Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Manuscris > Amintiri > Mobil |   


Autor: Ovidiu Creangă         Publicat în: Ediţia nr. 139 din 19 mai 2011        Toate Articolele Autorului

ACCIDENT DE CIRCULAŢIE
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
 
Pepeni ca lumea găseai numai la Matache Măcelaru, dar şi mai mari şi de bună calitate, pepenoaice de alea lunguieţe mari, aşa-zişi „pepeni de Arad” cu miezul zaharat dulce şi cu sâmburi puţini şi mici nu găseai decât în Piaţa Ferentari. Ea era situată la capul liniei tramvaiului 7, aproape la ieşirea din oraş. Aici veneau ţăranii, de multe ori bulgari sau sârbi, cu căruţele lor mari încărcate cu pepenoaice de Arad. Mai aveau şi pepeni galbeni, de cei parfumaţi zaharisiţi.
 
Ca să mă dau mare şi să-i arăt nevesti-mi ce sculă grozavă e bărbatu-su, m-am dus şi am cumpărat vreo cinci pepenoiace că de abia le puteai ridica de jos, aveau între 12 şi 15 kile. Pe vremea aia eram director al sucursalei firmei engleze ICI (Imperial Chemical Industries Limited), cu sediul pe Edgar Quinet, deasupra restaurantului Bucureşti (cu numele de domnişoara Capşa).
 
Din partea firmei aveam spre folosinţă un microbuz VW de şapte locuri, dar la nevoie înghiţea şi 9 şi chiar 10 pasageri. Era o maşină grozavă pentru excursii; avea şi aragaz şi la nevoie puteau dormi comod trei persoane, scaunele fiind rabatabile. Cu ea am făcut excursii de neuitat, la mănăstirile din Moldova şi Bucovina, pe litoral şi în alte părţi în minunata noastră ţară.
 
Dar să ne întoarcem în piaţa din Ferentari de la capătul lui 7, de unde mă întorceam victorios, sigur că măcar acum Luara va fi mulţumită de mine, că de obicei nu prea era, că-i intrase în cap că sunt fustangiu şi eu, vorba aia „nici usturoi n-am mâncat, nici gura nu-mi miroase”. Aşa cade chinopastia pe capul omului nevinovat.
 
După cum ştie toată lumea, Ferentari e un cartier plin de ţigani, numai în „blocurile alea noi”, unde am locuit şi noi odată, erau netuciurii. Mergeam încet, că strada era plină de hârtoape şi linia tramvaiului ieşea din loc în loc în mod impertinent afară din caldarâm şi când nu te aşteptai, îţi sărea în cale un puradel sau o mârţoagă de pe o stradă laterală, trăgând o cotigă plină cu rromi, cum li se spune nu ştiu de ce acum. Fără să mă laud, sunt un şofer bun, am reflexe ca un flăcău chiar şi acum la patru poli şi ceva, darmite atunci când aveam ceva mai mult de jumate de cât am acum. Văd înainte pe trotuarul din dreapta, adică pe partea pe care mergeam eu, trei indivizi ce se deplasau într-un mod foarte nesigur, erau beţi criţă. Încetinesc ca să nu am probleme cu „ameţiţii”! Dar când dau să trec pe lângă ei, cel din margine, adică din partea dinspre stradă, face un pas greşit şi calcă dincoa’ de bordură şi se sprijină cu capul de oglinda mea retrovizoare. Dacă aş fi mers cu viteză normală, i-aş fi făcut dovlecu’ chisăliţă, dar aşa l-am împins şi a căzut ca un sac de cartofi peste bordură. La cădere s-a lovit cu fruntea de piatra bordurii. Opresc imediat regulamentar, ca să văd ce face accidentatul şi să-i dau asistenţa necesară. Ceilalţi doi se munceau să-l ridice de jos, dar el nu se putea ţine pe picioare. Deschid uşa laterală a maşinii şi  cu mare greutate îl băgăm înăuntru, acum participam şi eu la „recuperarea” accidentatului. Ceilalţi doi sar cu gura pe mine, mă temeam să nu dea alarma să vină toată „rromimea” să mă linşeze... Aşadar căutam să fac ce-oi putea să domolesc ţiganii. Accidentatul, cum s-a lăţit pe podeaua mini­buzului, a căzut într-un somn adânc şi eu mă temeam că a mierlit-o.
 
– Ce făcuşi, nenorocitule, îl omorâşi pe Pandele,  şi ăl mai tânăr era gata-gata să mă ia la pumni. Ăl mai bătrân, o baragladină de vreo 60 de ani, era mai înţelept şi mai ponderat. Pandele părea mort de-a binelea, dar în sfârşit mişcă şi îngăimează şi el ceva. Mi-a mai venit inima la loc. Baragladina bătrână mai cu cap observă că aveam numărul cu TC (transport consular), cum aveam noi cei de la firme străine şi de pe la consulate şi ambasade.
– Titişor, dânsul este un om mare, este fun barosan, e de la fo ambasadă, nu e fun trechea-bechea, mai bine să ne înţelegem frumos cu ’mnealui. Rromeii se retrag ceva mai la o parte şi cardesc ceva ce nu i-am înţeles. Văd că se întorc zâmbăreţi şi transformaţi ca prin minune în îngeraşi.
– Auzi, bohearule, cred că cel mai bun lucru este să ne înţelegem omeneşte, văd că Pandele n-a mierlit-o, dacă n-a mierlit-o, este în regulă, pe matale o să te coste nişte lovele şi ai să ieşi basma curată şi noi ne alegem cu ceva din mila matale.
 
Atunci eram în stare de orice compromis, numai să nu am tevatura cu miliţia şi, mai ales, nu vroiam să afle ăia de la firmă, că ar fi fost o notă proastă pentru mine. Secretara mea, Doiniţa Filip, abia aştepta să aibă un motiv să-mi dea la cap şi să mă cânte la englezi. În situaţia în care eram, aş fi acceptat orice şi ţiganii m-au mirosit că-mi dârdâie nădragii de frică şi m-au silit să accept propunerea lor. Aş fi dat şi cămaşa de pe mine ca să aplicam legea lui mucles şi ca să dovedesc că sunt „băiat de comitet”, am cotrobăit printre pepenoaice, am dat de samsonit pe care-l purtam totdeauna „încărcat” cu două cartuşe de Kent şi o sticlă de Johnny Walker de trei sferturi. Baragladina mai bătrână a umflat sticla de whisky şi a tulit-o rapid, Titişor nici nu a apucat să croncănească ceva şi a umflat şi el cele două cartuşe de Kent. În timpul ăsta Pandele îşi mai revenise şi s-a căţărat pe un scaun, stând cocârjat şi văitându-se că-l dor „toate alea”. Avea ochiul stâng cât o pătlăgică de aia murată şi chiflicită, iar în frunte, între felinare, îi crescuse un cucui cât un ou de raţă leşească, parcă era Moise al lui Michael Angelo cu cornul înţelepciunii în frunte. Cu tot tragismul situaţiei, când l-am văzut aşa, m-a umflat râsul. Titişor îi spune la mişto:
– Da bine te mai potcoviră bohearu’ să nu-ţi fie de deochi, ptiu, ptiu, când te-or vedea ăi de la Mociorniţa, se cufuresc pe ei de râs.
– Tacă-ţi fleoanca, Titişor, cred că s-or fi rupt borhătãile în mine, că mă seacă la lingu­rică de durere, nici nu pot să rãsuflu. Şi gâfâia ca un gânsac când dai să-i iei bobocii.
- Haiti! îmi zisei eu, te pomeneşti că i s-o fi rupt uncheşului Moise ceva înăuntru, că... atunci chiar am bulit-o.
 
Ne-am urcat şi noi, adică eu şi Titişor în microbuz ca să vedem ce-i de făcut. Am aflat că-l chema Pandele Ciupitu şi e paznic de noapte la Fabrica de Încălţăminte „Mociorniţa”, aşa-i zicea toata lumea, că Mociorniţa era ăla ce plângea după ea. Dar lui Pandele îi era din ce în ce mai rău, pătlăgica de la ochi şi oul de raţă din frunte erau floare la ureche, el avea ceva rupt înăuntru la „borhătăi”. M-am înţeles cu Titişor, care, ca şi Pandele de altfel, se trezise din beţie, să „mişc din urechi” cu ce o zice Pandele care, desigur, că va fi în legătură cu Titişor. Am hotărât să-l duc rapid la Spitalul de Urgenţă şi acolo să spună că l-a lovit o Volgă neagră, care a demarat apoi în trombă, de nu au putut să-i vadă numărul, şi eu am fost samariteanul milostiv, care l-am cules de pe jos şi l-am adus la Urgenţă. Titişor era martor şi eu eram şoferul milostiv.
 
La Urgenţă – coadă mare, cei mai mulţi accidentaţi la beţie, în special boroi. Am dat din coate şi l-am băgat pe Pandele al meu în faţă. Fiind mai grav ca alţii, l-au luat primul şi ne-a spus să aşteptăm să dăm câte o declaraţie şi să vedem ce diagnostic i se stabileşte. Ca din pământ a răsărit un miliţian cu nişte formulare în mână şi ne-a pus să le completăm, Titişor ca martor ocular, eu ca şofer binevoitor. Noroc că miliţianul a plecat un moment şi am putut să ticluim declaraţiile să fie la fel. Peste cam o oră, vine un doctor şi ne spune că ce are la frunte şi la ochi este de mică importanţă, dar mai grav e că are trei coaste rupte şi una i-a intrat în plămân şi trebuie operat urgent.
 
Dacă mă altoia unu cu un par în moalele capului, m-aş fi simţit mai confortabil, dar am parat şi am promis doctorului că voi mai veni să văd ce face pacientul, că am înţeles că e sărac şi văduv. Eu trebuia să vin, că aşa ne era convenţia. Titişor m-a tapat de ceea ce aveam la mine, vreo patru sute de lei, urmând să mai dau cât o trebui la timpul cuvenit. Eu atunci, ca director, aveam 3600 de lei pe lună în mână, deci 400 era o sumă frumuşică pentru unii care aveau 1200 de lei pe lună ca Pandele Ciupitu. Titişor plecă cu cele două cartuşe de Kent şi cei 400 de lei, urmând să ţinem legătura.
 
Ajung acasă după câteva ore bune, timp în care nici măcar nu dădusem un telefon să spun de ce întârzii.
– Unde mi-ai fost până acuma, ce fel de pepenoaice ai strânsi în braţe să vezi dacă pârâie.
– Laura, crede-mă, am dat de un mare bucluc, am intrat într-un rahat complet nevinovat.
Şi pe nerăsuflate îi spun toată tărăşenia. Ea, la început, a crezut că mai mint şi eu pe ici-colo, dar, până la urmă, când m-a văzut atât de zdrobit, mi-a dat crezare. Ştiam că miliţianul s-a dus şi la Pandele să-i ia şi lui o declaraţie, dar el, amărâtul, era la pământ şi nu a scos nimic de la el. A doua zi mă trezesc cu un ţigan tânăr şi vioi, vine cu o gură mare la mine că i-am omorât pe socru-su. Îi spun că era beat criţă şi s-a proptit în oglinda mea retrovizoare, în timp ce eu circulam corect pe partea carosabilă cu o viteză foarte mică şi socru-su pur şi simplu a plonjat de pe trotuar şi s-a proptit în oglinda mea. Ca dovadă nu are decât o contuziune neînsemnată la tâmpla stângă, lângă ochiul tumefiat, iar coastele şi le-a rupt din căzătură de beat ce era. Desigur că şi ăsta a vrut bani, ca să nu „ciripească”. Gluma se îngroşa mereu şi eu eram terorizat, dacă moare cioroiu’ eram în pom, deci trebuia să-l ţin în viaţă. M-am împrietenit cu doctorul de salon şi acesta mi-a spus că i s-au rupt cele trei coaste, deoarece mai fuseseră rupte din alta căzătură, deci un alibi pentru mine.
 
Operaţia a reuşit, dar bolnavul trebuia să stea imobilizat în ghips mai bine de o lună. În timpul ăsta Pandele se răsfăţa, îmi cerea ciocolată, portocale şi banane care nu se găseau, eu mă duceam regulat la el la spital, de era să fiu propus la o decoraţie pentru devotamentul dezinteresat pe care-l manifestam pentru un ţigan sărac lipit pământului.
 
I-am cunoscut şi familia cu care m-am întâlnit de mai multe ori la spital. Avea o fată mai mare, Violeta, măritată, cu doi danciugi mititei şi frumuşei foc, o fetiţa şi un băiat. Şi mai avea o fată, mai mică, să fi avut cam 16 ani, care pica de frumoasă ce era. O chema Brânduşa, când se apropia de tine, îţi pocneau nasturii de la pantaloni (încă nu se inventase fermoarul). Atunci l-am înţeles pe Georges Bizet de ce a creat-o pe Carmen şi l-am compătimit pe bietul Don Jose. Nevasta lui Pandele, o ţigancă frumoasă, cu ochi albaştri, s-a prăpădit la naştere împreună cu pruncul, un băieţel. Pandele a crescut fetele cum a putut, nu s-a mai însurat să le aducă altă mamă în casă. Brânduşa o moştenea pe mă-sa, era brunetă, dar nu tuciurie ca ţiganii şi avea nişte ochi albaştri ca un cer senin de primăvară. Cine ştie de prin ce bălării fuseseră culeşi ochii ăştia albaştri, era taina mămicii lui Brânduşa.
 
Eu veneam la spital de fiecare dată încărcat ca un Moş Crăciun şi împrăştiam la toată lumea, începând cu doctorul şi terminând cu Pandele, fondul meu de protocol de US $ 250 pe lună ce-l primeam de la englezi. Să mă opresc niţel să vedeţi cam ce însemna pe vremea aia 250 de dolari pe lună fond de protocol. Făceam în fiecare lună comenzi la Ostermann în Danemarca, firma specializată să distribuie bunuri fără taxe vamale şi alte taxe la ambasade, consulate şi firme din străinătate. Cel mai substanţial articol din toată comanda era un carton de 50 de cartuşe de Kent, care costa aproximativ 100 de dolari, era mai puţin de doi dolari cartuşul de 10 pachete pe vremea aceea. Apoi era whisky, alte băuturi şi eu comandam pentru mine Negru de Purcari. Era mai bun ca Tokay-ul unguresc. Forţa noastră, a repre­zentaţilor firmelor străine, nu era talentul de businessmani, ci cu ce te prezentai la tratative în sarsana. Întâi te vămuia şeful de protocol, care era în legătură cu „băieţii cu ochi albaştri”, apoi fetele de la protocol, care şi ele erau în legătură cu „băieţii cu ochi albaştri”, apoi trebuia să întorci sarsanaua pe dos şi să dai ce mai rămăsese la partenerii de afaceri, lucrătorii din Comerţul Exterior, care şi ei erau în legătură cu „băieţii cu ochi albastri”. Ştiu că unii de la alte firme mai dădeau şi mangafeţi, de obicei dolari verzi sau mărci nemţeşti, acestea erau valutele tari.
 
Eu nu am dat niciodată, că englezii erau mai scârţari ori nu aveau încredere în mine. De ce purtam totdeauna un samsonit, pe lângă geanta mea pântecoasă de negustor o să vedeţi. Odată i-am făcut o vizită lui Justin Rogoz care fusese numit recent ministru-adjunct în Ministerul Chimiei al lui Mişu Florescu. Cu Justin eram prieten de pe vremea când eram dispecer pentru Uzinele Chimice Turda şi el proaspăt absolvent al Institutului de Chimie din Cluj al lui Raluca Ripan. Fusese repartizat la instalaţia de HCH (hexa clor ciclo hexan) ce încă mai era în construcţie de către Hoechst din Germania Federală. Justin era o huiduma cu un cap mai lung ca mine şi atârna cam la 130 de ocale viu. Eram la începutul carierei de negustor şi încă nu ştiam toate cioacele. Sar să-l iau în braţe, să-l pup în neştire şi să-l felicit, el se lasă, însă-mi spune cu vocea lui sonoră cu accent ardelenesc:
– Bine, bă nenorocitule, aşa se vine la un Ministru cu mâna-n tuhăs, unde e glaja de whisky, tu crezi că eu beau agheasmă?
– Te rog să mă ierţi, Justine, încă nu ştiu bine rostul, că şi eu sunt nou în sfârâiala asta, dar sunt băiat mare, de mult am pantalonaşi lungi şi mă voi conforma.
Şi m-am conformat, chiar a doua zi mi-am procurat un samsonit, o geantă „diplomat” pătrăţoasă, în care intra perfect etanş două cartuşe de Kent şi două sticle de whisky, Johnny Walker de obicei. De ce era mai bună ca geanta mea pântecoasă? Când intrai la tov. Ministru, secretara se ginea să vadă ce ai în mână şi dacă la intrare sarsanaua era pântecoasă şi gemea de plină, iar la ieşire era leşinată, însemna că ai deşertat-o pe biroul lui tov. Ministru, şi gata ciripitura la băieţi. De aia eu mergeam totdeauna cu samsonitul plin de „gloanţe” şi „împuşcam” pe cine trebuia. Samsonitul nu-şi modifica dimensiunea şi secretara era derutată. Însă de obicei când mă duceam la un tov. Ministru, aveam pentru tovarăşa şefă de cabinet (cum le plăcea lor să li se spună) o sticluţă haioasă de Christian Dior sau de Chanel. Proverbul „dacă ungi, nu scârţâie” funcţiona până la cel mai înalt nivel (chiar până la „Savanta de renume mondial”). Nea Mişu era tip subţire, el nu bea „pişoarcă”, lui îi duceam cognac Napoleon, Henessy sau Metaxa de ăla cu cinci stele. Şi uite aşa am făcut să fiu iubit datorită calităţilor mele excepţionale şi talentului meu proverbial în afaceri.
 
Dar l-am uitat pe bietul Pandelică în Spitalul de Urgenţă, în salonul numărul 19, un salon de 6 paturi, în unele paturi dormeau câte doi! Pandele, fiindcă era „omul meu” şi eu „mişcam din urechi” unde trebuia, avea un pat mai curat, dormea de unu’ singur şi la el venea doctorul mai des. În timpul ăsta la Mociorniţa era pe „ajutor de boală” şi în schimbul lui de noapte găsiseră alt tovarăş. A stat în spital două luni bătute pe muchie şi pe mine mă storsese ca pe o lămâie. Mie îmi spunea acum „nea Ovidule” şi eu lui „Pandelică”, ce mai atâta vorbă, ne trăgeam de bretele. L-am dus acasă cu micro­­buzul cu care-l cotonogisem. Acasă se adunase toată mahalaua ţigănească şi eu mă foiam printre ei ca un curcan îndopat. Pandele a început să mă mulgă şi nu era de-ajuns că mă mulgea el, dar mai mă mulgea şi Titişor, că şi el putea să „ciripească”.
 
Avea o casă mică, cum erau toate casele ţigăneşti din Ferentari, unde locuia cu Brânduşa, care nici până azi nu ştiu ce învârtea, că parcă nu avea nici slujbă şi nici la scoală parcă nu era. Pandele era o comoară, după ce se abţiguia niţel din sticla de „vizichi” ce mă însoţea totdeauna, îmi spunea toate bazaconiile. Aşa am aflat că la fabrică furau toţi, începând cu directorul şi secretarul de partid, care furau în stil mare că duceau la minister şi la centrală (directorul), şi la sectorul de partid, şi la raion (secretarul). Mai înainte Pandele era înţeles cu portarul şi-l lăsa să iasă din fabrică cu ce fura, bineînţeles avea şi portarul partea lui. Dar l-au dat afară şi a pus pe altul, care încă nu ştia rostul şi nu începuse să fure. Pandele a desfăcut două scânduri din gard, pe care le-a înţinat cu nişte cuie ce abia se ţineau şi când era gata să fure, pe partea ailaltă a gardului era colegul care prelua marfa. Blatu’ era făcut şi cu miliţianu’ care avea şi el partea lui.
– Ce să fac, nea Ovidule, cu 1200 de lei pe lună mă duc de râpă. Brânduşa are nevoie de boarfe mai acătării, nepoţii stau mai mult la mine, că părinţii sunt la muncă şi cu atâtea guri la masă nu pot să mă descurc şi fur şi eu, că toata lumea fură.
– Dar dacă te prinde, Pandelică?zic eu ca să nu tac.
– N-au cum să mă prindă, că blatu’ e arânjat cu miliţianu’, care e de al nostru, „rroman” şi el.
Intrasem rău la apă, Pandele mă sugea ca o ventuză cu sânge, mă duceam de 2-3 ori pe săptămâna la el, danciucii ăia mici îmi săreau în braţe şi mă întrebau:
– Azi ce ne-ai adus, nene Ovidule? 
Erau doi puradei frumoşi, parcă erau două păpuşi de ciocolată. Pe fetiţă o chema Getuţa şi pe băieţel Gigel, erau adorabili, destul de curăţei şi cu hăinuţe curate. Mămica lor, Violeta, era o ţigancă tânără şi voinică, destul de frumoasă, brunetă şi cu ochii ca tăciunele, nu albaştri ca cerul, cum erau ai soru-sa Brânduşa. Bărbatu-su, Giusepi, era şi el un ţigan chipeş cu mustaţa-n furculiţă, care lucra în construcţii, el zicea că e zidar şi câştigă binişor.
 
Intrasem adânc în familia lui Pandele Ciupitu, eram de al casei. Mă cunoşteau vecinii şi cred că ştiau exact ce „hram” am de mă vânzolesc toată ziulica în cojmelia lui nea Ciupitu, cum îi spunea mahalaua. Mă ştiau şi alţi danciuci ce aveau şi ei porţia lor de bomboane sticloase şi când găseam, le aduceam şi banane. Dar treaba se împuţea pe zi ce trece. Laura, nevastă-mea, pe bună dreptate era făcută borş, că leafa mea se redusese la jumătate şi protocolul de la englezi lua drumul Ferentarilor într-o mare măsură. Şi, colac peste pupăză, uite ce-mi propune într-o seară Pandele după ce linsese mai bine de un sfert din sticla de Johnny Walker.
– Să ştii, nea Ovidule, că îi căzuşi cu tronc lu’ Brânduşa: de cum te văzu, e dată dracului, nici nu se uită la balaoacheşi d-ai noştri, dar şi eu o ţin din scurt, că e fată mare şi-i dau târcoale o mulţime de boroi. Dar ea are gânduri mari, vrea sa ajungă cucoană, să termine cu ţigănia, i-au sucit minţile filmele pe care le vede la tilivizor, mai ales alea de la americani, serialu’ ăla de-i zice Dallas, cu gagiu’ ăla dat dracului de şmecheros, bărbat mişto, înconjurat de muieri tot una şi una. Am pus şi antenă de aia de prindem pe bulgari, că ăia au program mai ca lumea ca al nostru, unde-l vezi numai pe nea Nicu. Uite ce m-am gândit, nea Ovidule, de ce să-i dea cep un boroi nespălat, că într-o zi treaba asta tot o să se întâmple, eu nu pot să-i ţin mereu palma pe ghioc. Nu e mai bine să-i iei alde matale caimacu’, ce zici? Matale eşti om aşezat, şi să fiu al dracului că nu ţi-ar strica să iei şi matale o trufanda pe făcăleţ. Şi mie-mi dai cât crezi alde matale, că deh, oameni sîntem!
 
Am rămas ca la dentist, ţigăncuşa era ca o artistă de cinema şi mi-ar fi dat inima brânci, dar imediat mi-am dat seama că Pandele îmi întinde o cursă şi vrea să mă priponească pe vecie. Dacă Brânduşa îmi face un puradel, am pus-o de mămăligă, mă fac rudă cu Pandele şi plătesc toată viaţa pensie alimentară şi Brânduşa îmi va fi ca a doua nevastă. Mamă în ce rahat am intrat! Laţul în jurul gâtului meu se strângea încet, dar sigur. Mi-am dat seama că Pandele mă are la mână şi vrea să-mi pună laţul de gât definitiv.
– Pandelică, Brânduşa este un boboc de fată, ea merită să meargă în faţa altarului cu cununiţa albă nepătată, eu nu pot, nu mă lasă inima şi obrazul să fiu primul ei bărbat. Eu sunt însurat, am doi copii, pe care îi iubesc ca pe ochii din cap, am o poziţie care s-ar alege praful de ea. Treaba asta nu o fac nici în ruptul capului. Eu îţi mulţumesc că ţi-a trecut prin cap povestea asta, dar te sfătuiesc, aşa cum ţi-a intrat în cap, aşa să-ţi iasă.
– Păcat, nea Ovidule, să pierzi o ocazie ca asta, şi ce dacă ar face un danciug cu ochi albaştri, că albaştri îi ai şi matale, şi albaştri îi are şi Brânduşa, l-aş creşte eu aici şi matale, la bătrâneţe, ai mai avea o proptea pe lângă alelalte două.
– Pandelică, nu mai insista, că aşa ceva nu fac nici dacă mă pici cu ceară.
 
Atunci m-am gândit că trebuie să scap cu orice preţ din rahatul în care intrasem până la gât. Trebuie să scap chiar cu preţul de a mă duce la Miliţie să mă autodenunţ, ce-o fi, o fi, mai rău decât să fiu robu’ lui Pandele nu o să fie. Am plecat acasă năucit. Nu i-am spus lui Laura ce-i propusesem lui Pandele, că cine ştie ce i-ar fi trecut prin cap, dar i-am spus că nu mai pot să port jugul cioroiului şi mă duc la Miliţie pe Calea Victoriei să mă autodenunţ. Ea a fost de acord imediat. După câteva zile, mă duc ca de obicei la Pandele cu ceva lovele şi cu nelipsita sticlă de whisky.
– Pandelică, una şi cu una fac două, cred că am făcut o greşeală că am ascuns adevărul despre accidentul tău. Eu sunt un om cu frica lui Dumnezeu şi păcatul ăsta mă apasă. Trebuie să mergem amândoi la Miliţie pe Calea Victoriei şi să spunem drept toată tărăşenia.
– Nea Ovidule, glumeşti? Crezi că am băut gaz, cum să mă dau eu singur în gât, nu merg nici legat.
Pandele se gândea la traiul de boier pe care i l-am oferit eu, sugându-mă până la măduvă.
– Pandelică, fii băiat cumsecade, ai sa mergi, nu mă sili să ciripesc şi să le spun exact unde ai făcut spărtura aia în gard şi alte parascovenii pe care mi le-ai spus cu guriţa ta când erai abţiguit.
Nu sunt un turnător, dar alt argument tare nu aveam să-l sperii pe Pandele să ne ducem de mână la Miliţie să spunem totul, cu orice risc, orice mi s-ar întâmpla, ar fi mai dulce decât robia în care intrasem în ţigănia din Ferentari. Pandele când a văzut că-i lată, a admis să mergem la Miliţie şi să dăm totul în vileag.
 
A doua zi cu noaptea-n cap, ne făceam şi noi loc mai mult cu coatele într-un codoi lung şi dezordonat, format mai mult din ţigani şi ţigănci ce se înjurau şi-şi dădeau poalele peste cap.
– Unde vreţi să mergeţi şi care este problema?ne întreabă miliţianul când ajunserăm şi noi cu chiu cu vai la poartă. În două cuvinte, îi spun ce ne-a mânat la miliţie, el imediat:
– Sergent de servici, iai pe ăştia doi şi du-i la tovarăşul maior Dumitru Agarici.
Un gialat masiv şi morocănos ne smuceşte dintre ţiganii de la poartă şi ne duce la un lift în interiorul clădirii, opreşte la nu ştiu ce etaj şi ne dă brânci afară din lift.
– Aşteptaţi aici pe coloar să vă anunţ la tov. maior, o fi având pe cineva înăuntru; după nici un minut, n-are pe nimeni, intraţi în vârful picioarelor şi nu faceţi gălăgie.
– Luaţi loc, vă rog, ne spune un bărbat destul de tânăr, cred sub 40, îmbrăcat în civil, ce problemă vă aduce la mine, sunt maiorul Dumitru Agarici, şeful serviciului de accidente de circulaţie pe municipiul Bucureşti.
În cca. cinci minute i-am povestit, fără nici un menajament, toată situaţia, cum Pandele s-a rostogolit beat criţă peste oglinda mea retrovizoare, cum am complotat să nu declarăm accidentul şi eu, în schimb, „să mişc din urechi”, ca ei să nu mă toarne.
– Pandele Ciupitu, erai beat când s-a produs accidentul?
– Trăiţi, tovarăşu’ maior, eram cam afumat, că luasem o primă şi m-am cinstit cu doi preteni la bodega aia de la blocurile alea noi.
– Cu cine mai erai, spune cum îi cheamă pe cei doi.
– Unu’ e Titişor, zis Manglitoru de pe Rahova şi ălălalt e un unchi de al meu de îl chema Sile Ciupitu, stă şi el în Ferentari, nu departe de casa mea.
– Titişor Manglitoru, ăsta e clientul nostru de multă vreme şi nu putem să punem mâna pe el, ne alunecă printre degete, acum o să-l priponim în mod sigur şi face băiatu’ pârnaie, că are multe la activul lui. Ălălalt nu e în evidenţa noastră. Şi te apucaşi de potlogării, măgarule!
Eu nu l-am turnat, nu am spus chestia cu scândura din gard şi nici propunerea cu Brânduşa, dar la întrebarea maiorului i-am mărturisit că mă sugea cam de o mie de lei pe lună, basca ce-i mai dădeam pe deasupra.
– Nu ţi-e ruşine, excrocule, să şantajezi la sânge un om nevinovat, acum chem doi gealaţi şi te bat cu pulanu’ de nu poţi sta cu  fundu’ pe scaun o lună. Ce spuneţi, domnu’ inginer, aveţi vreo pretenţie de la el să recuperaţi ce v-a furat până acum ?
– Nu. Nu am nici o pretenţie, sunt mulţumit că am scăpat de şantajul ăsta care ţine de un an de zile.
– Întinde-o, jigodie, şi zi bogdaproste că ai scăpat numai cu atât.
– Trăiţi, să vă dea Dumnezeu sănătate, şi Pandele nu nimerea uşa de tare ce se grăbea.
Maiorul Dumitru Agarici m-a reţinut şi a mai stat de vorbă cu mine. Era fiul aviatorului Agarici, care făcuse vogă în timpul războiului antisovietic, că doborâse o mulţime de avioane ruseşti. I se făcuse şi un cântec pe care-l fredona toată lumea: „A plecat la vânătoare Agarici, a plecat ca să vâneze bolşevici!” Şi câtă puşcărie a pătimit sărmanul pentru cântecul ăsta când au venit bolşevicii peste noi. Dumitru Agarici, fiul lui, era un adevărat domn, mi se adresa cu „domnule inginer”. Am vrut să-i dau un cartuş de Kent şi o sticlă de Ballantine’s, pe care le aveam deja pregătite în „samsonit”, nu a vrut să le primească; de fapt, a fost singurul caz de acest gen în întreaga mea carieră. Am rămas prieten cu Agarici, m-a înţeles şi mi-a iertat prostia. Dac-o mai fi trăind, să-i dea Dumnezeu sănătate şi zile senine la bătrâneţe, că un om ca el mai rar.
 
Într-un fel mă împrietenisem cu familia lui Pandele şi cu ţiganii din Ferentari, dar prea mi-au supt sângele. Dacă nu ar fi vrut să mi-o dea plocon pe fiică-sa, poate, nu-mi sărea ţandăra atât de rău şi poate m-aş fi lăsat supt încă multă vreme, dar asta a fost paiul care a rupt cocoaşa cămilei.
 
Ovidiu CREANGĂ
Toronto, Canada
19 mai 2011 
  
Referinţă Bibliografică:
ACCIDENT DE CIRCULAŢIE / Ovidiu Creangă : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 139, Anul I, 19 mai 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 Ovidiu Creangă : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Ovidiu Creangă
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!