Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Orizont > Opinii > Mobil |   


Autor: Adrian Severin         Publicat în: Ediţia nr. 750 din 19 ianuarie 2013        Toate Articolele Autorului

Adrian SEVERIN - CREŞTIN-DEMOCRAŢIA, POPULAR-DEMOCRAŢIA ŞI POPULIST-DEMOCRAŢIA (1)
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Într-o serie de trei articole domnul Corneliu Leu se întreabă dacă democraţia-creştină mai are ceva de spus şi mai poate face ceva în edificarea unei Europe cu adevărat democrate. Textul aduce în atenţie o sumă de teme de prim interes şi maximă sensibilitate. Pentru a răspunde provocării intelectuale a autorului şi a găsi o posibilă cale de ieşire din desişul îngrijorărilor, dezamăgirilor şi alternativelor lui, al oportunităţilor, sfidărilor şi ameninţărilor pe care le identifică, îmi pare necesară separarea temelor şi tratarea lor oarecum distinctă.  
 
O primă asemenea temă priveşte limitarea intelectuală şi criza harului conducător în lumea contemporană. Domnul Leu începe şi îşi sfârşeşte eseul printr-o lamentaţie referitoare la imaginea dezolantă a summit-urilor europene, unde epigonii marilor fondatori ai creştin-democraţiei şi ai Europei valorilor postbelice, se manifestă aidoma acelor sacerdoţi care urmează dogmatic ritualul întrucât au uitat dogma, mesajul codificat în gest. De aceea predica lor se rezumă la procedură, în timp ce predica înaintaşilor lor vorbea despre idealuri şi valori.  
 
Lectura acestor pasaje aminteşte de revolta din versurile eminesciene: „De-aşa vremi se-nvredniciră cronicarii şi rapsozii./ Veacul nostru îl umplură saltimbancii şi nerozii." Diferenţa este că Eminescu exalta coerenţa eroică a autocratismului-creştin de la apogeul evului mediu în contrast cu demagogia şi confuziile democraţiei naţionale emergente, în timp ce domnul Leu compară democraţia naţională maturizată de tragedia războiului total, cu democraţia naţională decadentă de după Războiul Rece, devorată de şovinismul bunăstării post-moderne şi de tentaţiile hegemonice ale post-bipolarismului.  
 
Căci despre decadenţa democraţiei este vorba. Mediocritatea actualilor lideri europeni şi criza de conducere la nivelul UE nu este un accident. Ea este consecinţa legică a crizei în care se află democraţia europeană (şi nu numai).  
 
Textul domnului Leu denunţă limitarea intelectuală a liderilor PPE. Vorbesc despre „limitare" şi nu despre "limite" întrucât cea dintâi, în înţelesul meu, este subiectivă, adică edificată voluntar, (auto)impusă şi, în acest sens, exterioară persoanei în cauză, pe când cele din urmă sunt obiective, adică înnăscute, inevitabile şi intrinseci persoanei respective.  
 
Or, mulţi dintre liderii PPE (dintre liderii europeni în general) în mod natural nu s-au născut lipsiţi de vigoare intelectuală ci sunt castraţi intelectual; în unele cazuri auto-castraţi. Aceasta întrucât democraţia statistică şi electoralistă nu mai măsoară calitatea ci doar cantitatea (pornind de la ficţiunea că dacă un vot este egal cu un vot şi orice votant este egal cu alt votant) şi pe cale de consecinţă dă câştig la urne tehnocraţiei iar nu meritocraţiei; tehnocraţilor - adică celor fără viziune şi fără proiect, care ştiu cum dar nu ştiu nici ce, nici încotro - iar nu oamenilor politici - adică celor care gândesc critic prezentul chiar dacă nu ştiu cum să îl administreze şi construiesc viitorul chiar dacă nu ştiu cum să ajungă la el.  
 
Cine doreşte să câştige alegerile azi trebuie să aibă o creativitate intelectuală limitată. Cine este prea creativ, ori este eliminat ori face pe prostul. Iar cel care reuşeşte aceasta nu-şi pierde doar onestitatea intelectuală ci şi loialitatea competiţională.  
 
De aceea domnul Băsescu (care nu trebuie, totuşi, demonizat, întrucât nu merită nici această insultă nici această onoare) a fost acceptat iar domnul Năstase (căruia nu avem, totuşi, a-i face chip cioplit) a fost încarcerat. Nu pentru că primul ar fi cinstit iar cel de al doilea corupt. Lupta cu corupţia (fenomen nociv cu care liderii PPE cochetează şi coabitează, de altfel, foarte bine) s-a transformat dintr-un obiectiv nobil în instrumentul infam prin care sunt eliminaţi din competiţie liderii creativi şi vizionari.  
 
Domnul Leu mai denunţă, fără să o numească astfel, „criza harului conducător" sau lipsa „conducerii inspirate şi inspiratoare"; a conducerii care îşi trage puterea din tăria propriei convingeri a conducătorului, la rândul său izvor al puterii de a convinge masa. Americanii numesc aceasta „leadership" dar cuvântul lipseşte din vocabularul limbilor continentale europene; ceea ce înseamnă că lipseşte şi din gândirea europenilor.  
 
Democraţia bolnavă europeană (creştină dar nu numai) promovează lideri care gestionează dar nu emoţionează, care transpiră dar nu inspiră. Aceştia pot optimiza prezentul dar nu îl pot transforma. Şi anume îl optimizează până la epuizare şi banalizare, împingând popoarele în melancolie şi apatie, cufundându-le în disperarea provocată de sentimentul lipsei de sens (şi de identitate) a existenţei. Asemenea lideri nu ştiu nici cum să reinventeze democraţia naţională, necum să o inventeze pe cea trans-naţională.  
 
Adenauer, De Gaulle, Churchill, De Gasperi spuneau poporului ceea ce cred şi chemau poporul să le împărtăşească viziunea şi să le sprijine proiectele. Merkel, Sarkozy, Cameron, Berlusconi spun poporului ceea ce cred că vrea el să audă ademenindu-l să le încredinţeze cheia de la cămara puterii, spre a o devaliza apoi spre satisafcerea poftelor, fanteziilor şi veleităţilor lor.  
 
Scriitorul german Thomas Mann spunea că o famile se aşează pe structura a trei generaţii: fondatorii, constructorii (dezvoltatorii) şi risipitorii. Cei dintâi pun bazele familiei propunând o perspectivă identitară. Urmaşii lor imediaţi transpun viziunea în termeni concreţi dând viaţă ideii, întrupând cuvântul. Cei din urmă consumă totul fără a pune ceva în loc, legitimându-şi prodigalitatea prin ficţiunea că înaintaşii le-au transmis, odată cu averea, şi meritele acumulării acesteia.  
 
Dacă ne referim la familia creştin-democraţiei germane sau, mai general, la familia Germaniei europene, fondatori sunt Konrad Adenauer sau Ludwig Erhard, constructori Willy Brandt, Helmuth Schmidt (aceştia social-democraţi) şi Helmuth Kohl iar risipitorii Gerhard Schroeder (şi el social-democrat) şi Angela Merkel. În planul integrării europene regăsim aceeaşi curbă comparând marile cupluri care au alcătuit aşa-zisul „motor franco-german” al Comunităţii/Uniunii: mai întâi De Gaulle (chiar dacă iniţial reticent faţă de ideea Europei unite) şi Adenauer – liderii zei; apoi Mitterand şi Kohl – liderii eroi; iar în urmă Sarkozy şi Merkel – liderii histrioni. Cuvântul, fapta şi pofta. Viziunea, curajul şi oportunismul (miop).  
 
Cât priveşte conducerea UE, decăderea este la fel de evidentă: la preşedinţia Parlamentului, după Simone Weil saltimbancul Martin Schulz iar la Preşedinţia Comisiei, după Jacques Delores nerodul Jose-Manuel-Durao Barroso.  
 
Problema este că toţi au fost aleşi democratic. De aici două întrebări: Ce virus a tulburat eficienţa calitativă a mecanismului democratic? Cum se poate reveni de la democraţia populistă a prezentului la democraţia performantă de altă dată? Fără a se răspunde acestor întrebări nu există nici o speranţă de a mai primi mesajul viziunilor inspiratoare, mobilizatoare şi federalzatoare la summiturile europene de tot felul, ajunse a fi doar nişte liturghii penibile oficiate ipocrit de o preoţime agnostică şi egolatră.  
 
Răspunsul la prima întrebare este: bunăstarea. Aceasta a distrus sensul valorii.  
 
La finele celui de al doilea război mondial valorile şi dragostea pentru ele s-au născut din frică şi nu prin revelaţie. Frica de război şi frica de foame. UE a fost o uniune a fricii înainte de a fi o uniune de valori. Când frica a dispărut nu a mai existat cerere pe piaţa politicii pentru liderii de valori. Un conducător adevărat se caracterizează prin spirit critic, viziune şi voinţă. Ansamblul conducătorilor autentici aduce inevitabil în discuţie proiecte alternative pe care le oferă poporului şi între care acesta poate alege. Dacă posibilitatea opţiunii lipseşte democraţia devine formală, ea reducându-se doar la ritualistica electorală.  
 
Când Dumnezeu i-a oferit lui Adam libertatea de a-şi alege soţia, El nu i-a oferit şi democraţia întrucât singura „opţiune” era Eva. Alegerile fără opţiune fac din democraţie o impostură. Atunci când s-a căutat drumul care să ocolească războiul şi foamea, liderii au oferit mai multe rute. La insistenţele unora dintre ei „poporul european” a ales traseul valorilor creştine ale solidarităţii, iubirii (nu doar a aproapelui ci şi a duşmanului – în speţă german), comunitarismului, loialităţii, cinstei, sincerităţii, egalităţii, muncii libere şi libertăţii responsabile. Între colectivismul orb – propus de nazism dar şi de comunism – şi consumerismul frivol – propus de capitalismul transatlantic, între înregimentarea forţată şi concurenţa exclusivă, între supunerea fatalistă şi libertatea arbitrară, între melancolia egalitarismului fără identitate şi alienarea individualismului fără compasiune, a fost preferat personalismul solidar; respectiv ordinea unor oameni liberi, conştienţi de caracterul indivizibil al securităţii şi prosperităţii lor, convinşi că libertatea fără securitate este în pericol iar securitatea fără libertate este zadarnică, hotărâţi să îşi pună în comun resursele (materiale şi intelectuale) spre a asigura includerea tuturor într-o comunitate a egalităţii (de şanse dar nu numai) şi a respectului pentru diversitate. Desigur, unii au putut alege calea democraţiei sociale (la început – cel puţin până la Congresul de la Bad Godesberg – nedesprinsă de doctrina marxistă) care a pus statul înaintea pieţii, munca înaintea capitalului şi societatea înaintea individului, care a prefarat egalitatea libertăţii şi a crezut în determinismul economic, în dominaţia existenţei sociale asupra conştiinţei sociale. Alţii au înclinat spre reducerea egalităţii la egalitatea şanselor, absolutizând libertatea şi exaltând capacitatea (auto) reglatoare a pieţei. Alţii au susţinut punerea accentului pe rolul autorităţii integratoare şi disciplinante a statului ca garant al ordinii bazată pe conservarea tradiţiei şi administrarea echitabilă a inegalităţii. Alţii au considerat că soluţia păcii şi prosperităţii sociale se găseşte în libertatea şi corectitudinea negocierilor dintre principalii actori ai comunităţii: muncitorii, patronii şi elitele politico-intelectuale. În cele din urmă, între opţiunea majoritară şi cele minoritare s-au realizat compromisuri – care nu au compromis, însă, valorile curentului de gândire principal al momentului. De asemenea, în funcţie de evoluţia contextului, fără crize şi fără violenţă, s-a realizat şi o alternanţă a modelelor.  
 
Când, însă, pacea a fost considerată ca un câştig definitiv iar confortul prosperităţii a ajuns a fi privit ca un dat natural, când generaţia în inima căreia frica a fost băgată cu vârful sabiei a început să se dispară, oamenii au trecut la fobia schimbării. De ce să schimbi ceea ce merge? Chiar şi lăcomia nu a putut efasa ideea potrivit căreia mai binele este duşmanul binelui. Or, cel care nu este duşmanul binelui nu caută alternanţă şi, de aceea, nu este interesat în alternative. Acesta nu vrea conducători (prin personalitatea lor dominantă şi superioritatea intelectuală liderii chiar deranjează) ci administratori; nu vrea schimbare – reformă şi cu atât mai puţin revoluţie – ci vrea optimizare în cadrul ordinii existente. În plus, nu acceptă şefi care să îl disciplineze ci subalterni care să îl linguşească.  
 
Evident că pe o astfel de cale nu se pierde doar democraţia reală ci şi fructul ei care este buna guvernare. De aici, mai întâi se stinge prosperitatea iar lipsa acesteia, precum şi strădania de a o recupera în contextul unei democraţii de faţadă, subminează libertatea, sfârşind prin a pune în pericol pacea. Nenorocirea este că întoarcerea la liderii competiţiei democratice autentice este împiedicată legic de către exponenţii democratismului birocratic, apologeţi ai democraţiei statistice şi produs al democraţiei electoraliste. Prin măcinarea valorii celor dintâi pe pietrele egoismului şi miopiei populare, se poate ajunge la apariţia celor din urmă, tot astfel cum plecând de la carne macră poţi produce cârnaţi. Drumul invers este, însă, aproape la fel de necunoscut (ca să nu spunem imposibil) pe cât este şi metoda producerii cărnii macre prin prelucrarea cârnaţilor.  
 
Această categorie de pseudo-lideri exprimând o boală incurabilă a democraţiei, nu permite liderilor alternativei democratice să se exprime la nivel naţional şi să apară la nivel trans-naţional, european. O atare situaţie afectează grav România. După ce li s-a cerut să-şi lichideze activele economico-financiare pentru a fi primiţi în UE, acum românilor li se cere să-şi lichideze elitele pentru a nu mai fi discriminaţi în UE. Că lucrul se petrece din calcul sau din instinct, din interes sau din plăcere, nu are importanţă. Cert este că liderii europeni acceptă ca lideri români numai pe cei care se supun aceloraşi limitări intelectuale cu ei. De aceea PPE a şi primit fără probleme printre membrii săi un partid „creştiant” prin poruncă prezidenţială şi care are tot atâta legătură cu democraţia câtă legătură are puricele cu Marea Neagră. Coloana a cincea a acestei operaţiuni sunt structurile pe care Preşedintele Băsescu le numeşte pudibond „instituţiile statului de drept”. Un stat de drept integral care neagă statul democrat, ca etapă primă în procesul negării integrale a naţiunii române  
 
În concluzie, zadarnic aşteaptă domnul Leu, ca din sulfuroasele conclavuri ale populismului european să reapară lideri creştin-democraţi (populari) şi, în general, lideri europeni cu vocaţie şi valori. Aceasta presupune reinventarea democraţiei. Cum se va produce ea, nu ştim încă. Nu putem decât spera că spre a o face nu va fi nevoie de un alt război.  
 
(va urma)  
 
Adrian SEVERIN  
Bucureşti  
13 ianuarie 2013  
 
 
 
Referinţă Bibliografică:
Adrian SEVERIN - CREŞTIN-DEMOCRAŢIA, POPULAR-DEMOCRAŢIA ŞI POPULIST-DEMOCRAŢIA (1) / Adrian Severin : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 750, Anul III, 19 ianuarie 2013, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2013 Adrian Severin : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Adrian Severin
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!