Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Eveniment > Comemorari > Mobil |   


Autor: Roni Căciularu         Publicat în: Ediţia nr. 103 din 13 aprilie 2011        Toate Articolele Autorului

AL MIRODAN – UN MONUMENT
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
In memoriam (1927-2010) 
  
A trecut un an de la dispariţia fizică a lui Al Mirodan. Cu puţin înainte de tragicul eveniment, pe care nu-l prevăzusem, am scris un articol despre el şi revista sa. Deşi scriitorul nu mai vorbea la telefon cu nimeni, m-a sunat şi a apreciat acest reportaj – numit de unii literar. S-a scuzat că nu poate vorbi mai mult, bolnav fiind (se simţea asta şi-n vorbele-i din receproc), dar nu a vrut să treacă sub tăcere reacţia sa asupra celor însemnate de mine. Mi-a mulţumit, iar eu i-am spus neconvenţional că nu are pentru ce. Am scris doar adevărul. 
  
... A trecut un an! Deja? Reiau, în memoria Marelui Dispărut Fizic, rânduri care mi-au rămas dragi. IN MEMORIAM; căci ce altceva aş putea face acum? Mirodan şi revista „Minimum” au fost şi sunt UN MONUMENT. Aici - în Israel, acolo - în România, oriunde în lume, unde oameni inteligenţi îl citeau, respirau cu el, cu paginile sale, se bucurau de fructele inteligenţei artistice şi gazetăreşti ale Mirodanului. Al Mirodan a plecat. Monumentul său EXISTĂ!  
  
CAFENEAUA DE LA NR. 88 - TEL AVIV, STR. DISENGOFF  
  
Rânduri despre strălucita revistă „Minimum”, a scriitorului Al Mirodan 
  
„Minimum”, revista domnului Mirodan. De la primele pagini, cortina se deschide. Spectacolul începe. Căci domnu’ Mirodan, se ştie, este un mare autor de piese de teatru. Are „scena” în sânge. „Minimum” e făcută de el (şi numai de el), cu sânge mirodanian. Şi e făcut de încă un milion de ziarişti şi scriitori. De fiecare dată, cu fiecare număr, avem de-a face cu un mare spectacol. Al lumii. Al lumii din noi şi de-acum. Cu evrei şi români şi oameni de pretutindeni. Al lumii în luptă. Pentru mai bine, pentru mai frumos, pentru normal, pentru bun simţ, pentru adevăr, pentru omenie, pentru libertatea spiritului. Pentru idealuri curate, aşa cum, de altfel, începuse Mirodan ca reporter, la o publicaţie de tineret din România, de prin anul 46, la numai 17 ani. 
  
De atunci şi până azi scriitorul ziarist Al Mirodan s-a constituit într-o aprigă reacţie împotriva a tot ce „violează şi umileşte individul”, după cum îşi recunoaşte şi singur alergia, într-un interviu acordat Lucreţiei Berzintu din Israel, pentru revista românească „Agero”, din Germania: „Nu suport pe nici un plan al relaţiilor interumane – contiunuă scriitorul - condiţia de prizonier.” Începuse cu reportaje, interviuri, ştiri. Era înfulecător de realitate, naiv şi exacerbat în lupta pentru o lume nouă, mai omenoasă, atât de dorită după sălbăticiile războiului mondial. O lume mai bună şi pentru evrei, desigur...  
  
El, Mirodan, este de fapt Cerchez: ziaristul din piesa de debut a actualului director de la „Minimum”, piesă care s-a bucurat de un mare succes - „Ziariştii”. A scris apoi: ”Celebrul 702”, „Şeful sectorului suflete”, „Camuflaj”, „Transplantarea inimii necunoscute”, Primarul lunii şi iubita sa”... Un moment de nouă direcţie tematică al teatrului mirodanian, moment de răscruce, îl constituie apoi piesa „Contract special de închiriat oameni” – în care atacă ascuţit şi răspicat antisemitismul. 
  
Aplauze la scene deschise, premii precum cel al Academiei Române, sau cel al Ministerului Culturii etc., etc. sunt lăsate în urmă: drama vieţii sale se produce! Are loc părăsirea României, plecarea în Israel. Are loc ruptura cu sine, cu viaţa lui, spre a-şi fi credincios sieşi, gândirii şi speranţelor sale. A lăsat fizic, dar a luat cu sine, în inima şi conştiinţa sa, prietenii adevărate, amintiri şi vise. În Israel, unde se stabileşte definitiv, în inima Tel Aviv-ului, porneşte tot de la gazetărie. Începuse a scrie un fel de „Dicţionar” cu privire la scriitorii evrei din România şi din Israel, şi de oriunde ar fi ei, dar vorbitori ai limbii în care ne-am născut. E vorba de o reacţie unicat şi substanţială, inteligentă şi puternică, împotriva antisemitismului. Dar desigur, nu numai atât... Dramaturgul Dorel Dorian subliniază, pe drept, că Mirodan a „nemurit” o sumedenie de scriitori... 
  
Publica cu regularitate pagini din acest „Dicţionar” în ziarul de limbă română de aici, care aparţinea atunci unui tartor, şef de trust de presă, un anume Himelfarb. Nimeni nu sufla în front! Totul la porunca şi pe gustul lui. Un Neica Nimeni, hălăduind prin culisele ziaristicii de aici, din Israel, şi dirijând-o după un Nord al lui, altul decât cel adevărat: nordul politic, legat de nordul totalitar şi, desigur, financiar. Într-un astfel de context Mirodan a făcut o anchetă despre mascarada premiilor literare cu diplome de carton şi bani de fason; premii de batjocură – mai ales prin sumele minuscule - la adresa condeielor de pe „uliţa românească”. Mirodan se situase astfel în fruntea scriitorimii „româneşti” de aici. 
  
Articolul este oprit de la apariţie, autorul - chemat la „Spaima spaimelor”. Un gest de-al dictatorului şi rămâneai fără pâine, sau chiar şi măcar fără perspectiva ei. In esenţă, nu mai aveai unde publica! Pentru un literat ca Mirodan, asta putea însemna sfârşitul. Prietenii îi spun: „te sinucizi!”... Dar Mirodan nu răspunde chemării himelfarbului. Nu stă cu capul plecat. Nu e în firea lui. Şi scoate, nici mai mult, nici mai puţin decât o REVISTĂ! Fără bani, fără alte mijloace, doar cu talent, cu prieteni, cu ambiţie şi, mai ales, cu încrederea în libertatea spiritului, a omului!  
  
Revista „a prins!”. S-a vândut, a devenit căutată. În ţară dar şi peste hotare. Azi se fac abonamente nu numai în Israel, ci şi în U.S.A., Canada, America de Sud, Australia, Noua Zeelandă, Insulele Fiji... Revista e citită cu plăcere şi în România. A fost „o victorie asupra fricii”, spune Al Mirodan. A fost o răzbunare. Împotriva oricărei forme de prizonierat! A fost o sănătoasă reacţie alergică. La întrebarea: „Ce vă caracterizează?”, Mirodan răspunde: „Teama de frică”. 
  
(...) 33 de ani în Israel. Şi îşi zideşte sufletul, tânăr şi tenace, în „zidurile” acestei minunate catedrale care este „Minimum” şi în care se desfăşoară, mereu nou, un mare spectacol, unul din cele mai bune spectacole ale lumii noastre de azi! 
  
Răsfoiesc revista cu o plăcere anume, precum aceea pe care o aveam când, la sfârşit de săptămână, lipseam de la cursuri şi seminarii şi, în Iaşii studenţiei mele, singur, singurel, mă ascundeam în a doua cameră a unei cofetării de pe strada Lăpuşneanu, goală de lume la acele ore de dimineaţă, cu „Contemporanul” lui G. Ivaşcu, cu „Gazeta literară”, cu „Tribuna” de la Cluj şi cu alte vreo două publicaţii pe masă. Eram rege! Făceam ce-mi plăcea! Şi mă îmbătam cu farmecul unor litere de aur, atât de dragi sufletului meu... 
  
Tel Aviv. Strada Disengoff – renumita stradă a cafenelelor de mai ieri. Renumita stradă a taifasurilor, a promenadei, a discuţiilor de-o clipă, de-o oră, la un cataif de omorât ziua şi pensia... Disengoff – strada toaletelor cochete ( mai mult sau mai puţin!), a modelor amestecate, a unor flirturi scurte, strecurate parcă dintr-o altă lume. Dimineaţă de iarnă israeliană, luminoasă, care poate echivala oricând cu o primăvară bucureşteană. Este acum şi aici un aer burghez, uşor modern şi, totuşi, cam patriarhal. 
  
Iată-mă ajuns. Cafeneaua de la numărul 88. Intru. Mese libere, oră de neafluenţă. Mobilier de culoare închisă. Deasupra mesuţelor, la care sunt doar câte două scaune, lampadare care luminează discret dar eficient. Loc elegant, vizibil şi retras, destinat parcă, la ore matinale, discreţiei, dar şi jocului perfid al imaginaţiei. La fereastră, alături de o doamnă delicată, văd un cunoscut şi reputat istoric. Discută ponderat. Desigur, chestiuni ştiinţifice. Dar eu îl caut pe domnul Mirodan. M-a onorat, stabilindu-mi aici o întâlnire. Privesc în jur. Nu-i. Nici mai în spate, în sala cu mesuţe ce-mi aminteşte de genul de cofetărie provincială din România. Nu-i! Mă uit şi pe terasă. Goală. M-ntorc să plec. Dar cine-i tipul ăsta, dintr-o parte a sălii, aplecat peste masă astfel că nu i se vede faţa, având deja a doua ceaşcă de cafea, şi câteva file desprinse de prin diferite publicaţii străine? Citeşte absorbit, cu pixul în mână, transcriind ori traducând ceva pe un caiet de lucru. O ceaşcă e deja goală. Da, el e! Ne salutăm, foile rupte şi caietul intră repede în servietă; comand şi eu „una turcească”, mică. 
  
Discuţia se leagă repede, e antrenantă, cu Mirodan nici nu poate fi altfel. Mă gândesc- amintindu-mi că în chenarul redacţional de la „Minimum” e amintit numai numărul căsuţei poştale, nu şi sediul - mă gândesc că, de fapt, aici este, într-un fel, redacţia. Aici Cerchez - Mirodan urmăreşte, scrie, devine şi detectiv când e nevoie, scoate un pistol din teaca vreunei cărţi dintre atâtea „poliţiste” traduse de el în româneşte, îl pune tot pe masa de lucru. Aici el asociază, deduce, rescrie, şterge, are probleme de conştiinţă, fumează trabuc şi bea cafele, decupează, desface şi lipeşte texte, poze, caricaturi. Se ceartă. Intrigă. Dărâmă şi cunstruieşte. Face gazetărie „la cataramă”! Acum, în zilele astea, ca şi ieri, ca şi alatăieri, ca şi în urmă cu un an, cu doi sau cu douăzeci şi doi, ori douăzeci şi patru, el face nu un reportaj sau două. Nu face, să zicem, un ziar. Nu! Mirodan crează şi recrează o REVISTĂ! „Revista oamenilor inteligenţi”, cum scria pe copertă, la-nceputul apariţiei sale. 
  
Mesele, când am venit, erau majoritatea goale. Scaune libere, scrumiere. Acum, rod sigur al imaginaţiei mele de visător nevindecabil, au luat loc, ţinând cont, sau nu, de vicioasa mea închipuire, tot felul de tipi, dar şi nume deosebit de respectabile. Condeie alese sau acceptate după preferinţele şi gustul domnului director. Ziarişti şi scriitori. Din Israel. Din România. Din întreaga lume. Cred că este redacţia cu cei mai mulţi redactori şi colaboratori din câte am cunoscut. 
  
Am nimerit, deci, la o aşa zisă şedinţă redacţională, condusă de însuşi domnul Mirodan. Până se ridică „cortina” pentru marea avanpremieră, mai este puţin. Aşteptăm. Deodată îmi vine o idee, tot de jurnalist. Mă retrag de la locul meu. Ii las pe convivii acestei „cafenele literare şi gazetăreşti” cu discuţiile dintre ei, în aşteptarea dezbaterilor de rigoare, înainte de apariţia unui nou număr. Scot „celularul” şi dau telefoane. Scurte şi grăbite. Am cerut mai multor cititori ai revistei „Minimum”, pe care-i cunosc nu de azi, să-mi caracterizeze, de astă dată doar printr-un cuvânt, această publicaţie. Iată, tot în grabă, un rezultat sintetic şi neordonat: Actuală. Bună. Cu nerv. Atrăgătoare. Percutantă. Credibilă. Adevărată. Scrisă clar. Scrisă bine. Conflictuală. Stimulatoare. Inteligentă. Dură. Interesantă. Perfidă. Curajoasă. Insinuantă. Bârfitoare. Parşivă. Sensibilă. Normativă. Decentă. De scandal. De bun simţ. Armonioasă. Pasionantă. Pasionată. Pătimaşă. De dreapta. De centru. Incomodă. Substanţială. Cu greutate. Colaj. Lipicioasă. Umanistă. Culturală. Anti-antisemită. Obiectivă. Subiectivă. Cu umor. Informată. Morală.Trăsnită. Deşteaptă. De idei. Consecventă. Realistă. Echilibrată. Autoritară. Îndârjită. Spumoasă. Colţoasă. Generoasă. Subtilă. Evreiască. Româneasacă. Justiţiară. Universală. Socială. Satirică. Istorică. Intelectuală. Populară. Recuperantă. Luptătoare. Guvernantă. Literară. Colocvială. Maliţioasă. Vivantă. Parfumată. Elegantă. Suplă. Are nuri. Are draci. Are ace. Are pe vino-coace! 
  
Bun! Ştiam eu că, de fapt, nu numai subsemnatul gândeşte astfel. Deci – pe de-o parte ăştia din sala cafenelei de pe strada Dizengoff, nr.88; pe de alta – „anchetaţii” mei. Mai confrunt cu ce s-a angajat Cerchez - Mirodan, la primul număr al lui „Minimum” ( deşi mi se pare că şedinţa de lucru a-nceput de-acum). „Vrem – spunea el laconic – să facem o revistă bună. Asta-i tot.” Iar în interviul (de clasă!) luat de ziarista Lucreţia Berzintu, când aceasta îl întreabă „Ce-aţi vrea să transmiteţi cititorilor?”, Al. Mirodan spune: „Angajamentul meu solemn de a mă strădui să nu-i plictisesc niciodată!”. Dacă cumva cineva mi-ar spune că Mirodan nu-i om de cuvânt, i-aş pune sub nas colecţia revistei. 
  
Se discută acum – şi-s destule luări de poziţie în contradictoriu – rubricile „La închiderea ediţiei”, „Ne place... Nu ne place...”, Se zvoneşte că...”, „Etc... Etc”. Rubricile sunt orchestrate, regizate, ba chiar interpretate tot de „Omul orchestră”, adică jurnalistul Mirodan, pe baza agenţiilor de presă de pe mapamond, a ziarelor şi revistelor de oriunde, a informaţiilor obţinute prin contactele sale cu tot felul de oameni din întreaga lume largă. Omul nostru de pe Disengoff filtrează totul şi ne redă esenţa. Se discută apoi articolele de la „Lumea românească” şi cele de la „E o lume”. Cât priveşte conţinutul paginilor de „Dicţionar neconvenţional al scriitorilor evrei de limbă română” el este doar amintit. Nimeni nu comentrează. La fel e şi cu „Poşta Dicţionarului”... Dintr-o mapă specială sunt scoase şi comentate alte materiale. Doamna Sanda Peri, relizatoarea graficii revistei „Minimum” (care e pe baricada revistei încă de la primul număr! ) îi arată între timp boss-ului câteva machete, mai adaugă ici o caricatură, colo un „nasture” vitriolant. 
  
Ţigara de foi a domnului Mirodan a devenit, acum, doar un ciot: „Domnişoară, ai grijă dumneata, te rog, de cafele!”... şi face un gest larg, dar scurt, spre sală. Discuţiile continuă. Câte unul se mai supără., da-i trece, că de!, n-are încotro. Sunt forfecate mai departe articole, recenzii, paginile de literatură... Şi uite-aşa, cam aşa, s-a mai închegat un număr de revistă. Se-nţelege, n-am mai vorbit aici de munca imensă, de laborator, de repetiţiile silnice făcute pentru avantpremiera la care am avut norocul să asist. Încă un pic şi tot materialul, cu semnăturile unora dintre cei prezenţi, merge la tipar. 
  
Recunosc, am avut o şansă reportericească aparte, încât să se nimerească a fi întâlnirea mea reală cu domnul Mirodan – întâlnire care era pe o cu totul altă direcţie – tocmai când să fie şi şedinţa aceasta imaginară, de lucru, a atâtor condeie de clasă care sunt prezente în „Minimum”. 
  
- La mai multe numere, domnu’ Mirodan!, îi spun la sfârşit. 
  
- Mulţumesc, da’ nu depinde numai de mine ... 
  
Am ieşit afară din cafeneaua care era aproape goală. Totuşi, înainte de noi doi nu plecase nimeni de aici! Înăuntru rămăsese doar ceva fum parfumat de la Havanascriitorului. Fata aia, într-adevăr drăguţă, strângea liniştită de pe masa la care şezurăm. Soarele primăvăratec din amiaza asta de martie, mângâia delicat strada Disengoff. Iar eu, deşi îmi luasem „la revedere” de la Marele Mirodan, nu vroiam să cred că imaginaţia mea continuă să mă menţină alături de el. Singur, spre staţia de autobuz, sunt totuşi împreună cu maestrul. Şi continui să vorbesc cu el: 
  
-Domnule Mirodan, zic eu, revista e atât de iubită, de apreciată! Aici şi în lume. Daţi-mi voie să vă spun : „La muţi ani!”. 
  
- Aţi spus ceva? 
  
Autobuzul ne clatină uşor. 
  
-Nu doamnă, cred că vi s-a părut... 
  
La semafor prindem culoarea roşie. 
  
Oprim. 
  
----------------------------------------------------------  
  
Roni CĂCIULARU 
  
Aprilie 2011 
  
Tel Aviv 
  
 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
AL MIRODAN – UN MONUMENT / Roni Căciularu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 103, Anul I, 13 aprilie 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 Roni Căciularu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Roni Căciularu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!