Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Evaluari > Mobil |   


Autor: Al Florin Ţene         Publicat în: Ediţia nr. 1209 din 23 aprilie 2014        Toate Articolele Autorului

ROMÂNIA MOLUSCĂ de Mircea Chelaru, cronică de Răzvan Ducan
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
„România moluscă” de Mircea Chelaru,  
 
Ed. Semne, Bucureşti, 2012  
 
Doru Dinu Glăvan- preşedinte al Uniunii Ziariştilor Profesionişti  
 
din România, general de armată (r) Mircea Chelaru şi Răzvan Ducan  
 
(Tg. Mureş, iunie 2013)  
 
După citirea cărţii domnului general în rezervă, dr. Mircea Chelaru, fost Comandant Corp Armată, fost Şef al Statului Major General, am căutat, pentru început, prezenţa conţinutului în titlu, cuvântul moluscă, atribut atribuit României de azi, ca şi României recente, însemnând „încrengătură de animale nevertebrate, cu corpul moale, lipsit de schelet intern ... ”. La o primă vedere titlul pare unul nepotrivit, ca să nu zic jignitor, privind starea ţării, însă “la a doua vedere”, ce implică (a implicat) citirea şi analizarea “pe text”, cu argumentele aduse de autor, nu mai este unul hazardat, ci unul îngrijorător de lucid, înspăimântător de realist.  
 
Cartea gândită sub forma a 12 discursuri (12 fiind un număr de echilibru, cu multe semnificaţii religioase şi nereligioase: 12 apostoli, 12 triburi ale poporului lui Israel; la vârsta de 12 ani Iisus a mers la Templu; 12 luni ale anului, etc.) este, după cum spune autorul, în prefaţa ei “mai degrabă o radiografie diagnostic cu toate că are multe dintr-o reţetă de tratament”, care nu încearcă numai să constate, ci să şi explice “de ce s-a ajuns aici”, şi “pentru a-i trezi pe unii din somnolenţa raţiunii ... ”, în speranţa dislocării inerţiei idioate “a unei aşteptări falimentare”.  
 
Încă de la început autorul se autoidentifică cu poporul român, de la cel “depozitar şi practicantul unor valori de excepţie” la cel care “nu este scutit de defecte majore, de judecăţi în eroare şi comportamente pline de cusur”, etc. Tocmai de aceea expresia “această Românie căreia îi aparţin” este pentru Mircea Chelaru similară coşbucienelor versuri, de a fi “suflet în sufletul neamului”său. De aici grija ca discursul său să fiu unul al atenţiei sporite, al analizelor obiective, dincolo de aprenta subiectivă, al grijii de a nu violenta prin atitudine şi verb ceea ce a slujit “o viaţă întreagă”, prin haina de militară, adică România profundă, dincolo de cosmetizări şi contorsionări, mai mult sau mai puţin voite.  
 
Titlurile propriu-zise ale discursurilor (dincolo de numerotarea lor, ca un antet, de la “Întâiul discurs” până la “Al doisprăzecelea discurs”) sunt tot atâtea laitmotive, în juror cărora, şi în numele cărora, Mircea Chelaru, adună, sortează şi analizează tematic, “starea naţiunii”.  
 
Peste tot în aceste discursuri, deliberat, ca pentru aprofundare, pentru anumite cuvinte cheie sau fraze, autorul foloseşte aldine, “tuşe groase” ce au menirea de a reliefa pilonii reprezentativi în susţinerea ideilor şi judecăţilor.  
 
În “Întâiul discurs”, “Despre devenirea românilor. O abordare sinceră”, autorul se întreabă retoric: “De unde ni se trage modul nostru de a fi? Sau, către ce fel de popor ne adresăm şi cât mai este El din ceea ce afirmăm noi că a fost?”. Ca apoi să ajungă la concluzia că “nu totdeauna acest popor a fost capabil de o atitudine constantă”, punându-şi întrebarea dacă “a fost capabil de a-şi gestiona destinul prin voinţă proprie”, ajungând la concluzia că “poporul istoric” nu a putut decât rareori “să se reprezinte pe sine”. Şi totuşi, spune acesta “este aşadar un miracol că acest popor (!) şi nu altul (!) se reprezintă încă atât de unitar şi mai are o vădită conştiinţă de sine! Dar pentru câtă vreme!?”. “Pentru că în marea parte a existenţei sale a vieţuit împilat, exploatat şi înşelat. Înşelat de cel venit de afară, de cel ce i-a fost trimis stăpân, sau chiar de cel de un neam cu El”, vorbind despre oportunismul său, “sau, mai pe înţelesul cuvintelor noastre- şmecheria”, despre lipsa rigorii, a disciplinei şi a “consecvenţei în ceea ce spune şi face”. Mai spune că poporul este “bolnav de credulitate” şi “se lasă prostit de aceleaşi circumstanţe în repetare istorică, care i-au dăunat existenţa”.  
 
În “Al doilea discurs”, intitulat “Critica societăţii româneşti antedecembriste. Recuperări necesare”, acesta menţionează tranşant că nu face “din socialism un fetiş”, dar că “există foarte multe argumente în favoare, că perioada socialismului atât de încriminat nu a fost numai sursa şi mediul răului absolut”, amintind că orânduirea de după 1947 “nu a fost opţiunea poporului român”, vorbind despre prima sa etapă “ca putere organizată şi dirijată de afară”, despre “confiscarea conştiinţei unei naţiuni întregi”, dar şi despre corcituri ajunse la putere (care ulterior, după primul congres al culturii şi educaţiei socialiste au forţat reproletizarea!). Despre “Perioada iluminării româneşti”, din socialismul nostru românesc, când “abia ieşisem de sub pulpana mantalei roşii şi ne rupsesem de catehismele leniniste” vorbeşte ca despre una “nedrept de scurtă”: cu “trai acceptabil majorităţii covârşitoare a populaţiei”, cu programare şi planificare “integrată a efortului şi resurselor societăţii”, cu “angajarea oricărui tip de împrumut în scop exact şi rentabil”, dar şi despre ”severitatea pentru nemuncă”, “valoarea performanţelor sportive” (spune “Este jenant să încercăm să facem o comparaţie cu ce avem astăzi”), prioritate “acordată creaţiei artiştice româneşti”, “crearea unei cinematografii naţionale”, “construcţia masivă de locuinţe cu toate neajunsurile sale”, a unei societăţi care “nu lăsa loc exhibiţiilor sexual deşănţate, trivialităţii, huliganismului, pornografiei, satanismului, ... ”, etc. Ca să vorbească în final de demolare şi jaf, menţionând “valorile incomensurabile” pierdute în anii postdecembrişti, şi “cu siguranţă, nu întâmplător”.  
 
În discursul “Despre schimbarea regimului în România. Demitizări şi consecinţe imediate” autorul precizează, printre altele: “ ... revoluţia decembristă a suferit aceeaşi boală a eroismului parţial, s-a autoimprovizat pe minute, ore şi zile, s-a mutat ca o prostituată lascivă pe voinţa piraţilor politici, care au canibalizat-o definitiv. Ea nu s-a bazat pe o doctrină pregătită anterior, ci s-a alimentat doar din frustrările şi nemulţumirile celor mai mulţi împotriva conducerii dictatoriale a cuplului Ceauşescu”, ca apoi să-i arate spectrul larg al libertăţii neînţelese, de la “comunism, cu faţă umană” la “condamnarea comunismului”. Ca în prezent, prin prostie şi trădare, ţara să fie obiectul unui “restitution in integrum” a întregii agoniseli a poporului. Spune autorul: “Principalele “realizări revoluţionare” pe care le-a reuşit noua “nomenclatură”, suspect de insistent promovată, au fost dezagregarea structurilor economice, pierderea pieţelor, clătinarea instituţiilor şi, în consecinţă, lezarea spiritului de creaţie al Naţiunii şi primejduirea identităţii sale”.  
 
Pentru ca în următorul discurs, intitulat “Învăţături la timpul trecut. Luaţi, furaţi, risipiţi!” să conchidă: “Şi în loc să ne apucăm de dereticat gospodăria, ne-am apucat de bocit”, făcând posibilă “apariţia “bonelor” de ocazie şi mai apoi a mămucilor şi tătucilor surogat”. Mai vorbeşte şi de “verdictul primului ministru (Petre Roman-n.m.) asupra industriei româneşti ca fiind un “morman de fiare vech” ce trebuia lichidat”, ce a constituit semnalul (aşadar, “măcel economic-financiar premeditat”) la: luaţi, furaţi, risipiţi . Totul cu complicitatea guvernelor, “indiferent de natura lor” “în mutuală înţelegere, să guverneze cu orice preţ, salvându-se reciproc la fiecare 4 ani”. Totul sub deviza istorică “dacă nu acuma, atunci când, dacă nu noi, atunci cine?”. Etc., etc.  
 
În “Al cincilea discurs”, intitulat ”Greşeli proprii şi greşeli induse. Ticăloşia la rang de virtute”, Mircea Chelaru arată erorea ireparabilă şi culpa imprescriptibilă al celor care “au semnat decesul-asasinat al economiei româneşti”, pe care “îi ştim, îi cunoaştem şi vine vremea (când o -n.m.) să le spunem pe numele adevărat!”. Aceştia “ne-au amanetat viitorul urmaşilor pentru o sută de ani!”.”Naţiunea a fost hoţită şi batjocorită, iar ţara pusă la pământ prin mizerabilă organizare politică, prin complicităţi devastatoare cu clicile lichidatoriste, aruncând România pe un loc ruşinos în coada Europei”. Cine e principalul vinovat, se întreabă retoric, Mircea Chelaru, pentru ca tot el să arate cu degetul, partea principală de vină, adică “noi , noi cei care ne văicărim că nu mai putem, dar am stat deoparte aşteptând un Mesia!”. Ca probă subversivă, proverbul gestului de prosternare, pe care l-am adoptat:”Sărută mâna pe care nu o poţi muşca!”.  
 
Din “Convertirea legilor şi abandonul dreptăţii”, redau un singur pasaj, semnificativ, zic eu: “ ... educaţia, singură, mai ales cum se face ea astăzi, nu poate avea succes acolo unde pedepsele sunt permisive, disproporţionate şi chiar încurajatoare, iar legile sunt întortocheate şi pline de refugii avocăţeşti, strecurate cu bună ştiinţă de legiuitorul însuşi”.  
 
“Al şaptelea discurs”, “Educaţia în derivă. Asasinarea culturii şi sfidarea firii noastre” conţine în titlu esenţa lui, şi se deschide, ca un cu un pasaj din Mircea Eliade, intitulat “De ce sunt intelectualii laşi”. (Chiar, de ce sunt intelectualii laşi??? Probabil ,răspunsul are o mie de capete! Dar nu numai intelectualii, ci şi muncitorii, şi ţăranii, şi funcţionarii!!) Autorul vorbeşte de perioada de “reproletarizare intelectuală” din socialism, cu locurile speciale din facultăţi pentru cei din producţie, dar şi pentru cei din miliţie, armată, securitate, etc., dar şi despre “tragedia învăţământului mecanizat socialist”, ca să concluzioneze cu exemple curente, pe mai multe paliere, că “în şcoala românească de astăzi nu se mai practică formarea caracterelor prin angajarea modelelor şi comparaţia idealurilor”, şi că “s-a încurajat sub sloganul toxic “Gândeşte liber” nu libertatea responsabilă a alegerii, ci “libertinajul absolut” ... ”. Peste tot o “voinţă a muşchilor”, dar şi înşelătorie, prefăcătorie şi triş, ce subminează “orice ideal modelator”. Totul prin “sursele de alimentare ale pseudoeducaţiei”, numită generic mass-media. ”Cultura societăţii noastre s-a încuscrit cu maneaua ţigănească şi a schimbat lista de protocol a unor guvernanţi contagiaţi de colierele de aur atârnate la gâtul însoţitoarelor de companie, de mondiali consacraţi, cu cefe groase ... ”.  
 
“Al optulea discurs”, “Surclasarea românilor”, începe cu un citat din I.D.Sârbu, din 1956 . “ Toată lumea se va înţigăni, chiar de vom umbla numai în maşini şi vom mânca numai icre negre!”. Ca autorul să spună în altă parte: “De două sute de ani de când i-am dezrobit, nu am reuşit, pentru că nici nu am vrut, să românizăm ţiganii, dar de douăzeci de ani de la revoluţie încoace, am reuşit să ţigănim România! Pentru că aşa s-a vrut”; “ ... sub oblăduirea externelor lui Petre Roman s-a dat undă verde la etnonimul de rrom cu doi de “r”. iar sigla de cod European a României a fost schimbată din “ROU” în cea de “ROM”. Şi ne mai întrebăm cine şi cum dintre “ai noştri” au pus serios umărul trădării la ţiganizarea României!”. Autorul mai vorbeşte şi despre “simbolistica maghiarilor din Transilvania”, devenită “covârşitoare şi exasperantă”, ca să concluzioneze în altă parte: “ A fi uman nu înseamnă a fi idiot. A fi tolerant nu înseamnă a fi şi prost. A ceda de la aceste reguli este totuna cu a te condamna la dispariţie etnospecifică”. Ca să tragă apoi semnalul de alarmă:” ... Suntem la limită. De aici şi până a fi surclasaţi definitiv şi fără întoarcere, nu mai este mult”.  
 
„Al noulea discurs”, ”Despre dreapta credinţă, bigotism şi afurisenie. Convertirea bisericii la spiritual economiei de piaţă” este scris sub deviza unui citat propriu din “Kogayon Învierea rădăcinii”, 2012: “Dacă nu ne vom înălţa spiritele, degeaba ne mai îngropăm trupurile”. Autorul vorbeşte (şi) de “parazitarea bisericii cu personaje străine de duhul lui Dumnezeu, care vin doar pentru a profesa o meserie”.”Fabrica de preoţi cu diplomă este picamerul demolator al bisericii neamului nostru”. ”Biserica pare nu numai pasivă şi şovăitoare, dar chiar dă împresia unei contaminări – la nivelul multor prelaţi şi oficianţi – de morbul avantajelor materiale şi de ispite trupeşti inadmisibile, ce corodează imoral noosul credincios”.Totul în “teza marii deviaţiuni”.  
 
Despre armată, în “Armata, reazem pentru naţiune. Năruirea zidirilor”, Mircea Chelaru vorbeşte cu autoritatea dată de omul care a fost zeci de ani în interiorul sistemului. Spune acesta: “Alături de biserica pământeană armata s-a constituit în nucleul mereu viu al revitalizării fiinţei naţionale făcând posibilă fie salvgardarea existenţei statelor româneşti, fie plămădirea unităţii lor definitive”. Deplânge “controlul civil” postdecembrist, “nu atât la vărful reprezentării politice cât mai ales în mecanismele dure ale procesării deciziei militare”.”Pentru politicienii zilei armata este ca o cocardă tricolor pe care şi-o pun la butonieră cu ocazia evenimentelor festive”. Mai vorbeşte de “paradigme în schimbare”, de “noile abordări”, şi alte tertipuri menite de a scoate “naţionalul” din denumire, dar şi din mental, totul ca o diseminare a nucleului ei tare.  
 
În “Al unsprezecelea discurs”, ” Viziunea oarbă şi barza chioară”, autorul vorbeşte despre “anul astral al românilor”, adică 1918, despre ocuparea Budapestei, despre nimicirea bolşevismului lui Bella Khun, dar şi de faptul că în 1940, “parvenitismul şi trădarea a făcut posibilă distrugerea darului dumnezeiesc al României Întregite în graniţele sale naturale”. Ca să vorbească apoi de decembrie 1989, când “un trăsnet a făcut lumină”. Şi după lumină luminiţa, şi apoi luminiţa de la capătul tunelului, luminiţă care nu prea se mai vede. Concluzia e clară: “..avem de-a face cu cea mai păcătoasă clasă politică de la fanarioţi încoace”. “Să trăiţi bine”, slogan din 2005, fără acoperire peste ani, ar trebui, înlocuit, după autor, cu cel “A vedea bine”, unde “a vedea bine nu este un simplu verb la conjugarea a doua, ci o formă obligatorie de existenţă ... Şi este singura cale de a ne regăsi, cu sinceritate, împreună”.  
 
„Al doisprezecelea discurs”, intitulat “Globalizare, continentalizare, idiotizare. Mutilarea identităţilor” este, de asemenea, unul al analizelor subtile, dincolo de pojghiţa aparenţelor, al descifrării mecanismelor, al predictibilizării ipotezelor, într-o lume tot mai globalizată, unde personalul, individualul, identitatea proprie încep să aibă tot mai mică relevanţă şi importanţă. “Cică aşa trebuie să se întâmple” este până la urmă o mare miciună. Spune autorul: “Se pedalează pe condiţionări care nu au fost impuse de nimeni, pentru a-şi acoperii mizeria morală, sterilitatea unor gândiri, dacă ele există cumva, incapabile de renovare şi construcţie proprie. De altminteri, continentalizarea sau globalizarea instituţiilor nu a cerut niciodată desfiinţarea specificităţii regionale sau locale. Dimpotrivă ... Nimeni nu ne-a cerut să-l îngropăm pe Nae Ionescu sau să-l conservăm în debaraua cadavrelor pe Eminescu. Nu ni s-a interzis să-l recitim pe Cantemir, Eliade, Barbu, Culianu sau Petriceicu Haşdeu. Nu ni l-a scos nimeni pe Sadoveanu sau Goga din manualele de limba şi literatura română, şi nici nu a existat directivă europeană de anatemă contra ilustrului Ioan Vodă Cuza, pentru secularizarea averilor. Ei, domesticii de aici, îndobitociţii în cele slugarnice, au făcut toate aceste nevolnicii. Râd de noi şi cei din Zimbawe..”  
 
Mircea Chelaru mai vorbeşte de: steag, cântec, port, limbă şi datină, ca elemente ce nu ar trebui niciodată negociate. Ca apoi să “tragă concluzii restrânse, pentru ceea ce urmează”, într-un “Epilog”, deloc liniştitor: “tinerii fac recurs la istorie şi se trezesc furaţi de propriul viitor”, “maturii sunt sufocaţi de insecuritatea zilei de mâine şi caută soluţii disperate şi umilitoare pentru a supravieţui”, “bătrînii, ... îşi aşteaptă resemnaşi sfârşitul”; ”ţăranii nu-şi mai pot lucra pământul roditor ... îl vând cu o inconştienţă criminală lăsându-şi urmaşii fără moştenire de ţară”,“muncitorii nu mai sunt o clasă socială. Nici măcar o categorie ocupaţională”, “intelectualii de rasă sunt pe cale de dispariţie. Snobismul şi imposture celor cu diploma ID sunt greu de identificat şi se insinuează tot mai perfid în noile modele publice”, “au venit şi euroregiunile. Nu mai suntem români. Suntem ardeleni, transilvăneni, olteni, valahi, sau moldoveni sau basarabeni. Mai nou, secui cu ţară proprie ... ”, “Se pare că nici Naţiune nu mai avem. Civismul sau tot ce este civic este prezentat ca un panaceu universal. Un fals public cu acte în regulă ... ”.  
 
Ca să încheie, contestând iluzia inoculată sau autoinoculată în noi: “Nu cred în prorocirea prin care aveam a fi cândva Noul Ierusalem. Ştiu doar că trăim o certitudine inconstestabilă. Suntem pe cale de a deveni Noul Babilon”.  
 
Ca un corolar al celor citite şi apoi scrise, este faptul că exemplele invocate de subsemnatul nu sunt decât o mică parte din cele aflate pe paleta deasă oferite de autor, ele neavând pretenţia de a convinge, cât de a stârni interesul pentru lectura propriu-zisă a cărţii. Exemplele invocate, cu siguranţă, cu o umbră de subiectivism, nu sunt decât o foarte mică parte din pilonii de susţinere cu care dl. general ( r), Mircea Chelaru, îşi exemplifică teoriile.  
 
Cartea “România moluscă” este una a recitirii, a analizei atente ale spuselor autorului, ale corelării acestor spuse cu realitarea înconjurătoare, cu viaţa concretă. Este o carte plină de greutate şi sofism argumentat. Este o carte a trecutului imediat a ţării noastre, a prezentului aflat “pe nisipurile mişcătoare” ale nesiguranţei şi al viitorului incert.  
 
În acest titlu, “România moluscă”, se ascunde şi toată durerea autorului, patriot roman adevărat, nevoit să asiste la transformarea ursului carpatin într-o vieţuitoare ce şi-a pierdut verticalitatea coloanei vertebrale şi s-a retras, resemnat, ca o moluscă, în marea disperare.  
 
Şi totuşi, într-un Post Scriptum, “Speranţa nu moare în zori”, nici la generalul (r) Mircea Chelaru. Acesta invocă necesitatea pregătirii celor “gata de asumarea marilor răspunderi, pentru a pune bazele teoretice ale unei ADEVĂRATE RENAŞTERI MORALE ŞI SPIRITUALE, nu prin anularea NAŢIUNII, ci prin consolidarea demnităţii ei în marea familie europeană, în universalismul Umanităţii”.  
 
Să dea DUMNEZEU să se-ntîmple aceste lucruri!  
 
22 aprilie 2014 Răzvan Ducan  
 
 
 
Referinţă Bibliografică:
ROMÂNIA MOLUSCĂ de Mircea Chelaru, cronică de Răzvan Ducan / Al Florin Ţene : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1209, Anul IV, 23 aprilie 2014, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2014 Al Florin Ţene : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Al Florin Ţene
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!