane de paşi mărunţi într-o cămăruţă de dimensiunile unui coteţ de porc de la noi, puse în practică în imaginaţia diurnă şi noaptea în vise, etc. Şi să le pierzi de la sine, dacă încălci orice regulă! Şi nu doar atât, să suporţi o recluziune severă şi poate şi ceva pedeapsă corporală! I-auzi, cum a comentat un deţinut, cu ceva remuşcări la activ: „Alcatrazul, nu e bun pentru nimeni!”. Oare?! Scurt pe doi... Azi sala înaltă şi spaţioasă a bibliotecii e goală, ghidul ne spune despre cărţi că au intrat în alte fonduri patrimoniale, au alte circuite, dacă sunt depăşite nu cred că ne-a spus, la ei „vechiul” are valoare intrinsec istorică pe care-o afişează şi-n aer liber fără a se ruşina că arată jigărâtă, ca aici nişte barăci sau locuinţe ale familiilor angajaţilor năruite, bolovănite şi prăfuite fără ca resturile să fie ridicate nici după aproape patruzeci de ani, să rămână acolo să fie o probă, o mărturie insignifiantă că au existat oameni şi activităţi, buni-bune, răi-rele, pentru se măsură mereu grija de recuperare a unei istorii ceva mai puţin de o jumătate de mileniu, având în vedere rânduiala sistemică şi economico-culturală organizată conştient. Iată şi programul unei zile din viaţa unui deţinut de la Alcatraz şi, jur să mă despart de tine cetitorule, căruia ţi-am pus răbdarea la încercare cu acest obositor şi interminabil subiect, tern şi fără un viitor, cu un trecut însă sigur şi întâmplat aevea, pentru alţii...Şi poate, cu învăţăminte pentru fiecare! Iar „orarul de mai jos, chiar în linii mari e de natură aşa de diabolică şi păcătoasă, rutinieră, că-ţi vine să te caţeri pe pereţi de plictiseală şi lipsă de orizont - ce-ai fi vrut, dar ce să fi făcut altceva pentru că însuţi ţi-ai ales aceşti paşi împleticiţi ?! Dacă ţi-ar fi plăcut şi-ai fi preţuit diversitatea nu încurcai acest loc câţiva ani din viaţa ta, unică şi fără şansa de-a o mai lua de la capăt!”... Sunt câteva cuvinte scrise de un condamnat, economist şi profesor, pedepsit pentru furturi şi escocherii bancare repetate şi care n-a apucat nici măcar să le trimeată cuiva şi nici să le semneze, undeva pe un petec de hârtie găsit lângă tinetă! S-a sinucis imediat după remuşcările de mai sus. Mare eşti, Doamne! „U.S.P. ALCATRAZ” - de 13 ori pe zi, între orele 6,50 a.m. şi 9,30 când se dădea stingerea: apelul prezenţei în celulă, la masă, la locurile de muncă când soseşti şi când pleci, când pleci şi când vii de la masă, la plimbatul zilnic în curtea închisorii la fel, reîntoarcere în celulă de cinci ori - până la ora stingerii, 9,30 p.m. La 7 era micul dejun, la 11,40 prânzul, la 4,25 cina..Zilnic barbierit, tuns o data pe luna, fiecare detinut singur in celula, singura sursa de stiri era reprezentata de oficialii inchisorii, un gardian la trei detinuti, spre deosebire de imprejmuirile inchisorii, un gard la 7 detinuti, adunarea in platou de 12 ore pe zi. În orice loc te-ai fi deplasat încolonarea era obligatorie, nu erai lăsat şi anunţat că ne „întâlnim” colo pentru cine ştie ce anume, îţi intra în reflex şi gata, au fost cazuri când această stereotipie dusă la extrem a dus la sinuciderea a trei deţinuţi şi înebunirea altor câtorva şi să se mai zică că „urâtul” n-a omorât pe nimeni!. Insula fusese descoperită de o flotă spaniolă în 1775 şi a fost numită Insula de Los Alcatraces sau Insula Cormoranilor – a corbilor de mare, folosită ca palisadă militară pentru armata coloniştilor şi pentru partizanii statelor confederaţiei ... A fost la vremea ei ca fortăreaţă, cea mai mare construcţie de beton armat din lume, construită cu condamnaţii locali şi zonali, până în 1934 când a devenit închisoare federală. Din anul 1972, la un deceniu de la desfiinţarea ca loc de detenţie, a devenit “parc naţiona!”. De la primul vizitator al închisorii din 1973, eu am fost în 8 noiembrie 2009, al 31.802.467-lea cu această calitate, potrivit biroului de monitorizare şi statistică al Serviciului Administraţiei Parcurilor Naţionale din Statele Unite ale Americii. Nimeni nu scapă fără a i se aplica un număr, m-am bucurat că s-a trecut peste originea etnică şi condiţia civică – baremi nu mai îngroşăm la acest capitol rubrica de „curiozităţi”, suntem în timpurile din urmă...  
  
 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
Alcatraz-ul destinelor noastre!... / George Nicolae Podişor : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 174, Anul I, 23 iunie 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 George Nicolae Podişor : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de George Nicolae Podişor
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!