Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Manuscris > Povestiri > Mobil |   


Autor: Ion Untaru         Publicat în: Ediţia nr. 308 din 04 noiembrie 2011        Toate Articolele Autorului

Actele, vă rog.
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Plecasem dimineaţa pe la şase din Rupea cu gând să ajung până seara în Bucureşti şi căutam să conduc mai degrabă prudent decât în forţă, bucurându-mă în gând de fiecare chilometru câştigat. Pilotam atunci un Wartburg 353 pe care-l poreclisem scurt Willy şi pe care aflându-mă la Belgrad îl primisem direct de la Eisenach din fosta RDG numai pentru suma de circa 1100 dolari! 
  
Îmi spusesem că drumul este destul de greu şi chiar era pentru lipsa mea de experienţă aşa că din cauza tracului, îmi impusesem o conduită mai mult decât prudentă. Prima parte am parcurs-o cu uşurinţă, dealurile molcome şi pline de verdeaţă încântându-mi privirea şi ferindu-mă de monotonie. 
  
Cred că începusem să murmur o melodie la modă, dar pe care auzind-o, nimeni nu ar fi fost în stare să o recunoască, într-atât pot să mă laud cu însuşirile muzicale ale bietelor mele urechi, când pe marginea şoselei observ o tânără care îmi face semn de „ia-mă nene!”  
  
- Trag pe dreapta şi: 
  
- Încotro mergeţi? 
  
- Drum lung, Bucureşti. 
  
- Mă luaţi şi pe mine? 
  
- Cu plăcere. Până unde? 
  
- Tot la Bucureşti. 
  
O ajut să urce în portbagaj două geamantane mari cât toate zilele, îşi ia la revedere de la o mătuşă care o îmbrăţişează afectuos şi se aşează pe bancheta din spate. 
  
Îmi spuneam în gând că orice discuţie şi, eu speram într-una agreabilă, mă va face să trec mai uşor peste oboseala drumului, mai ales că până de curând şi eu fusesem pus în situaţia de a face autostopul şi nu pot spune că mă simţeam chiar bine când vedeam trecând zeci de maşini ai căror şoferi nu catadicseau să-mi arunce măcar o privire. 
  
Pasagera, să tot fi avut douăzeci şi cinci de ani, blondă, ochi migdalaţi, privire sinceră, deschisă, nealterată de vicisitudinile vieţii. 
  
- Veniţi de la rude? 
  
- Da. Sora mamei este căsătorită şi are gospodărie prin partea locului. 
  
- Altminteri sunteţi în concediu? 
  
- Da. Am mai ajutat-o un pic la treburile casei. Neplecând nici la munte, nici la mare, se cheamă că am făcut economie şi mi-am petrecut şi timpul destul de plăcut. 
  
- Odihnă activă. 
  
- Daa. Iar la plecare m-a încărcat cu o groază de alimente: brânză, caş, carne uscată, doi pui. Ştie că strâng bani de casă, tata nu poate să mă ajute cu prea mult, a păţit şi un necaz de curând şi mătuşa zice că la noi traiul e scump. 
  
- Unde locuiţi în Bucureşti? 
  
- Sunt singură. Stau în gazdă pe Ion Oarcă dacă ştiţi lângă spitalul Panduri. Ai meu au rămas la ţară, la Grindu în Bărăgan. Eu lucrez ca normatoare la Inox. 
  
Şi mai departe reia de parcă un anume gând nu i-ar fi dat pace. 
  
- Mătuşa a avut noroc cu oile. Aleargă mai mult, e şi mizerie cu mirosul la grajd dar fără asta nu se poate. Dar nu duce lipsă de nimic. În sfârşit, nu poţi să ai parte de toate în viaţă. 
  
- Ai dreptate domnişoară. Omul nu trăieşte cum vrea, ci cum poate. 
  
- Părinţii mei încep să îmbătrânească. Pământ puţin. Mâncarea nu e suficientă. Şi nici măcar cum ar trebui să fie. Îl văd eu pe tata când merg acasă că nu mai are putere ca altădată. Oboseşte repede, gâfâie din orice. Şi parcă s-a făcut mai mic. Propriile lui haine îi sunt mari acum. Îmi e milă de el. Aş vrea să îl ajut dar nu pot. Seamănă cu un copil sărman. 
  
Oftează. Apoi: 
  
- Mă gândesc dacă în doi trei ani pot să cumpăr un apartament, fie şi o casă veche la curte, să îi chem pe părinţi, aşa pe rând să stea cu mine. Că amândoi au dus-o greu în viaţă. În vară ieşise şi el cu cotiga în urma secerătorii de la ceape. Aduna spicele care rămânerau în urmă că tot se pierdeau. Să tot fi avut vreo cinci şase snopi, nu mai mult când a dat peste el secretarul. 
  
- Secretarul primăriei? 
  
- Nu. Ăla mare de la judeţeană. Umbla de nebun toată ziua cât ţinea campania, fără să anunţe vreodată unde se duce, că îi luaseră frica toţi primarii. În ziua aceea îşi lăsase maşina la marginea miriştei şi venise prin spate fără veste. După ce l-a beştelit în tot felul pe tata, după ce l-a ameninţat că îl bagă în puşcărie pentru furt din avutul obştesc, numai ce scoate bricheta şi dă foc grâului. Spicele uscate zadă se aprind pălălaie, toată cotiga arde ca o torţă şi când ajunge căldura la măgar, o rupe bietul de el la fugă... 
  
- Care măgar? 
  
- Ala care trăgea cotiga. 
  
- Aoleu... măgarul! 
  
- Care măgar? 
  
- Ala care a aprins focul! Şi au început oamenii de pe câmp să strige: Arde măgarul! Salvaţi măgarul! Şi a alergat tata după măgar, a alergat şi măgarul de secretar dar nu au mai putut să-l salveze. Şi când a văzut cum a murit bietul măgar nevinovat, şi că nu mai are bani să cumpere altul, a pus bătrânul mâna pe bici, şi-a cumpănit codiriştea să îi vină bine şi jap, jap pe spinarea secretarului. Şi i-a dat, şi i-a dat până când a simţit el că se răcoreşte. Urla ăla ca din gură de şarpe: - Cum mă' dai tu într-un secretar de partid?! Dar nimeni nu a sărit să îi ia partea. 
  
Am râs cu poftă, aşa cum nu mai râsesem de multă vreme când, observ în oglindă că fata îşi ştergea pe furiş lacrimile cu o batistă. 
  
- Ori de câte ori îmi aduc aminte de istoria asta, prima dată îmi vine să râd. Apoi mă podideşte plânsul. Înainte tata a avut cai şi vite de nu mai încăpeau în curte. Acum la bătrâneţe rămăsese numai cu un măgar. Şi împins de sărăcie se dusese pe câmp să adune spice în urma secerătoarei. 
  
Atmosfera devine apăsătoare şi nu ştiu cum să o consolez. 
  
- Alte neplăceri nu a mai avut. 
  
- Tata? 
  
- Da. 
  
- Au venit într-o seară doi tipi la el şi l-au întrebat ce pretenţii are „după tot ce s-a întâmplat pe câmp”? Tata şi-a zis ce pretenţii să mai aibă după ce baţi un secretar de partid? Aşa că el a ridicat nehotărât din umeri.Cei doi s-au dus aşa cum au venit atrăgându-i însă atenţia să nu părăsească satul sub nici un motiv. 
  
- De ce? 
  
- Nu i-au spus de ce. S-au mai întors ei o dată şi atunci tata, nu ştiu dacă l-a învăţat cineva sau dacă a fost ideea lui, a spus că s-a răzgândit. Că vrea bani să îşi cumpere alt măgar. Dacă nu, o să scrie la Vocea Americii, chiar dacă o fi să-l aresteze. Voia să se pună şi el la adăpost săracul. 
  
Un fel de atac, însă disperat şi din teamă. Poate un bluff sau o cacelama. Aşa stăteau lucrurile acum zece zile când am plecat eu din Bucureşti şi mai departe nu mai stiu nimic. O să trimit mâine o scrisoare că şi eu mă tem penbtru soarta lui. 
  
- Scapă sigur domnişoară. 
  
- Credeţi? 
  
- Absolut. Secretarului ăla care probabil că doar acasă şi-a dat seama de ce neghiobie a fost în stare, i s-a făcut şi lui frică. Şi atunci şi-a trimis oamenii să cerceteze „diplomatic” (am accentuat ca să înţeleagă ghilimelele), în ce ape se scaldă tatăl, dacă solicită sau nu vreo despăgubire. Cu alte cuvinte: ce doreşti ca să nu mă reclami? O misiune de informare. Şi pentru că se teme cu adevărat, o să primească şi bani să-şi cumpere alt măgar. 
  
- Asta e părerea dumneavoastră? Vă mulţumesc. Să vă dea Dumnezeu sănătate! 
  
În Făgăraş ne-am oprit să bem o cafea şi după o jumătate de oră porneam din nou la drum. 
  
Discutăm în continuare despre încordarea din orient, despre ultimele apariţii ale lui Yetti, despre tolteci şi mai ales despre ultimul decret de graţiere, cel mai cuprinzător de la război şi care se pare că a deschis înainte de termen uşile la circa treizeci de mii de deţinuţi de drept comun. 
  
- Iar dă drumul la hoţi. N-ai să mai poţi ieşi singură în oraş după ora nouă seara. 
  
- Nu crezi domnişoară că este în legătură cu pan-eurpoeana de la Belgrad? Aşa într-un context mai larg cu libertăţile cetăţeneşti, cu drepturile omului, cu încrederea pe care ar trebui să o aibă „cei de dincolo” faţă de deschiderea Bucureştiului? 
  
- Oricând ai nevoie să vorbească lumea frumos despre tine. 
  
- Ca să i te înfăţişezi cu căciula întinsă la nevoie şi care stau mai bine ca noi. 
  
Exact pe această replică ieşeam din oraş când ne-a oprit un autostopist, tot pentru Bucureşti. Un tânăr din cale afară de timid, cu nişte haine cam ponosite, tuns boxer. Avea ochi vioi, degete subţiri şi lungi ca de pianist, motiv pentru care l-am considerat un tip melancolic şi meditativ. 
  
Pe drum discuţia se leagă destul de uşor, pentru că avea o fire prietenoasă şi nu ştiu cum a venit vorba din nou despre graţieri.  
  
- După atâtea belele, iar se încarcă lumea de hoţi. Şi cei mai mulţi vor veni la Bucureşti că e oraş mare, să opereze la cozi, la înghesuială, în autobuz. Nu ştiu ce i-aş face unuia din ăştia dacă l-aş prinde furându-mi banii din geantă, pentru care am lucrat două săptămâni încheiate. Închipuiţi-vă că îi iau unui pensionar care poate mai e şi bolnav pe deasupra, câteva sute de lei, care înseamnă pentru el tot ce are până la pensia următoare. Dacă i-ar face cineva asta lui tata, eu i-aş da maxim de pedeapsă şi nu l-aş elibera înainte de termen. 
  
- În toate timpurile s-a furat. Cred că e un fel de rău necesar dacă nu se poate stârpi. 
  
- Asta aşa la modul general. Dar dacă v-ar afecta direct, aţi vorbi altfel. 
  
Mi s-a părut că văd pentru o clipă pe figura tânărului o lumină fugară, ca un tâlc aparte pe care n-ar fi vrut să ni-l divulge şi nouă. 
  
- Dumneata ce părere ai? 
  
- Aveţi dreptate fără doar şi poate. Nu ştiu ce să zic. Există o generaţie de copii care devin infractori la o vârstă foarte fragedă. Cred că lumea ar trebui să facă ceva mai mult pentru ei înainte de a trece pragul penitenciarelor. Că pe urmă e prea târziu să mai intervină pentru salvarea lor. Dar nu toţi cei dinăuntru sunt hoţi. Adică nu orice condamnat este un rebut uman. Cunosc un caz care m-a impresionat. Un băiat cu vreo doi ani mai mare ca mine, lucra la uzina mecanică fină din Sinaia ca tehnician. Lazăr îl chema. Era îndrăgostit de o fată din Bucureşti, Tina, cu care se logodise. Avea maşină, venea în fiecare săptămână să o vadă şi fixaseră deja data nunţii. Numai că Tina cunoaşte tot prin Lazăr un coleg de şcoală de-al meu pe nume Felix şi se îndrăgosteşte orbeşte de el. 
  
- Capricioasă cum e drgaostea... 
  
- Rupe iremediabil logodna cu Lazăr şi hotărăsc să se căsătorească scurt. Cu două zile înaintea nunţii, îl cheamă disperată pe Lazăr în Bucureşti şi îi spune că Felix luase cu împrumut maşina de la un coleg, nu avea carnet de conducere şi făcuse un accident. Omorâse noaptea un om pe care l-a văzut prea târziu. Şi de frică fugise. Plângea şi îşi frângea mâinile, nu ştia ce să mai facă. Lazăr i-a cerut să vadă maşina, locul accidentului, a învăţat totul pe dinafară şi s-a predat în locul vinovatului. 
  
- Nemaipomenit! 
  
- A primit patru ani pentru omor involuntar, prin imprudenţă. 
  
- Şi Tina? 
  
- S-a căsătorit. 
  
- Iar Lazăr se eliberează acum cu decretul?  
  
- Da. 
  
Ne-a impresionat şi pe noi sacrificiul lui Lazăr pe altarul defunctei lui iubiri, la înălţimea căreia după mine, şovăielnica Tina nu a ştiut să se ridice. Mi-aş fi dorit ca din recunoştinţă măcar, aceasta să îi ducă lui Lazăr pachete la penitenciar şi comparându-l cu laşitatea de care dăduse dovadă soţul ei, să se reîndrăgostească de el. Dar spiritul meu justiţiar suferise un eşec căci viaţa aranjase altfel lucrurile. 
  
Şi mai depare călătoria a decurs ca la carte, încât începusem să mă mir că nu mi se întâmplă nimic. Dar mai e timp, ziceam eu, până la Bucureşti. 
  
Aşa am trecut de Braşov şi am apucat-o pe valea Prahovei şi când am ajuns la Predeal, m-a oprit un echipaj. 
  
- Actele dumneavoastră. 
  
- Ce s-a întâmplat? 
  
- Nu aveţi acte? 
  
- Da, da. Poftim. 
  
- Aţi intrat în localitate cu şaptezeci la oră. 
  
- Nu am intrat încă în oraş. 
  
- Se poate dar panoul de avertizare e în urma dumneavoastră la cinci sute de metri. Şi e mare cât toate zilele. L-aţi remarcat măcar? 
  
- Mda. Amendă? Cât mă costă? 
  
Agentul verifică jocul la volan, semnalizatoarele, luminile, startea cauciucurilor şi întârzie voit sentinţa acordându-şi mai mai multă greutate decât cea la care avea dreptul. 
  
- Ridicarea permisului pentru şai'zeci de zile. 
  
Şi se apucă să completeze o foaie temporară pentru trei zile. 
  
Fierbeam. 
  
- Şi ce dovadă aveţi pentru cei şaptezeci chilometri la oră? 
  
- Mi-a spus colegul de la staţie. Radarul nu greşeşte niciodată. 
  
- Ce spune colegul dumneavoastră nu e o dovadă. Aşa puteţi să mă amendaţi la fel de bine şi la cincizeci de chilometri dacă nu v-aţi făcut planul la amenzi. În felul ăsta primiţi o primă şi terminaţi pânda mai devreme. 
  
Între timp coborâseră şi ce doi pasageri care mă priveau neajutoraţi. 
  
- Dacă aude şeful meu ce mi-aţi spus acum, vă dă în urmărire pe capitală şi primul agent care vă opreşte, vă ridică definitiv permisul. 
  
- Se poate şi aşa? 
  
- Se poate. Ca să înţelegeţi. Cu ce viteză aţi circulat aici în oraş? 
  
- Nu cred că am avut mai mult de şai'zeci. Dacă aş fi privit cadranul, ştiam. 
  
- Atunci să nu mai comentaţiu. 
  
Am semnat cu greaţă procesul verbal şi am plecat plouaţi mai departe. 
  
De ce îmi era teamă, nu am scăpat. Că prea venisem fără probleme până aici, am încercat eu să o dau în glumă, dar vocea îmi era falsă, neconvingătoare. 
  
- Lăsaţi, o să treacă. 
  
- Eu nu circul permanent cu maşina. Şi şai'zeci de zile nu sunt o veşnicie. Dar mă sâcâie. 
  
Moralul meu labil cedase. Mă blazasem. 
  
Am mai discutat noi pe drum dar nu ne-am mai înviorat. Plutea o atmosferă de câine plouat, de copil bătut pe nedrept. Îmi venea să opresc maşina într-un loc aglomerat, să mă urc pe capotă şi să strig ceva indecent sau nepermis. Dar ce anume, nu ştiam nici eu. 
  
Aşa că mi-am băgat capul între umeri şi am ajuns bine, dacă se poate spune astfel până la metrou televiziune unde tânărul mi-a atras atenţia că ar dori să coboare. 
  
- Cât mă costă? 
  
- Poftim? 
  
- Cât să vă plătesc pentru drum? 
  
- Nimic. Mi-ai ţinut companie. O companie plăcută chiar. Singur mi-ar fi fost mai greu. 
  
- Am bani. 
  
- Nu-mi datorezi nimic. 
  
- Atunci vreau să mă recompensez altfel faţă de dumneavoastră. 
  
Şi cu aerul cel mai natural din lume, îmi întinde permisul confiscat la Predeal. 
  
L-am răsucit prosteşte şi pe o parte şi pe alta, era al meu fără nici o îndoială şi înţelegeam că nu pot să înţeleg, motiv pentru care începuse să mă doară capul. Permisul îl luase agentul şi am văzut cu ochii mei cum îl vârâse în buzunar. 
  
- Păi... cum s-a întâmplat? 
  
- Ce să se întâmple? Am vrut să arăt că sunt alături de dumneavoastră. Adică de aceeaşi parte. 
  
Şi apoi dintr-odată m-am dumirit. Părul tuns scurt, hainele boţite, degetele lui subţiri ca de pianist, ziceam eu. 
  
- Dumneata te-ai eliberat acum? 
  
- Da. 
  
- Mulţumesc mult de tot. Dar renunţă... pentru viitor. Probabil că nu ţi-a fost nici dumitale prea uşor acolo. 
  
Am făcut schimb de adrese, ne-am îmbrăţişat de parcă ne-am fi cunoscut de când lumea şi am plecat mai departe bucuros. Bucuros cum nu se mai poate. 
  
 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
Actele, vă rog. / Ion Untaru : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 308, Anul I, 04 noiembrie 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 Ion Untaru : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Ion Untaru
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!